411 matches
-
roz; sacru; satisfacere; sau nu; scop; sfînt; sigur; siguranță; simplitate; simplu; sinceră; soră; speranță; spovedanie; stare; strălucit; supărat; susținere; șanse; ști; știința; știut; taină; tăticul; de tine; tragic; trădare; tribunal; tristețe; triumf; tulburător; uneori; universal; ușurință; valabil; văr; verde; veritabil; verosimilitate; veste; veșnicie; viitor; vorbește; vulnerabil (1); 1159/273/97/176/3 adînc: fîntînă (76); mare (55); groapă (48); apă (43); profund (43); lac (37); ocean (37); prăpastie (27); abis (20); suflet (18); întuneric (17); jos (17); puț (13); frică (12
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
decât plauzibile, deoarece Împrejurările În care acționăm În treburile noastre se produc aproape Întotdeauna Înainte să putem scăpa de toate Îndoielile; iar când se Întâlnesc mai multe astfel de opinii despre un același subiect, deși poate nu sesizăm mai multă verosimilitate În unele decât În altele, dacă acțiunea nu suferă nici o amânare, rațiunea vrea să alegem una, iar după ce am ales-o, s-o urmăm constant, ca și cum am considera-o foarte sigură”. Dacă din cauza lipsei răgazului necesar pentru deliberare, activitatea curentă
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
decât plauzibile, deoarece Împrejurările În care acționăm În treburile noastre se produc aproape Întotdeauna Înainte să putem scăpa de toate Îndoielile; iar când se Întâlnesc mai multe astfel șde opiniiț despre un același subiect, deși poate nu sesizăm mai multă verosimilitate În unele decât În altele, dacă acțiunea nu suferă nici o amânare, rațiunea vrea să alegem una și, după ce am ales-o, s-o urmăm constant, ca și cum am considera-o foarte sigură. §4. De ce ne putem Îndoi de adevărul lucrurilor sensibile
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
construcții/tipare lingvistice învechite. - Funcția stilistică a arhaismelor utilizate în proza de inspirație istorică este aceea de a crea un tablou de epocă sau de a diferenția discursul naratorului de cel al personajelor; în teatrul istoric, arhaismele creează impresia de verosimilitate prin reconstituirea limbajului vremii evocate. Registrul stilistic argotic este utilizat în literatură ca resursă de înnoire a limbajului în caracterizarea unor personaje/a unui grup social închis - elevi, studenți, militari, deținuți. - Expresivitatea artistică a termenilor argotici: creează figuri semantice (metafora
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
cu noroc; Patru ani trecuseră de la scena aceasta, în vremea cărora Alexandruvodă, credincios făgăduinței ce dase doamnei Ruxandei, nu mai tăiese niciun boier. - C. Negruzzi, Ale xandru Lăpușneanul). Reperele spațiale se conformează, în general, tendinței de obiectivare, accentuând senzația de verosimilitate. Personajele sunt puternic conturate, fiecare dintre episoadele narative contribuind la reliefarea trăsăturilor morale sau psihice, la detalierea comportamentului și a evoluției eroilor. Nuvela se deosebește astfel de povestire, care nu este focalizată asupra personajelor, ci asupra acțiunii. O altă diferență
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
a însemnat pentru el și altceva decât leac contra vieții? Nu există discurs mai neobișnuit, măi imposibil decât cel al lui Cioran, pornit să nege totul și să se nege, să-și dezmintă ideile, temeiul și semnificația, până și propria verosimilitate", spune Clément Rosset 68. Cum se împacă, în cazul lui, scrisul, care trebuie să fie "o îndeletnicire afirmativa", cu demolarea radicală, ce nu propune nimic în schimbul a ceea ce demolează, cum se potrivesc, se întreabă Savater, "textul cu lacrimile, cuvintele cu
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
Reprezentarea, precizează Pierre Glaudes [1999, p.XXI], este o structură de inteligibilitate: nici imitare a unui model, nici adevăr absolut, ci mediere imaginara între conștiința și lume. Pornind de la faptul ca exigenta artistică nu este exigenta de adevăr, ci de verosimilitate, reprezentarea nu dublează pur și simplu realul, dar îl interpretează în felul său153. Modernitatea nu mai ține de "prezentarea", ci de "reprezentativitatea" operei, constată Jean Borie [1999, p.202]. Conceptul de reprezentare are ca punct de plecare auto-reprezentarea omului în
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
în care nu mai există nici imitație a unui original, nici serialitate, ci doar "modele". În cultura hiperreală pe care o descrie Baudrillard, "doar afiliația cu modelul are sens, acesta semnificând referința care este ca o finalitate anterioară și singura verosimilitate. Ne aflăm în cadrul simulării moderne, pentru care industrializarea nu este decât forma primară. În sfârșit, nu mai este fundamentală reproducerea serială, ci modularea, nu echivalențele cantitative, ci comutarea termenilor nu legea comercială, ci legea structurală a valorii"463. Simulacrul de
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
trebuie să subliniez, odată cu Louis F. Peck, că "a încadra The Monk în tiparele literaturii deliberat pornografice este nedrept și fals; a-l numi blasfemator este irațional" (1961: 35). Ascensiunea și decăderea unui anahoret spaniol, Ambrosio, violează orice lege a verosimilității, dar este posibil ca tocmai enormitatea tribulațiilor sale să fi constituit elementul de bază al succesului imens de care s-a bucurat opera în epocă (printre victimele farmecului degajat de aceasta numărându-se rebeli iluștri, precum marchizul de Sade sau
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
în paragraful secund: "în fața cerului, mai sus decât brazii cei mai înalți, vulturii pluteau neobosit, scăldându-și aripile în lumină". Suntem într-un spațiu al recluziunii alpine, iar intervalul temporal ales (centrat în jurul insurecției lui Tudor Vladimirescu) injectează tropi ai verosimilității într-un univers ce pare degrevat, a priori, de orice semn al progresului. Viața se desfășoară aici, ca și în romanele lui Sadoveanu, dincolo de orice coordonate ale vârstei moderne, într-un atemporal însămânțat de răbdarea muntenilor. Octogenarul Dănilă, starostele ciobanilor
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
care nu numai că este ireala, ci este recunoscută ca atare" (Cooper, 1996, p. 213) de respectiva persoană. Astfel, subiectul își imaginează ceva și fiindcă el se află, conștient de sine, la originea acestui proces, nu-și poate induce iluzia verosimilității. Dacă luăm în considerare al doilea caz, al sensului restrâns permis de poetica vizionara, trebuie sa punctez că subiectul își imaginează ceva care, de îndată ce a fost proiectat de facultatea intelectuală implicată, devine o realitate autonomă. Astfel, lumea imaginata își devine
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
propriul trecut. Rămânând la nivelul arhitecturii narative a romanului, nu putem să nu remarcăm utilizarea foarte largă a punctelor de suspensie. În Nuntă în cer, folosirea lor are un dublu rol. În primul rând se creează o puternică impresie de verosimilitate a faptelor povestite (prin utilizarea lor în dialogurile din trecut). O altă funcție a punctelor de suspensie este de a contribui la autenticitatea confesiunii celor două personaje. Mai ales în cazul lui Mavrodin care, după cum am remarcat deja, oscilează mereu
Incursiuni în universul epic by Ana Maria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1223_a_1930]
-
interesat de divertismentul violent au crescut exponențial, exploziv, pînă acolo încît spectatorii violențelor de pretutindeni în lume pot fi amuzați de vărsările de sînge în mod atît de explicit, încît se pare că s-a ajuns la perfecțiune tehnică și verosimilitate deplină. De ce atît de multe milioane de oameni înfiorați și gîfîind involuntar, cu transpirații reci pe frunte, cu părul zbîrlit sînt fascinați de acte violente în fața cărora, s-ar crede, ar trebui să fugă țipînd este o enigmă care la
Societatea civilă by John Keane [Corola-publishinghouse/Science/1061_a_2569]
-
penibilă sau îngrozitoare (banalul nu se caută). Picarescul a revenit la modă, serialele tv sunt nesfârșite, întâmplările se petrec în toate registrele (de la comedie la dramă, de la fericire la nenumărate nenorociri), fantasticul se amestecă în mod inedit cu realismul și verosimilitatea cu imposibilul; ceea ce se caută este autenticul și nu coerența sau adevărul. Adevărul nu mai interesează pe nimeni, nu mai entuziasmează pe nimeni, nu mai stimulează pe nimeni (poate de aceea și deprecierea/relativizarea sa accentuate): Pe parcursul vieții mele notează
Lecția uitată a educației. Întâlnirea Micului Prinț cu vulpea by EMIL STAN () [Corola-publishinghouse/Science/1107_a_2615]
-
romanului, nu putem să nu remarcăm și aici, ca și în Întoarcerea din rai, utilizarea foarte largă a punctelor de suspensie. În Nuntă în cer, folosirea lor are un dublu rol. În primul rând se creează o puternică impresie de verosimilitate a faptelor povestite (prin utilizarea lor în dialogurile din trecut). O altă funcție a punctelor de suspensie este de a contribui la autenticitatea confesiunii celor două personaje. Mai ales în cazul lui Mavrodin care, după cum am remarcat deja, oscilează mereu
Mircea Eliade : arta romanului : monografie by Anamaria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1263_a_1954]
-
care scrie pentru a fi citit, știu să captiveze auditorul și cititorul, fie distrându-l, fie instruindu-l, fie emoționându-l, adică adresându-i-se imaginației, inteligenței și inimii." Putem acum să ne punem întrebări asupra celor patru principii. Dacă verosimilitatea și claritatea par unanim prescrise pentru a forma o povestire bună, interesul nu corespunde întotdeauna legii economiei clasice. Stau mărturie, de exemplu, aceste replici ale lui Michel Deon din Un taxi mov. Cu privire la întâmplările povestite de către personajul central, naratorul notează
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
ale descrierilor și constituie o tematică vidă determinată, în esență, de seria de postulate aparținînd autorului (veridicitate etc.) a căror funcție este înainte de toate să se evite un anumit "hiat" între descriere și narațiune, de a da conținut povestirii conferind verosimilitate rupturilor în text. Spre deosebire de Balzac, care este maestrul rupturilor descriptive brutale, Stendhal și Flaubert, cunoscînd cu siguranță stilul balzacian, preferă tehnica motivației descriptive (reveria personajului, descoperirea unui loc nou, contemplația...). 2. Suprasemnificația descrierilor în povestire Trebuie ca, mai întîi, să
Textul descriptiv by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz () [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
pe acele tipuri de texte care să legitimeze autoproiecția empatică, identificarea receptorului (cititor sau spectator) cu un "model", sau, după cum am precizat, participarea imaginară la "acțiune", contemplarea globală a dramei. De aceea, tot în Poetica lui Aristotel mimesis-ul (și, implicit, verosimilitatea) e considerat drept trăsătura esențială a poeziei dramatice, care prezintă "oameni în acțiune" și relatează întâmplări posibile, nu "reale" (de realitatea empirică se ocupă istoria). Principiul mimetic, al verosimilității, presupune deci reprezentarea "lumii în idee" și imaginarea de universuri posibile
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
dramei. De aceea, tot în Poetica lui Aristotel mimesis-ul (și, implicit, verosimilitatea) e considerat drept trăsătura esențială a poeziei dramatice, care prezintă "oameni în acțiune" și relatează întâmplări posibile, nu "reale" (de realitatea empirică se ocupă istoria). Principiul mimetic, al verosimilității, presupune deci reprezentarea "lumii în idee" și imaginarea de universuri posibile, în orizontul lui "ca și cum", în vreme ce realitatea empirică rămâne în afara sferei "verosimilului", în felul unei materii ordinare, neprelucrate, ce așteaptă intervenția salvatoare a creatorului de frumos 55. Bref: pentru Stagirit
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
privind lucrurile, melodrama (formă estetică impură) răspunde numai în parte exigențelor artei (ale verosimilului), deoarece rămâne îndatorată în mare măsură unei realități "istorice" (psiho-sociale) mai puțin ideale (există și un "mimesis" de gradul I, lipsit de coerență și, deci, de "verosimilitate"). Oricum, conceptul aristotelic de "catharsis" presupune "ficțiunea unui obiect real sau probabil, în raport cu care să aibă loc dorita purificare"56 aici e de găsit și reconvertirea pozitivă, în raport cu dogma platoniciană, a mimesis-ului57 și a artei ca experiență de cunoaștere prin
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
el însuși mărturisea, "mă citește pe mine, aproape autobiografic". Relativizarea lecturii în cheie referențial-autobiografică ("aproape") indică, de fapt, accentul pus de Lovinescu pe configurarea unei psihologii sui generis, de factură invariabilă, ceea ce conduce la subordonarea ordinii narative (și, implicit, a "verosimilității") în raport cu principiul (dramatic, teatral) al reprezentării. De aici și pretenția (absolut legitimă, din punctul său de vedere) de a fi imaginat niște situații și psihologii "mai adevărate" decât au fost ele în realitate. 4.1. Toate romanele într-unul singur
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
romanului Firu'n patru. 100 E. Lovinescu, "Gustul lacrimilor", în Critice, vol. III, ed. cit., p. 164. Tragedia e considerată aici o subcategorie a melodramei (p. 173). 101 Peter Brooks, op. cit., p. 10. 102 Ibidem. 103 Condiționarea imaginarului de principiul verosimilității e explicată pe larg de Jean Starobinski, în Relația critică (vezi mai cu seamă capitolul al II-lea, "Imperiul imaginarului"). După Goethe, observă profesorul genevez, fantezia ar fi "o imitație care, dusă la paroxism, atinge o intensitate maximă și ne
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
dar care nu a avut loc totuși niciodată, care nu poate avea loc. Nu le rămîne atunci acestor nostalgici ai unui marxism-leninism năruit decît să aștepte, în ciuda tuturor faptelor, în lipsa Marii Seri ce i-ar menține la putere împotriva oricărei verosimilități, a nopților de revolte, a nopților însîngerate pe alocuri în Europa. "Gherila urbană", deja înscrisă în scenariul din 1968, preludiu dar cine ar putea să prevadă? al unui război civil susținut, ca toate războaiele civile, de către puterile străine. Există fără
Terorismul by Jean Servier [Corola-publishinghouse/Science/1077_a_2585]
-
acea vreme omul trăia într-un univers "saturat de magie". Ipoteza lipsei de "valoare de întrebuințare" a științelor renascentiste trebuie îndepărtată. Ea nu reprezintă decât o explicație a posteriori a transformării spiritului științific și, ca atare, este lipsită de orice verosimilitate"162. Dar care era statutul științei în aceeași perioadă? De fapt, ceea ce noi modernii numim astăzi știință nu prea exista la acea vreme. Apariția ei este o consecință a hazardului, "interacțiunea extrem de complexă a unor forțe ideologice" cum scrie Culianu
Socioantropologia fenomenelor divinatorii by Cristina Gavriluţă () [Corola-publishinghouse/Science/1065_a_2573]
-
nefast în 1722 drept o relatare veridică și autentică din punct de vedere istoric a evenimentelor care se petrecuseră în 1665. Criticii din secolul al XIX-lea au lăudat cartea, spunînd că era un text literar reușit, "o capodoperă a verosimilității", însă nu au considerat-o lucrare istorică. Totuși, Nicholson (1919:1-3) susține că cei induși în eroare au fost criticii și nu cititorii; ignorînd afirmația falsă a lui Defoe cu privire la paternitatea cărții, el demonstrează că "nu există nici o afirmație esențială
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]