260 matches
-
că Dunărea de Jos are legătură cu Bizanțul, Balcanii și Europa centrală. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, creștinarea bulgarilor (864-865) a avut consecințe însemnate în regiunile învecinate românești, mai ales în Dobrogea și Banat. Evenimentele bisericești sud-dunărene, conturate după 864, au influențat mult ținuturile nord-dunărene, în acest fel, s-a născut teza tradițională a pătrunderii liturghiei slave, prin filieră bulgară, considerată firească și acceptabilă de istorici, în general (mai puțin Iorga). Această pătrundere instituțională (liturgică și organizatorică
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o mănăstire pentru ei, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, înzestrată cu bunuri și privilegii. Acei călugări "graeci" puteau fi bizantini și bulgari, probabil că Morisena ortodoxă, ca și Vidinul, erau subordonate patriarhiei bulgare de la Ohrida, până la 1018-aceste legături cu clerul sud-dunărean, bulgaro-bizantin, ale lumii din Banat nu sunt surprinzătoare. Nu trebuie să omitem legăturile existente între feudalitatea Europei centrale (Germania, Moravia, Boemia, Ungaria) și cea din sud-est (Bizanț, Bulgaria, Serbia), după cum între cele două sfere politice și culturale a existat o
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a bisericii catolice-un episcopat catolic era înființat, în prima jumătate a secolului al XI-lea, în "urbs Morisena", unde mai înainte era o biserică (poate și episcopie) ortodoxă! În Banat, înfrângerea și moartea lui Ahtum, exponent al lumii ortodoxe sud-dunărene, a avut ca rezultat intensificarea activității bisericii apusene-misionarismul episcopului venețian Gerardus, conducătorul diocezei catolice de la Cenad (cf. Vita Sancti Gerardi). În acest mod, împrejurările istorice au determinat ca părțile apusene ale Dunării, în speță Banatul, să fie controlate, confesional și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secolele XII-XIII, prin misionari cistercieni, dominicani și franciscani, care au adus aici forme de cultură bisericească apuseană-la Cenad, s-a înființat o Școală episcopală pentru cler, care marchează începutul învățământului în limba latină la noi.29 Viața bisericească a românilor sud-dunăreni În sudul Dunării, în secolul al X-lea (976), este menționată o numeroasă populație românească (vlahii) pe o întinsă suprafață, de la Marea Egee la Dunăre, și de la Marea Neagră la Adriatica. Izvoarele istorice fac referire și la viața bisericească a vlahilor. În
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
-lea, în teritoriile locuite de români au activat așa-numiții "horepiscopi" (episcopi de țară). Ei erau trimiși aici de patriarhia de Constantinopol, de arhiepiscopia de Justiniana Prima (sec. VI), de episcopiile din Scythia Minor (sec. IV-VI)) sau de episcopiile sud-dunărene de la Dârstor și Vidin (după 864). În aceeași perioadă, au putut activa aici episcopii "misionari" (periodeuți), trimiși de aceiași ierarhi bisericești din afara teritoriilor românești. Însă, odată cu secolul al X-lea, după cristalizarea formațiunilor politice românești (voievodate), locul "horepiscopilor" este luat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de la Caucaz până la Adriatica, și de la Eufrat până la Dunăre. În 971, Bizanțul atingea din nou Dunărea de Jos, dar abia după preluarea întregului Paristrion, în 1001, și după victoria decisivă din 1014 și desființarea Bulgariei ca stat, în 1018, teritoriile sud-dunărene au devenit, în mod durabil, provincii bizantine, iar vecinătatea lor a înrâurit considerabil ținuturile din stânga Dunării. În aceeași vreme, la începutul secolului al XI-lea, Bizanțul și-a impus controlul și pe țărmul nord-pontic și, în 1016, a declanșat o
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
acționau așa-numiții "comitopoli", David, Aron, Moise și Samuel, unul din ei a pierit, fiind ucis la "Stejarii frumoși", lângă Prespa, într-o luptă cu "vlahii chervanari", în 976. Această dată marchează cea mai veche mențiune istorică cunoscută a românilor sud-dunăreni și implicarea lor în realitățile politico-militare din regiune. După 976, odată cu domnia marelui împărat Vasile II (976-1025), în inima Balcanilor începe să ființeze un stat macedo-bulgar sub conducerea țarului Samuel, unul din cei patru frați. Având centrul în Macedonia, între
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
II a desfășurat acțiuni militare la Dunărea de Jos, de la Pliska la Vidin, apoi s-a îndreptat spre Skoplje și Ohrida, i-a înfrânt pe bulgari (1014), apoi a desființat statul lui Samuel (1018).8 Prin victoria aceasta, întregul spațiu sud-dunărean se afla sub control bizantin, iar după 1018, a fost inițiată o organizare bisericească în teritoriile cucerite, urmată de cea administrativă și militară. În următoarele două secole de stăpânire bizantină (971-1185), frontiera Imperiului s-a aflat pe Dunăre, iar acțiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
înființate acum, la începutul secolului al XI-lea, 31 de episcopii cu ierarhi bizantini, care își exercitau jurisdicția și în nordul Dunării, printre români. În cadrul reorganizării vieții bisericești, împăratul a înființat un episcopat special pentru vlahi, cum se numeau românii sud-dunăreni. În 1020, la Dorostolon, se afla reședința unui episcop supus autorității Constantinopolului, dar curând s-a înființat mitropolia (arhiepiscopia ) de la Dorostolon, ceea ce a dus la apariția mai multor episcopii în Dobrogea. Exista o episcopie la Dinogetia, iar la Dunărea de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secolul al X-lea, când sunt amintiți pentru prima dată (976), românii alcătuiau o "pânză neântreruptă de populație" (P. P. Panaitescu), care se întindea pe o suprafață întinsă, în nordul și în sudul Dunării. Spre sfârșitul acestui secol, întreaga regiune sud-dunăreană se afla, nominal, sub stăpânirea Imperiului. În perioada aceasta, la românii sud-dunăreni se produsese o diferențiere socială în sânul obștilor de păstori și agricultori, s-au conturat centre militare și comerciale, ceea ce a permis o concentrare teritorială și, ulterior, închegarea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
alcătuiau o "pânză neântreruptă de populație" (P. P. Panaitescu), care se întindea pe o suprafață întinsă, în nordul și în sudul Dunării. Spre sfârșitul acestui secol, întreaga regiune sud-dunăreană se afla, nominal, sub stăpânirea Imperiului. În perioada aceasta, la românii sud-dunăreni se produsese o diferențiere socială în sânul obștilor de păstori și agricultori, s-au conturat centre militare și comerciale, ceea ce a permis o concentrare teritorială și, ulterior, închegarea de unități etnice și statale. Toate aceste procese social-politice au avut loc
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dar, în general, stăpânirea bizantină ce s-a prelungit două secole la sud de Dunăre, a sfârșit prin a nemulțumi pe cei de jos, agricultori și păstori, din cauza fiscalității și a nedreptăților din Imperiu. Pe lângă privilegiile economice și politice, românii sud-dunăreni aveau și unele obligații militare, precum apărarea frontierei nordice a Imperiului. În regiunile dintre Dunăre și Haemus, trăiau alături de români și bulgari, și grupuri răzlețe de pecenegi și cumani, rămași aici din cursul năvălirilor anterioare. Sub aspect politic și administrativ
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lor că vlahii aflați în nordul și sudul Dunării erau urmașii coloniștilor romani. În aceeași vreme, cronica islandeză a lui Snorri Sturluson (1179-1241) menționează o expediție a lui Alexie Comnenul în "Blokumannaland" (țara vlahilor), însă acțiunea se referă la "Valahia" sud-dunăreană. În ceea ce-i privește pe pecenegii din Transilvania, ei au fost asimilați de românii de-aici și la fel se va întâmpla și cu aceia dintre ei trecuți în sudul Dunării. Cronicarul bizantin Zonaras arată că, după înfrângerea pecenegilor, sub
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pentru supremație, asupra întregii creștinătăți s-a abătut urgia păgână, marea invazie mongolă din 1241, care a dus la o nouă situație în această arie europeană.3 Dar confruntarea dintre cele două lumi nu s-a limitat doar la spațiul sud-dunărean, întrucât papa Inocențiu III și urmașii săi, Honoriu III și Grigore IX, au urmărit să aducă sub supremație romană întregul Răsărit ortodox. Astfel, între 1204-1241, asistăm la ofensiva puterilor catolice și a prozelitismului papal în partea răsăriteană a Europei. La
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
curtea hanului Batu pentru a-i duce tributul. Același regim de tutelă mongolă îl aveau toate orașele de pe țărmul Crimeii și al Mării de Azov, ca și așezările comerciale de la gurile Dunării. Teritoriile rusești de dincoace de Volga și cele sud-dunărene (statul Asăneștilor), devenite vasale ale mongolilor, după 1241, aveau un alt statut, fără a li se impune schimbări esențiale în structura lor internă. Statutul lor de vasalitate era nuanțat, nu unul șablon, în funcție de autoritatea sau interesele Hoardei, în unele teritorii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pe conducătorii acestora și acțiunile externe, iar altele plăteau doar tribut (dare globală) în bani sau produse. Atitudinea statelor vasalice față de Hoardă nu a fost una imuabilă, ci a cunoscut schimbări, după conjunctura politică a timpului, în următoarele secole. Teritoriile sud-dunărene, după 1241, au avut puțin de suferit de pe urma suzeranității mongole, ele plăteau doar tributul. Existența prestațiilor tributare, la mijlocul secolului al XIII-lea, poate fi dedusă din însemnările de călătorie ale lui Guillaume de Rubruck și documentele cancelariei ungare.8 Teritoriile
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
specifice centrelor controlate de Hoardă în sudul Moldovei, din prima jumătate a secolului al XIV-lea, este grăitoare în acest sens. Grupurile de mongoli stabilite în Dobrogea, susținute uneori de cele din stepele nord-pontice, se amestecau în conflictele dintre regii sud-dunăreni sau intrau ca mercenari în armata țarilor bulgari și organizau invazii în Bizanț. Prin participarea la acțiunile militare ale bulgarilor, mongolii s-au implicat în evenimentele din sudul Dunării. În 1323, ei erau prezenți alături de români la luptele din zonă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lângă biserica din secolul al XIV-lea urmele uneia mai vechi de piatră și de proporții destul de întinse, iar Drăghiceanu a descoperit și el urmele unei construcții mai vechi la biserica de la Argeș. Denumirea statului muntean, "Ungrovlahia", este de origine sud-dunăreană, bizantină, pentru a o disocia de Vlahia din Munții Pindului, ulterior, denumirea atribuită regiunii s-a extins și asupra statului închegat aici. Acest stat în formare al Țării Românești se sprijină (razimă) pe țărani liberi aproape în totalitate, care trăiesc
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în desfășurarea lor liberă, regiunile cu o străveche organizare politică, ignorată până atunci, de la sud de Carpați. O asociere cu nobilimea românească din Ardeal la constituirea statului muntean este verosimilă. Dar, afară de mențiunea în documentele ungurești și în câte unul sud-dunărean, nu avem nici un suport pentru a încerca să desemnăm figura acestui domn, Basarab. Am văzut că Basarab și-a început domnia la 1310 sau 1324, nu știm însă în ce împrejurări a ajuns el să domnească. Apoi, în contextul extern
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
SECOLELE X-XIII 250 Populația 250 Economia 253 Circulația mărfurilor și moneda 255 Evoluția structurilor sociale. Începuturile feudalismului românesc 257 Nobilimea prestatală românească, cnejii sau juzii 260 Formațiuni politice românești 263 Organizarea bisericească în secolele X-XIII 271 Viața bisericească a românilor sud-dunăreni 274 Episcopia vlahilor 275 Arhiepiscopia de Târnovo 275 Viața bisericească în Transilvania și Banat 276 Episcopii românești în Transilvania 276 Episcopia de Dibiscos 278 Viața bisericească în Dobrogea 279 Mitropolia Vicinei 279 Viața bisericească în regiunile extra-carpatice 280 Episcopia cumanilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
numără aproape 100 de termeni preromani care nu sînt nici de origine latină, nici greacă, nici slavă și sînt, de asemenea, absenți din albaneză. Această specificitate este esențială, deoarece din ipoteza unei simbioze româno-albaneze decurge unul din argumentele în favoarea originii sud-dunărene a românilor și a unei lente și tîrzii urcări a acestora spre spațiul transilvan, deja ocupat de maghiari. Astfel, studiul întreprins de Committee of Transylvania, sub direcția lui Stephen Borsody, Nandor Dreisziger, Adam Makkai și George Schöpflin avansează argumentul similarității
by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
studii de folclor comparat, în care literatura populară română este raportată la spațiul spiritual balcanic, cu referiri istoriografice și critice la viață și opera unor scriitori români și străini, cu analize și comentarii privind relațiile literar-artistice dintre popoarele nord- si sud-dunărene, cu articole culturale și reportaje pe teme diverse. Colaborări substanțiale semnează în periodicele „Dimineață”, „Convorbiri literare” „Viața românească”, „Realitatea ilustrata” (revista căreia în 1934-1935 îi încredințează un serial de treizeci și trei de studii și portrete literare consacrate scriitorilor români din secolele
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287604_a_288933]
-
că erau mama și sora sa. Se căsătorește cu Stăncuța și o tratează că pe o roaba pe Visa. O a doua grupa de lucrări își concentrează atenția asupra bătăliilor purtate de Mihai Viteazul pentru eliberarea de sub turci a creștinilor sud-dunăreni. Apare aici și legendarul Marcu Crăișoru care, trimis de turci pentru a-l suprima pe voievodul muntean, refuză să îndeplinească gestul ucigaș împotriva unui frate de credință, preferând să se lase el omorât de păgâni. În sfârșit, o a treia
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287604_a_288933]
-
romanității și unității poporului D. revenind, în 1690, într-un comentariu în care stăruie asupra obârșiei comune a locuitorilor celor trei state românești - Moldova, Ardealul și Țara Românească - pe teritoriul „Misiei” (Moesia) de odinioară. Acum el semnalează și existența românilor sud-dunăreni, „rumâni din rădăcina cea bătrână”. Un lapidar vers al psaltirii din 1673 („Limba îm voi face condei de scrisoare”) pare a prelungi ecoul Cuvântului de introducere al mitropolitului, mărturisind osârdia de a fi tâlcuit psalmii „vreme-ndelungată, precum am putut
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286838_a_288167]
-
pământul” (Înțelepciunea lui Solomon, 1, 7). Sfântul Niceta de Remesiana subliniază adesea că cinstirea ce i se aduce lui Dumnezeu în Biserică trebuie să fie aceeași pretutindeni. De exemplu, referindu-se la tradiția cântării în comun în biserică, marele ierarh sud-dunărean își informa credincioșii că „sunt unii, nu numai în părțile noastre, dar și în părțile Răsăritului, care socotesc de prisos cântarea imnelor, sau, cel puțin, nepotrivită cu religia creștină”. Încadrarea în tradiția cultică a Bisericii întregi însemna o formă de
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]