300 matches
-
să facă imprudențe, ca un cheltuitor să ajungă în mizerie, ca un laș să fugă de pericol, și ceea ce decurge în mod obișnuit de aici; al doilea, cel extraordinar, care se preocupă de lucrurile ce se întâmplă rar și în afara verosimilului obișnuit, ca un om șiret și un răutăcios să fie înșelat, ca un Tiran puternic să fie învins; extraordinar în care intră toate accidentele care surprind și care poartă numele de Soartă, numai să fie produse de o înlănțuire de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lucruri ce se întâmplă de obicei. În afara acestor două genuri nu se face nimic care să poată fi categorisit ca fiind verosimil." În timp ce primii comentatori ai lui Aristotel, Castelvetro în special 19, considerau că autorul dramatic poate uza atât de verosimilul obișnuit, cât și de verosimilul extraordinar, teoreticienii francezi din epoca clasică tind să excludă verosimilul extraordinar. La Mesnardière, care dă preferință "verosimilului ordinar" căci el este "în mod manifest posibil", consideră că "verosimilul rar", adică "ceea ce se întâmplă puțin și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
obicei. În afara acestor două genuri nu se face nimic care să poată fi categorisit ca fiind verosimil." În timp ce primii comentatori ai lui Aristotel, Castelvetro în special 19, considerau că autorul dramatic poate uza atât de verosimilul obișnuit, cât și de verosimilul extraordinar, teoreticienii francezi din epoca clasică tind să excludă verosimilul extraordinar. La Mesnardière, care dă preferință "verosimilului ordinar" căci el este "în mod manifest posibil", consideră că "verosimilul rar", adică "ceea ce se întâmplă puțin și contrar aparențelor", trebuie înlăturat din
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să poată fi categorisit ca fiind verosimil." În timp ce primii comentatori ai lui Aristotel, Castelvetro în special 19, considerau că autorul dramatic poate uza atât de verosimilul obișnuit, cât și de verosimilul extraordinar, teoreticienii francezi din epoca clasică tind să excludă verosimilul extraordinar. La Mesnardière, care dă preferință "verosimilului ordinar" căci el este "în mod manifest posibil", consideră că "verosimilul rar", adică "ceea ce se întâmplă puțin și contrar aparențelor", trebuie înlăturat din scenă. Autorul dramatic trebuie să îndepărteze "posibilul", dacă este puțin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
În timp ce primii comentatori ai lui Aristotel, Castelvetro în special 19, considerau că autorul dramatic poate uza atât de verosimilul obișnuit, cât și de verosimilul extraordinar, teoreticienii francezi din epoca clasică tind să excludă verosimilul extraordinar. La Mesnardière, care dă preferință "verosimilului ordinar" căci el este "în mod manifest posibil", consideră că "verosimilul rar", adică "ceea ce se întâmplă puțin și contrar aparențelor", trebuie înlăturat din scenă. Autorul dramatic trebuie să îndepărteze "posibilul", dacă este puțin credibil, căci atunci când probabilitatea unei acțiuni se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că autorul dramatic poate uza atât de verosimilul obișnuit, cât și de verosimilul extraordinar, teoreticienii francezi din epoca clasică tind să excludă verosimilul extraordinar. La Mesnardière, care dă preferință "verosimilului ordinar" căci el este "în mod manifest posibil", consideră că "verosimilul rar", adică "ceea ce se întâmplă puțin și contrar aparențelor", trebuie înlăturat din scenă. Autorul dramatic trebuie să îndepărteze "posibilul", dacă este puțin credibil, căci atunci când probabilitatea unei acțiuni se învecinează cu zero, ea nu va putea atrage adeziunea spectatorului. Chapelain
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
adevărat" nu ar trebui adus pe o scenă de teatru dacă nu este dotat cu verosimilitate. Acesta este și punctul de vedere al lui La Mesnardière în Poetica, din 1639, în capitolul V: "Chiar dacă adevărul este demn de iubit pretutindeni, verosimilul este totuși mai important decât el; iar lucrul fals care este verosimil trebuie să fie mai prețuit decât adevărul straniu, miraculos și de necrezut. " Acesta va fi și cel al lui Boileau din 1674 în a sa Artă poetică: " Jamais
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Artă poetică: " Jamais au spectateur n'offrez rien d'incroyable Le vrai peut quelquefois n'être pas vraisemblable. Une merveille absurde est pour moi sans appâts: L'esprit n'est point ému de ce qu'il ne croit pas. "20 Numai verosimilul obișnuit, oricât de fals ar putea fi, este credibil pentru teoreticienii clasicismului, contrar a ceea ce este adevărat și posibil, afirmă d'Aubignac, în Practica teatrului. "Iată fundamentul caracterului tuturor pieselor de teatru; fiecare vorbește despre asta și puțini oameni se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și posibil, afirmă d'Aubignac, în Practica teatrului. "Iată fundamentul caracterului tuturor pieselor de teatru; fiecare vorbește despre asta și puțini oameni se pricep. Iată caracterul general căruia trebuie să-i recunoaștem tot ceea ce se petrece acolo. Într-un cuvânt, verosimilul este, dacă trebuie să o spunem astfel, esența poemului dramatic, fără de care nu se poate face și spune nimic rezonabil pe scenă". Constituie o maximă generală faptul că ceea ce este adevărat nu este subiectul teatrului, pentru că există multe lucruri adevărate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
s-ar cuveni să facem multe pregătiri ingenioase. Este posibil ca un om să moară trăsnit, dar ar fi o idee proastă a poetului să scape așa de un amant pe care l-ar folosi pentru intriga unei comedii. Numai Verosimilul poate deci construi, susține și termina în mod rațional un poem dramatic." (Cartea II, cap. 2) Pentru Corneille, în schimb, dacă acțiunea este veridică, nu este cazul să ne facem griji pentru verosimilul ei. Acest mare cititor al lui Plutarh
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ar folosi pentru intriga unei comedii. Numai Verosimilul poate deci construi, susține și termina în mod rațional un poem dramatic." (Cartea II, cap. 2) Pentru Corneille, în schimb, dacă acțiunea este veridică, nu este cazul să ne facem griji pentru verosimilul ei. Acest mare cititor al lui Plutarh împrumută majoritatea subiectelor sale din istoria romană care îi oferă un rezervor inepuizabil de evenimente eroice autentice. Numai când acțiunea este rodul invenției autorului fie că acesta falsifică istoria sau fabrică complet o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lucreze pentru a o face să fie verosimilă. Fidel lui Aristotel asupra acestui punct, el consideră că autorul dramatic poate înfrumuseța întâmplarea după voia lui, prezentând faptele așa cum s-au petrecut sau cum ar fi trebuit să se petreacă "conform verosimilului și necesității". Necesitatea" corneliană este ansamblul de modificări pe care autorul dramatic este obligat să le aducă istoriei și verosimilului. "Spun, deci că necesitatea în privința poeziei nu este altceva decât nevoia poetului de a-și atinge scopul sau de a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
înfrumuseța întâmplarea după voia lui, prezentând faptele așa cum s-au petrecut sau cum ar fi trebuit să se petreacă "conform verosimilului și necesității". Necesitatea" corneliană este ansamblul de modificări pe care autorul dramatic este obligat să le aducă istoriei și verosimilului. "Spun, deci că necesitatea în privința poeziei nu este altceva decât nevoia poetului de a-și atinge scopul sau de a-și face actorii să-l atingă", scrie Corneille 21. Dificultatea întâlnită, când vrem să definim termenul de "necesitate" la Corneille
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
evenimente ale acțiunii. Dacă oscilează de la un sens la altul, asta se datorează coeziunii între aceste diferite evenimente care nu poate fi numai de ordin logic, ci trebuie să satisfacă și regulile proprii artei dramatice. Corneille, ca și Aristotel, preferă verosimilul extraordinar pe care îl condamnă docții. Îndrăgostit de sublim, el caută situații excepționale, susceptibile să emoționeze spectatorul. Pentru a-și justifica alegerea, el invocă, în Discurs despre poemul dramatic, neverosimilul unor mari subiecte antice precum crimele Medeei, Clitemnestrei, care sunt
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
crimele Medeei, Clitemnestrei, care sunt totuși la originea unor piese foarte puternice. "Marile subiecte care pun cu putere pasiunile în mișcare, și aduc față în față impetuozitatea cu legile datoriei sau tandrețea legăturii de sânge, trebuie să depășească în continuare verosimilul și nu ar găsi niciun fel de crezare printre auditori, dacă nu ar fi susținute, fie de autoritatea istoriei care convinge cu forță, fie de preocuparea față de părerea comună care ni-i dă pe aceiași auditori deja convinși. Nu este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de un cavaler zburător, care avea aripi la picioare, dar este o ficțiune pe care Antichitatea a primit-o și așa cum ne-a fost transmisă, nimeni nu se ofensează văzând-o pe scenă." Corneille pune la îndoială eficacitatea scenică a verosimilului obișnuit în materie de tragedie. El admite că acesta s-ar potrivi comediei care pune în scenă umanitatea medie, și nu tragediei, populată de ființe ieșite din comun. Eroii săi tragici subliniază ei înșiși cu mândrie aspectul extraordinar al destinului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
asupra neverosimilului pe care se bazează intriga din Horace. Cum au putut cele două orașe, Alba și Roma, să-și încredințeze destinul unor campioni uniți prin legături familiale și afective atât de profunde? Cearta în jurul Cidului ilustrează această dezbatere asupra verosimilului. Scudéry mai întâi, în Observații asupra Cidului, din 1637, Chapelain apoi, în Sentimentele Academiei franceze asupra tragi-comediei Cidul, în 1638, îi reproșează lui Corneille neverosimilul piesei 22. Subiectul ei este "defectuos în partea cea mai esențială, ca acela căruia îi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
verosimil, cu atât mai mult cu cât șochează rațiunea și bunele moravuri, nu putea să-l schimbe, nici să-l facă potrivit cu cerințele Poemului dramatic." Chapelain împărtășește acest punct de vedere, declarând, în numele Academiei, că "autorul trebuie totdeauna să prefere verosimilul adevărului. Mărturisim, adaugă el, că adevărul din această întâmplare luptă în favoarea poetului, și-l face mai scuzabil decât dacă ar fi un subiect inventat. Dar ne menținem părerea că nu toate adevărurile sunt bune pentru teatru, și că acesta este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
odată cu criminalii. Există adevăruri monstruoase, care, fie trebuie suprimate pentru binele societății, fie că, neputându-le ține ascunse, trebuie să ne mulțumim a le observa ca pe niște lucruri stranii. În asemenea situații mai ales Poetul are dreptul să prefere verosimilul adevărului, și să lucreze mai curând pe un subiect inventat și rezonabil decât pe unul adevărat și neconform cu rațiunea". Cât despre d'Aubignac, înverșunat adversar al lui Corneille, puțin îi pasă de rolul de garant pe care acesta îl
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cultivați, adică nobilii și burghezii, "ignoranții de la parter", adică poporul, și în sfârșit "savanții". Regulile sunt date pentru a satisface această ultimă categorie de spectatori. Numai "cei ce știu arta" (s. tr.), după cum scrie Scudéry, sunt în stare să judece verosimilul unei piese. "Pentru ei scriitorii de teatru trebuie să imite acest Pictor al Antichității, adică să aibă mereu pensonul în mână, gata să șteargă oricare lucru pe care nu l-ar găsi rezonabil, să se creadă permanent la dispoziția lor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dramatici, fie că e vorba de Corneille, de Racine sau de Molière, se adresează, fără deosebire, tuturor tipurilor de public. Ei acordă mult mai multă importanță reacțiilor parterului, decât judecății docților. De aceea sunt mai puțin scrupuloși în materie de verosimil. Dovada acestui fapt este reflecția lui Corneille, cu privire la Cidul, piesă căreia Academia i-a criticat cu atât mai sever lipsa regulilor, cu cât a fost primită cu mai mult entuziasm. Deși este aceea din lucrările mele conforme regulilor în cadrul căreia
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
asupra acestui fel de lucruri, și ca nimeni să nu fie judecătorul plăcerii pe care o simte?" (scena VI)24 4.2. Credibilitatea comportamentului Ca și la Aristotel, personajul, în epoca clasică, este subordonat acțiunii. Coerența comportamentului său îi asigură verosimilul. Trei condiții, deja enunțate de Aristotel, și dezvoltate de Horațiu, sunt necesare pentru a satisface acest verosimil intern. Comportamentul trebuie să fie "potrivit cu firea", "asemănător" și "statornic"25. 4.2.1. "Potrivirea" lor În materie de potrivire, teoreticienii clasicismului urmează
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scena VI)24 4.2. Credibilitatea comportamentului Ca și la Aristotel, personajul, în epoca clasică, este subordonat acțiunii. Coerența comportamentului său îi asigură verosimilul. Trei condiții, deja enunțate de Aristotel, și dezvoltate de Horațiu, sunt necesare pentru a satisface acest verosimil intern. Comportamentul trebuie să fie "potrivit cu firea", "asemănător" și "statornic"25. 4.2.1. "Potrivirea" lor În materie de potrivire, teoreticienii clasicismului urmează fidel sfaturile lui Horațiu. Corneille reafirmă criteriile publicate în Epistola către Pisoni, conform cărora comportamentul, pentru a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să îl atribuie fiecărui tip de oameni și să-l învățăm să le găsească în primele șase izvoare; în Vârstă, în Pasiuni, în Soarta actuală, în Condiția de viață, în Națiune și în Sex." 4.2.2. "Asemănarea" lor Pentru ca verosimilul acțiunii să fie asigurat, comportamentele trebuie să fie și "asemănătoare", adică, atunci când este vorba de personaje ilustre, istorice sau mitologice, în conformitate cu cele pe care ni le-a lăsat moștenire tradiția. Astfel, La Mesnardière scrie: "Cea mai importantă dintre Regulile pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ar fi permis să schimb ceva din comportamentele lor. Singura libertate pe care mi-am permis-o, a fost să mai îmblânzesc ferocitatea lui Pyrrhus." Această fidelitate față de izvoare merge totuși mână în mână cu multe denaturări, cu condiția ca verosimilul să fie salvat și ca eroul piesei să fie conform cu imaginea pe care și-o fac spectatorii asupra epocii. În A Doua Prefață la Andromaca, din 1676, Racine va recunoaște că s-a îndepărtat foarte mult de Andromaca lui Euripide
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]