511 matches
-
în multe tradiții hinduse. Este prezentat de cele mai multe ori că un tanar pastor de vaci, cântând la flaut ("bansuri"), precum în , sau ca un tânăr prinț care ofera îndrumări filozofice, precum în Bhagavad Gita. Cel mai comun în hinduism este venerarea lui că avatar al lui Vishnu, considerat sau Dumnezeu în școlile . În cadrul Vaishnavismului Gaudiya, Krishna este considerat sursă tuturor avatarelor (inclusiv Vishnu). Krishna și poveștile cu care este asociat sunt prezente în multe tradiții filozofice și teologice hinduse. Deși uneori
Krishna () [Corola-website/Science/309088_a_310417]
-
o sectă care va apărea mai târziu, acceptă doar primele 5 versuri ca fiind veridice și autoritare. În secolul al XVIII-lea, a avut loc o nouă schismă, de data aceasta în sânul sectei Svetambar, datorită intruziunii unor forme de venerare a templelor și de ritualism. Călugărul jainist Viraji inițiază o nouă mișcare care denunță adorarea imaginilor tirthankarașilor și construcția templelor care să le adăpostească. Noua sectă se va numi Sthanakavasis, numele ei provenind de la "sthanakas", niște lăcașuri de cult neornamentate
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
sthanakas", niște lăcașuri de cult neornamentate aflate în opoziție cu somptuasele și elaboratele temple jainiste. Procesul de sectarizare va continua mult timp în religia jainistă, și mai ales în ramura sa Svetambar, principalul motiv fiind atitudinea pozitivă sau reprobatoare față de venerarea de idoli: astfel apar secte "murtipujaka" (care adoră idolii), cum ar fi Murtipujaka, și "non-murtipujaka" (care sunt împotriva statuilor și a imaginilor), ca Sthanakavasis și Terapanthi. Jainiștii cred că fiecare om este responsabil pentru faptele sale și că toate ființele
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
cea bună și veghează asupra activităților cosmice. Alții consideră că obținând eliberarea ei nu mai au nici o tangență cu lumea noastră, nu intervin în niciun fel și sunt indiferenți față de umanitate și rugăciuni. Mai mult, ei nici nu cer oamenilor venerarea imaginii lor, pentru că aceasta ar fi o dorință, iar dorința este incompatibilă cu "moksha". Tirthankarașii sunt, cu toate acestea, supuși devoțiunii în ambele cazuri, dar diferă modul în care este realizată această devoțiune: ori se venerează aceste entități ca niște
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
moral. Deși s-ar putea crede că obiectivul laicilor nu este decât unul temporar, până când acesta se încarnează într-o existență care-i favorizează eliberarea, jainiștii cred că toate eforturile lor religioase (vegetarianismul strict, disciplina mentală, postirea, devoțiunea -"bhakti" sau venerarea -"puja", etc.) nu fac decât să le sporească situația materială. De accea există un puternic contrast între austeritatea extremă a călugărilor și prosperitatea mirenilor jainiști. Laicatul însă se va dovedi un susținător vehement al religiei și se va deda la
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
ontologică. Acest "katharsis" jainist cuprinde nu doar elementul de purificare trupească prin refuzul sau limitarea alimentelor, ci, mult mai important, integrează purificarea spirituală, îndepărtarea simplei dorințe și nevoi de a mânca, fără de care simplul post ar fi nefolositor și superfluu. Venerarea templelor datează încă din cele mai vechi etape ale jainismului, precedând nașterea lui Mahavira. În textele mai vechi, zeii sunt descriși ca aducând omagii imaginilor și relicvelor tirthankarașilor în templele celeste. Deoarece Mahavira nu s-a pronunțat pentru sau împotriva
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
vechi etape ale jainismului, precedând nașterea lui Mahavira. În textele mai vechi, zeii sunt descriși ca aducând omagii imaginilor și relicvelor tirthankarașilor în templele celeste. Deoarece Mahavira nu s-a pronunțat pentru sau împotriva iconografiei și a lăcașelor de cult, venerarea imaginilor a devenit o componentă esențială a tradiției jainiste. Numeroase reprezentări ale tirthankarașilor de la începutul primului mileniu au fost descoperite într-o stupă jainistă la Mathura în Uttar Pradesh. Ipostazele timpurii ale profeților jainismului sunt cele meditative ale poziției lotus
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
etc.), iar în secolul al IX-lea apar cele 24 de shasanadevatas, "zeițele doctinei", asociate câte unui tirthankara. Unele zeițe, cum ar fi Ambika ("Mica Mamă") continuă să fie proeminentă ca centru al devoțiunii jainiste. Astăzi ceea ce înțeleg jainiștii prin venerarea ("puja") unei imagini este neclar și foarte diferit de principiile celorlalte credințe. Conform doctrinei, care contrazice cultul, devoțiunea ar fi ineficace și nenecesară. Însă jainiștii nu se roagă pentru a îmbuna zeii sau pentru a aștepta o răsplată, ci vor
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
instrument, ca pe un punct de plecare pentru a o transcende și a înțelege niște adevăruri deghizate. Bineînțeles că din cauza unor influențe hinduse și a unei perceperi mai superficiale a jainismului, există și unele temple în care se aplică concret venerarea ființei tirthankarașilor. Fiind o datină exclusiv a laicilor, devoțiunea nu se limitează doar la tirthankarași, ci este consacrată și altor entități preeminente din punct de vedere spiritual: "siddha" (sufletele eliberate), "sidhu" (călugări), "dharma" (învățătura religioasă, dogma), "arhați" (ființele demne de
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
septembrie - octombrie), timp de 9 zile, între ziua a 7-a și a 15-a a unei luni pline. Este o sărbătoare închinată postului (total sau parțial), recitării textelor sacre, meditării asupra celor trei giuvaeruri jainiste și în special a venerării de tip "Siddha-chakra". Acest ultim ritual decurge astfel: pe o tăbliță circulară de lemn sau piatră, sau pe o farfurie de argint se trasează opt raze care împart cercul în opt sectoare. În fiecare sector este scris câte un cuvânt
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
farită folosește intelectul în locul analogiei în stabilirea legilor islamice, spre deosebire de practica sunită. "Daim al-islam" este o carte despre legile islamului urmate de musulmanii ismailiți, cei care aderă la jurisprudența islamică șiită ismailită. Aceasta descrie maniere și etici, incusiv ritualuri de venerare în lumina călăuzirii imamilor ismailiți. Cartea evidențiază importanța pe care islamul a atribuit-o manierelor și eticii alături de venerarea lui Dumnezeu, citând tradițiile primilor patru imami ai școlii șiite ismailite fatimide. Jurisprudența zaidită urmează învățăturile lui Zayd ibn Ali. În
Jurisprudența islamică () [Corola-website/Science/331935_a_333264]
-
islamului urmate de musulmanii ismailiți, cei care aderă la jurisprudența islamică șiită ismailită. Aceasta descrie maniere și etici, incusiv ritualuri de venerare în lumina călăuzirii imamilor ismailiți. Cartea evidențiază importanța pe care islamul a atribuit-o manierelor și eticii alături de venerarea lui Dumnezeu, citând tradițiile primilor patru imami ai școlii șiite ismailite fatimide. Jurisprudența zaidită urmează învățăturile lui Zayd ibn Ali. În termeni juridici, școala zaidită este asemănătoare cu cea hanefită de rit sunit. Școala islamică ibadită este denumită astfel după
Jurisprudența islamică () [Corola-website/Science/331935_a_333264]
-
s-a străduit să o ducă la bun sfârșit, de-a lungul mai multor ani (1849-1874), și care a avut drept rezultat ediția critică pentru care este cel mai mult apreciat. Pentru Müller, cultura popoarelor vedice reprezenta o formă de venerare a Naturii, o idee în mod clar influențată de romantism. El considera zeii Rig Vedei forțe active ale Naturii, numai parțial personificate ca persoane imaginare supranaturale. Pornind de la această premisă, Müller și-a derivat teoria conform căreia mitologia este „"o
Max Müller () [Corola-website/Science/308317_a_309646]
-
Denumirea inițială a templului a fost "Hieizan" ("Hieizan-ji"), adică „Templul Muntelui Hiei”. Denumirea actuală a templului provine de la "Era Enryaku" (782 -- 806), perioada de domnie a împăratului Kammu. se traduce ca „calendar prelungit”. Muntele Hiei a fost locul de venerare a zeităților șintoiste (kami) Ōmiwa Myōjin și , și sanctuarele ("jinja") dedicate acestor kami au existat înainte de apariția mănăstirii. Un astfel de sanctuar este . Conform cronicii japoneze Kojiki (sec. VIII), în anul 7 al domniei împăratului Suijin, altarul shitoist de pe vîrful
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
shoguni, a inițiat restaurarea mănăstirii. Deși guvernarea militară ("bakufu") a impus reglementări stricte asupra activității templelor budiste (în special se interzicea implicarea instituțiilor religioase în activități politice), Enryaku-ji și-a recăpătat vechea influență. Tenkai a instaurat cultul sincretic (budist-șintoist) de venerare a shogunilor, prin care shogunul decedat se declara "gongen" (o manifestare a lui Buddha în forma unui kami). În prima jumătate a secolului XVII mai multe clădiri de pe muntele Hiei au fost reconstruite, iar școala Tendai și-a extins influența
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
templu Tendai (Rinnō-ji în prefectura Tochigi). Teritoria templului este împărțită în trei zone: , și . este construcția principală a întregului complex monastic. Ea reprezintă o reconstrucție mediavală a unei clădiri mai vechi, , intemeiate de Saicho în anul 788. Principalul obiect de venerare este statuia lui , care a fost sculptată de însuși Saicho și care se păstrează aici. Lanternă din fața lui Buddha, conform călugărilor, a fost aprinsă de Saicho și arde în continuu timp de 1200 de ani (după incendiu și reconstrucția ulterioară
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
fost ars în întregime în urma incendiului din februarie 1668, după care în scurt timp a fost reconstruit din nou. În comparație cu construcția originală, clădirea actuală a fist micșorată și decorată mai puțin, însă a menținut însemnătatea sa inițială ca loc de venerare a lui Manjusri. se află la vest de Komponchudo, cu fațada orientată spre sud. Prima clădire pe acest loc fost construită în 824 de către (781 -- 833), primul stareț al mănăstirii. Clădirea a fost reconstruită în 1634 (al unsprezecelea an al
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
reprezintă templul , construită inițial în orașul Sakamoto, aflat la poalele de est ale muntelui Hiei, și transportată la Enryakuji în 1964. În timpul relocării a fost găsită o inscripție care a confirmat anul fondării a vechii clădiri Daikō-dō. Obiectul principal de venerare este statuia lui Buddha Vairocana. În afara de Buddha, aici sunt expuse portretele marilor călugări, cum ar fi Nichiren, Dogen, Eisai, Enchin, Honen, Shinran, Ryōnin și Shinsei. Toți acești călugări în tinerețe au primit inițiere budistă la Enryakuji și au fondat
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
și se deosebesc prin numărul impar de nivele/etaje (două în loc de trei sau cinci). Însă, spre deosebire de alte pagode "tahōtō", nivelul de sus al cărora este cilindric (rotund sau octogonal în plan), pagoda Tōdō este dreptunghiulară. Nivelul de jos este dedicat venerării lui Dainichi Nyorai, iar nivelul de sus reprezintă o stupă și conține o mie de manuscrise a Sutrei Lotusului. a fost construită în 1937 pentru a marca aniversarea a 1150 de ani de la fondarea Enryakuji. Obiectul principal de venerare este
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
dedicat venerării lui Dainichi Nyorai, iar nivelul de sus reprezintă o stupă și conține o mie de manuscrise a Sutrei Lotusului. a fost construită în 1937 pentru a marca aniversarea a 1150 de ani de la fondarea Enryakuji. Obiectul principal de venerare este statuia lui Buddha Amida (Amităbha), creată de către meșterul Koseki Naitō. În Sala lui Buddha Amida se petrec ceremoniile "" pentru adepții școlii Tendai și pentru publicul larg. Tot aici se petrec riturile budiste în timpul festuvalului (legate de sărbătorirea echinocțiilor de
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
Tendai), a ordonat dezasamblarea clădirii principale („Miroku-dō”) a acesteia și transportarea ei la Enryaku-ji. Astfel, clădirea actuală, construită la Mii-dera în 1347, este cea mai veche construcție din întregul complex monastic. Clădirea reasamblată a fost numită Tenbōrindō. Obiectul principal de venerare este statuia lui , cioplită de către Saicho. Din acest motiv clădirea este deseori numită . Pilonii de suport împart clădirea în șapte secții (numite în arhitectura traditională japoneză) frontal și în șapte secții lateral. Interiorul este împărțit lateral în două zone: cea
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
uriaș, care odată ar fi ridicat ambele clădiri cu un umăr folosind galeria drept cumpănă. Interiorul Ninaidō nu este accesibil publicului. La 22 iunie 1955 Ninaidō a fost declarat Patrimoniu Cultural Important. este aripa dreaptă a Ninaidō. Obiectul principal de venerare este statuia lui Amida Nyorai, sau Buddha Amida. Clăderea este folosită pentru practicarea tehnicii Jōgyō-zanmai („meditație prin mersul continuu”), care constă în mersul zilnic în jurul statuii lui Amida timp de 90 de zile și recitarea continuă a rugăciunii nembutsu (repetarea
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
90 de zile și recitarea continuă a rugăciunii nembutsu (repetarea numelui lui Amida) cu scopul de a-l vizualiza pe Buddha. Este una din cele patru tehnici de meditare a școlii Tendai. este aripa stângă a Ninaidō. Obiectul principal de venerare este statuia lui Fugen Bosatsu, sau bodhisattva Samantabhadra. Clădirea este folosită pentru practicarea tehnicii Hokke-zanmai („meditație prin recitirea Sutrei Lotosului”) de către călugării școlii Tendai. a fost construit la începutul perioadei Edo. Clădirea este dedicată venerării călugărului Eryō (800-859), din curentul
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
a Ninaidō. Obiectul principal de venerare este statuia lui Fugen Bosatsu, sau bodhisattva Samantabhadra. Clădirea este folosită pentru practicarea tehnicii Hokke-zanmai („meditație prin recitirea Sutrei Lotosului”) de către călugării școlii Tendai. a fost construit la începutul perioadei Edo. Clădirea este dedicată venerării călugărului Eryō (800-859), din curentul lui Ennin, cunoscut ca maestru în practici budiste ezoterice și exoterice („maestru a două învățături”) și ca fondator al templului în Kyōtō. este cea mai veche clădire a mănăstirii Enryaku-ji și unica, dintre cele existente
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]
-
de mai multe ori, de la clădirea originală păstrându-se doar forma arhitecturală. Ruri-dō este pătrată în plan, având trei secții lateral și trei secții frontal. Acoperișul în stilul japonez „”, are influențe chinezești, foarte neobișnuit pentru arhitectura clădirilor Enryaku-ji. Obiectul de venerare este Buddha-Vindecătorul. La 8 februarie 1912 Ruri-dō a fost declarat Patrimoniu Cultural Important. este o clădire mică, situată în fața Ninaidō cu fațada orientată spre sud. Obiectul de venerare este statuia lui . Denumirea Tsubaki-dō, adică „Sala cameliilor”, provine de la o legendă
Enryaku-ji () [Corola-website/Science/335867_a_337196]