559 matches
-
după ce mulți ani doar urmărise cu atenție activitatea acestora și, contrar autonegației celor mai mulți dintre ei, strânge tot ce ținea de manifestarea avangardismului, compunându-și o cuprinzătoare arhivă personală. Existența lui e dublă: ca medic militar avansează în grad, spre dezgustul suprarealiștilor, care vedeau trădat principiul neintegrării sociale proclamat de André Breton, iar ca literat, cu ajutorul lui Moldov, Geo Bogza, Victor Brauner, M. H. Maxy, F. Brunea-Fox, B. Fundoianu, Ștefan Roll, Ilarie Voronca și Claude Sernet (Mihail Cosma), scoate în aprilie 1928
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288647_a_289976]
-
optsprezece ani” (Peisaj clătinat). În schimb, prozopoemele lasă loc, în fluxul oniric, umorului negru și sarcasmului. Câteva colaje din 1942, intitulate Atentat la bunele tabieturi, amintesc de absurdul straniu al lui Max Ernst. P., care pledase pentru neînregimentarea politică a suprarealiștilor, ajunge, după anii de privațiuni și tăcere din timpul celui de-al doilea război mondial, să militeze, cu apel la limbajul proletcultist al epocii, pentru o literatură angajată, care să orienteze simpatiile stângiste ale avangardiștilor. Intervențiile din „Revista literară” (1947
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288647_a_289976]
-
spiritual: multe dintre ele vorbesc despre insatisfacția provocată de inevitabila cumințire a poemului, urmată de o melancolică resemnare. Am putea spune că o mare parte a creației lui Sașa Pană e un reflex al tristeții de a nu fi un suprarealist complet. ION POP SCRIERI: Răbojul unui muritor, București, 1925; Diagrame, cu desene de Victor Brauner, București, 1930; Echinox arbitrar, cu desene de M.H. Maxy, București, 1931; Viața romanțată a lui Dumnezeu, București, 1932; Cuvântul talisman, cu un desen de Marcel
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288647_a_289976]
-
dorința până la o extraterestră viziune, până la o exaltare în care ochii sticloși pierd contururile, aruncă în lături decorațiile, scuipă peste frecătura mulțumită a mâinilor”... Voronca împinge în felul acesta spre ultimele limite o stare de spirit tipic romantică, reactualizată de suprarealiști. Printr-o particulară forță a tensiunii („neliniștii”) lăuntrice, el aspiră, ca și aceștia din urmă, la permanentizarea inspirației, la realizarea unei neîntrerupte reverii, a unei stări de grație care să permită - ca să folosim expresia blagiană - o „supremă intimitate cu Totalul
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
suprema contopire cu cosmosul - în cea mai autentică tradiție romantică și... suprarealistă. Căci și pentru Voronca frumusețea nu poate fi - ca să preluăm un calificativ al lui André Breton - decât „convulsivă”, iar dimensiunea ontologică a poeziei, atât de frecvent evidențiată de suprarealiști, este și pentru el o adevărată obsesie. Și nu trebuie neglijată, pe de altă parte, nici atmosfera românească a deceniului al treilea, marcată - nu numai în interiorul avangardei - de căutarea „autenticității”, a „experienței”, a „trăirii” ori a „aventurii”, pe un fundal
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
revoltei inițiale. Căci nu pentru a se instala comod și definitiv în universul imaginar scrie poetul, și nu pentru a decanta din realitatea dată sau a descoperi, dincolo de ea, o frumusețe imuabilă, absolută. Esteticul și literarul - negate în principiu de suprarealiști - trebuie să cedeze locul poeziei (la Voronca, „poemului”) ca „activitate a spiritului” (cum se exprima André Breton), ca tensiune vitală, trăire, implicare într-un raport mereu inedit cu exteriorul, conjugare a realului cu imaginarul, capabilă să genereze „scânteia revelatoare”. Totul
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
pentru că este transcendentalmente liber”, iar „imaginarul este în fiecare zi acel «ceva» concret către care existentul e depășit”. Altfel spus, „imaginarul reprezintă în fiecare clipă sensul implicit al realului”, orice conștiință care imaginează menține lumea ca fond neantizat al imaginarului”. Suprarealiștii - și Ilarie Voronca merge în sensul lor - rămân mereu deosebit de sensibili față de acest statut al imaginarului, menținând foarte vie conștiința rupturii („neantizării”), pe de o parte, iar pe de alta exaltând promisiunile conținute în actul „depășirii” în imaginar a „existentului
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
parte - impulsul de a interveni în ordinea stagnantă a realului, în sensul dinamizării, „deschiderii”, transformării sale. Bucuria “îngăduită” de a surprinde metamorfozele universale își găsește complementul necesar în actul transgresării prin verbul poetic, a ceea ce, neîngăduit fiind („le terrible interdit” suprarealist etc.) se opune ca obstacol social, natural ori subiectiv. Amintita obsesie a deschiderii vizează, în ultimă instanță, realizarea între ființele și obiectele lumii a unei situații de „vase comunicante”, a unei depline transparențe și permeabilități. În fața multiplelor înfățișări ale închiderii
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Voronca a traversat, cum am constatat, o întreagă experiență modernistă și avangardistă, învățând desigur mai ales de la futuriști („spune-mi repede totul, în două cuvinte” - cerea Marinetti într-un manifest), constructiviști („expresia plastică, strictă și rapidă a aparatelor Morse”) și suprarealiști (prin care reia definiția imaginii dată de Pierre Reverdy mai înainte, dar adaptând-o la „fundamentele constructiviste” al momentului). Versurile din Restriști arată însă că încă în acea fază neosimbolistă a începuturilor poetul manifesta un gust aparte pentru imagine (exemplul
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
nu e total, spontaneitatea aparentă ascunde adesea exercițiul rafinat-manierist al artificiului asociativ, iar motivarea punerii în relație nu cere întotdeauna eforturi neobișnuite. Nu-i vorbă că, în chiar cazul acelei „métaphore filée”, în care Michael Riffaterre vede un procedeu tipic suprarealist al semiozei, arbitrarul poate fi în cele din urmă redus printr-o considerare atentă a sintaxei ce leagă seria metaforică de contextul secvenței; iar pe de altă parte, multe dintre imaginile suprarealiștilor celor mai notorii ca Breton și Eluard, sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
în care Michael Riffaterre vede un procedeu tipic suprarealist al semiozei, arbitrarul poate fi în cele din urmă redus printr-o considerare atentă a sintaxei ce leagă seria metaforică de contextul secvenței; iar pe de altă parte, multe dintre imaginile suprarealiștilor celor mai notorii ca Breton și Eluard, sunt recunoscute a nu depăși - lucru de altfel, firesc - statutul unor metafore „clasice”. Dacă are, ca suprarealiștii‚ un adevărat cult pentru imagine, prin intermediul căreia vede „toate fântânile universului reînnoite”, vizând desfășurarea, în aventura
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
sintaxei ce leagă seria metaforică de contextul secvenței; iar pe de altă parte, multe dintre imaginile suprarealiștilor celor mai notorii ca Breton și Eluard, sunt recunoscute a nu depăși - lucru de altfel, firesc - statutul unor metafore „clasice”. Dacă are, ca suprarealiștii‚ un adevărat cult pentru imagine, prin intermediul căreia vede „toate fântânile universului reînnoite”, vizând desfășurarea, în aventura întâlnirilor dintre obiecte, a unei viziuni dinamice a metamorfozelor, Voronca e mai puțin un explorator al spațiului propriu-zis oniric, al subteranelor obscure ale inconștientului
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
suprarealist în deplina accepție a termenului, oferind, prin adeziunea sa totală și parcă tinerească, una din puținele proze pe care această mișcare bogată în exemplificări picturale și poetice și le-a aflat la noi. În afară de dicteul automat căruia, de altminteri, suprarealiștii nu i-au fost totdeauna credincioși -, toate refuzurile, împlinirile și idiosincraziile suprarealismului pot fi regăsite în acest roman sau, dacă preferă autorul, în acest Pohem de iubire care este Zenobia"252 confirmă nu numai valoarea cronicilor, ci și permanența valorii
by MIHAELANICOLETA BURLACU [Corola-publishinghouse/Science/1012_a_2520]
-
patern era aromân din Ohrida. Urmează la București cursurile Liceului „Dimitrie Cantemir” (1926-1933) și ale Facultății de Litere și Filosofie (1933-1937), după care pleacă la Paris, unde face studii postuniversitare de filosofie la Sorbona (1938-1939), frecventând, în aceeași vreme, cercurile suprarealiștilor francezi. Mobilizat, a participat la cea de-a doua conflagrație mondială ca ofițer pe frontul de Est. În 1941 a participat la constituirea Grupului suprarealist din România, a cărui activitate s-a încheiat în 1947, în urma presiunilor ideologice ale autorităților
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288373_a_289702]
-
în favoarea unei proze poematice de mare subtilitate, în care noua poetică, până acum doar schițată, își precizează reperele de adâncime. Punând în fruntea volumului Medium un citat din Paracelsus, care glorifică rolul somnului în dezvăluirea misterelor universului, N. reafirmă preocuparea suprarealiștilor de a sesiza structura omului total, eliberat de convenții morale, automatisme sociale și prejudecăți, prin explorarea realităților paralele ale existenței și îndeosebi a lumii visului, care devine calea esențială de cunoaștere al „poetului vizionar”. Pentru a păstra caracterul inovativ al
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288373_a_289702]
-
trimițând la împlinirile artistice cele mai seamă ale autorului și justificând judecata critică a lui Ion Pop, care, situându-l pe N. în cadrul suprarelismului românesc, rezuma aportul singular al acestuia prin reușita de a crea o „comedie a oniricului”. Ca suprarealist, Gellu Naum face parte din gruparea moderată (împreună cu Virgil Teodorescu și Paul Păun), grupare ce se revolta prin 1944 împotriva anarhismului suprarealist reprezentat de Gherasim Luca și D. Trost. Echilibrând dialectica suprarealistă, teoriile lui Gellu Naum se înscriu într-o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288373_a_289702]
-
arată preocupat de relațiile dintre literatură și revoluția socială, așa cum e gândită de marxism și, în speță, de cel sovietic, - sub titlul Les surréalistes et la révolution. Subiectul reflecției sale privește recenta adeziune la marxism a lui Breton și a suprarealiștilor, foarte discutabilă din punctul său de vedere. Mai exact, adeziunea vizată este cea legată de amintita publicație "Clarté, organul comunist din Paris", același, așadar, la care făcea trimitere și în textul precedent, și de care suprarealiștii se detașaseră după o
Istrati, Fondane și revoluția by Ion Pop () [Corola-journal/Journalistic/12263_a_13588]
-
lui Breton și a suprarealiștilor, foarte discutabilă din punctul său de vedere. Mai exact, adeziunea vizată este cea legată de amintita publicație "Clarté, organul comunist din Paris", același, așadar, la care făcea trimitere și în textul precedent, și de care suprarealiștii se detașaseră după o scurtă perioadă de colaborare. Comentând răspunsul lui Breton (un pamflet, Légitime défense, tipărit în revista "La Révolution surréaliste", în decembrie 1926) la o broșură semnată A.D. (alias Pierre Naville), care punea în chestiune tocmai fragilitatea acestei
Istrati, Fondane și revoluția by Ion Pop () [Corola-journal/Journalistic/12263_a_13588]
-
ceea ce se petrecea în URSS: "Scontează oare Breton pe valorile cu adevărat noi care nu s-au lăsat văzute nici prevăzute până în prezent - ideile URSS-ului fiind tot atât de vechi și de burgheze pe cât e lumea"... De aici, și concluzia că suprarealiștii n-au "încetat să se caute" și că, dacă există cu adevărat un curent de avangardă care să poată fi legat de realitatea imediată, acela e mai degrabă futurismul italian: "Futurismul se adaptează infinit mai bine, de altfel, civilizației bolșevicilor
Istrati, Fondane și revoluția by Ion Pop () [Corola-journal/Journalistic/12263_a_13588]
-
pantagruelic: „Blide pline cu insule fumegânde”, „un crin soarbe o halbă de bere”, „viitorul pe care nu l-a putut încă uita” (condiția umană?), „ochiul care cântă la pian”, circumstanțe, în fine, în care „tânărul poet e silit a deveni suprarealist/ cum un sturz.” Exhibiționist și juisor, puritan și ascet, moralist cu pedală și deșuchiat în relațiile cu aștrii, global pesimist și de o proaspătă receptivitate a darului vieții - de o catifelată tandrețe și de sticloasă cruzime - iată un portret ce
Privind drept în ochi călăuza... by Barbu Cioculescu () [Corola-journal/Journalistic/13089_a_14414]
-
Mircea Anghelescu Suprarealismul este unul dintre puținele capitole ale literaturii noastre dintre 1930-1950, care a putut fi schițat și discutat fără mari omisiuni de nume sau de probleme, încă înainte de încheierea epocii proletcultiste. S-a întâmplat că o parte dintre suprarealiști, oricum adversari ai tradiționaliștilor interbelici dintre care mulți aveau zgomotoase opțiuni politice de dreapta, au militat sau măcar au publicat în reviste de stânga și au putut fi revendicați de regimul instalat după război ca precursori ai „noii” literaturi. Cea
Un suprarealist atipic – Trost by Mircea Anghelescu () [Corola-journal/Journalistic/2553_a_3878]
-
de dreapta, au militat sau măcar au publicat în reviste de stânga și au putut fi revendicați de regimul instalat după război ca precursori ai „noii” literaturi. Cea mai suprarealistă performanță de acest fel a fost alegerea/numirea unui fost suprarealist, Virgil Teodorescu, în funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor în 1974, într-o epocă de accentuare a controlului de partid în cultură. Au și apărut atunci cărți importante în domeniu, fie în sfera memorialisticii (Sașa Pană, Ieronim Șerbu, V. Teodorescu
Un suprarealist atipic – Trost by Mircea Anghelescu () [Corola-journal/Journalistic/2553_a_3878]
-
interesului pentru această mișcare, dublat de o benefică acțiune de recuperare a figurilor sau capitolelor rămase în umbră. Între rezultate se înscrie și recenta carte a lui Michael Finkenthal dedicată lui Dolphi Trost (1916-1966), probabil cel mai puțin cunoscut dintre suprarealiștii acelei epoci. Episodul cel mai important al experienței suprarealiste a lui Trost se situează în anii imediat postbelici, cei ai revenirii grupului afirmat în anii treizeci (Gellu Naum, Teodorescu, Paul Păun ș.a.) între care singurul nou venit este tocmai autorul
Un suprarealist atipic – Trost by Mircea Anghelescu () [Corola-journal/Journalistic/2553_a_3878]
-
față obiectul unui substanțial capitol: Explozia suprarealistă. București, 1945- 1947 (p.65-88). Un al doilea capitol important pentru traiectoria literară a lui Trost și a colegilor săi este cel privind activitatea din anii petrecuți la Paris, unde ia contact cu suprarealiștii din Franța și reînnoadă legăturile cu colegii veniți, la momente diferite, din România: Paris, 1952-1956 (p.105-141). Informații importante sunt puse la contribuție și în capitolul privind anul petrecut în Israel, unde se produce despărțirea principială de Gherasim Luca. Din
Un suprarealist atipic – Trost by Mircea Anghelescu () [Corola-journal/Journalistic/2553_a_3878]
-
bine în cea de a doua recenzie, unde este sancționată repetitivitatea poeziei sale („în dl. Ș.Baciu era promisiunea unui adevărat poet; d-sa nu s-a ținut de cuvânt”, în V.rom., 1, 1940), despre persoana irascibilă a noului suprarealist dă amănunte Adrian Rogoz într-o revenire la cronica expoziției de la Căminul artei, din Dreptatea nouă (11 oct.1946: „domnul Trost s-a înfipt melodramatic în fața mea și, spiralat ca însăși conștiința domniei sale, mi-a urlat: Domnule Rogoz, ești de
Un suprarealist atipic – Trost by Mircea Anghelescu () [Corola-journal/Journalistic/2553_a_3878]