3,596 matches
-
teamă că, adormind, îl vor tortura în vis fantomele victimelor lui? Lady Macbeth, mai dârză și mai rezistentă la început, nu devine ea însăși un soi de fantomă, o moartă vie, rătăcind noaptea prin palat cu ochii deschiși, deși este cufundată într-un somn adânc? Lady Macbeth doarme și nu doarme, trăiește și nu trăiește. Dincolo însă de toate aceste corespondențe între aparițiile propriu-zise și halucinațiile plăsmuite de o minte bolnavă, scena ospățului rămâne momentul în care Macbeth trece cu adevărat
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Miranda, adevărata sa poziție socială, rangul avut odinioară în lume: e duce de Milano și, cu doisprezece ani în urmă, căzuse victimă uneltirilor perfide ale fratelui său, Antonio, căruia îi încredințase cârma țării, căci abandonase viața mondenă, pentru a se cufunda în studiul înțelepciunii adunate în cărți. Prospero își va pune însă din nou veșmântul fermecat atunci când va evoca sosirea în insulă și va renunța definitiv la el - și la toate puterile legate de el - la sfârșitul piesei, când va părăsi
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de scenele finale din Poveste de iarnă: uimit de frăgezimea, de prospețimea tenului moartei (așa cum cei ce priviseră statuia Hermionei fuseseră uimiți de naturalețea ei), Cerimon evocă, printr-o referire la Egipt, posibilitatea „reaprinderii focului vieții” într-un corp inert, cufundat în somnul său de veci. Cerimon își dă seama, desigur, că are în față un caz de moarte aparentă, ceea ce însă nu-l împiedică să organizeze un adevărat ritual, diferit, dar la fel de bine regizat ca acela al Paulinei: Bun, bun
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
mult decât oricare alta, Visul unei nopți de vară este piesa care dezvoltă în cel mai înalt grad tema relației intime dintre puterea privirii îmbătate de dragoste și experiența copleșitoare a alterității, comparabilă cu aceea a întâlnirii cu fantoma. Pădurea cufundată în noapte din Visul..., teritoriu peste care domnește „regele umbrelor”, se dovedește a fi, așa cum am văzut deja, spațiul tuturor capcanelor alterității. Privirea îndrăgostită și forța aproape hipnotică cu care personajele sunt „răpite” de imaginea „celuilalt” atunci când o au în fața
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
parcuri și grădini unde pare să se mai audă încă, stins și îndepărtat, ecoul pădurii lui Shakespeare și al legăturilor ei cu sălbăticia și cu primejdia. Într-unul dintre aceste castele, învăluit și totodată stăpânit de tenebre, în camera ei cufundată în penumbră, tăcută și singură, avându-l alături doar pe Pluton, un câine negru, prințesa Maleine nu ne surprinde defel atunci când rostește, referindu-se la castel: „S-ar zice că e locuit de morți”. Și, în clipa aceea, afară se
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Ceva invizibil se află acolo, în mijlocul lor, dar acest ceva (sau cineva) nu le spune cine este, cum arată, nimeni nu răspunde rugăminții bătrânei oarbe: „Fie-ți milă de noi!”. Căci până și izbăvirea a devenit nesigură în acest spațiu cufundat într-o beznă de nepătruns, în care invizibilul nu are un trup, un chip, o voce. Cui i se adresează întrebarea din final și apelul la îndurare ce o însoțește? Unei fantome - duhului preotului mort? Unui înger? Din ce e
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
adevărată. Puterile mării sunt puteri ale morții, dar și metafore ale nenumitului, ale nemărginitului, ce cristalizează acea „sete de imposibil” pe care, îndurerat, Wangel însuși este silit să o recunoască în soția lui și care, se teme el, „îi va cufunda sufletul în tenebrele nopții”. Numai dragostea imensă a doctorului Wangel, a celui ce acceptă „să desfacă învoiala” dintre ei, o va elibera, în cele din urmă, pe Ellida de fascinația și de teroarea sumbră a mării, ca și de Străinul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cu storuri roșii semnifică, într-adevăr, întoarcerea trecutului, Trecutul Domnului. În actul al treilea, în fața acelorași ferestre cu storurile de această dată ridicate, Domnul va rosti niște cuvinte memorabile: „Încăperile goale luminate din plin sunt și mai îngrozitoare decât cele cufundate în întuneric. Pentru că vezi fantomele”. E admirabilă această metaforă a cortinei roșii a teatrului, ridicată pentru a oferi spațiul gol al scenei unor fantome revenite printre oamenii vii! Când, la sfârșitul piesei, după ce furtuna a trecut, iar Domnul va afla
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
amorfă și aspirația spre concretețe, spre materializare? Dar oare nu aceasta este, pentru Pirandello, însăși esența teatrului, miezul său tainic? Cea căreia dramaturgul îi încredințează evocarea momentului melancolic al asfințitului, când, în liniștea cabinetului său de lucru, orice autor se cufundă într-o umbră forfotind de personaje care îi dau târcoale ispitindu-l, este Fata Vitregă, cu chipul ei „transfigurat” și cu discursul ei de „somnambulă”, plin de reproșuri: autorul și-a abandonat personajele imaginate, nu le-a dat consistență, nu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
nu are nimic în comun cu esența acestei arte. Partitura lui Cotrone dublează într-o oarecare măsură discursul piesei, alunecând treptat spre reprezentarea propriu-zisă a Poveștii, moment în care Ilse (Contesa) a și început să-și spună textul, iar scena, cufundată o clipă în întuneric, s-a luminat brusc, ca printr-un efect magic, „scăldată într-o lumină nouă, ca semn vestitor al unei apariții”. Într-adevăr, alături de Ilse - actrița în carne și oase -, celelalte două femei din piesă - veritabile personaje
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
din 1908, intitulat „Realismul și actorul”1, în timp ce corul Clarvăzătorilor înalță un imn Frumuseții, corul Orbilor preamărește Realismul. Artistul este aici cel ce „izbutește până și să le redea orbilor vederea”, un har de esență divină. El deschide ochii celor cufundați în bezna realismului, făcând posibilă Revelația unui Adevăr de ordinul invizibilului, accesul la spiritual prin artă, una preocupată nu de trupul pieritor, ci de psyche-ul etern. Acces la necunoscut, la cealaltă față a oglinzii, intrare în acel teritoriu vecin cu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
unde e țintuit, ca în cazul statuilor sculptorului lui Ibsen, despre care am vorbit mai înainte. „Femeile nu se zbat să iasă din glodul greu și lipicios: la apusul soarelui, ele se pregătesc să coboare lin, alunecând pe o pantă cufundată în umbră...” Se vor îndrepta, așadar, spre o zonă a întunericului, invizibilă. Această deplasare a materiei spre invizibil contează pentru Genet mai mult decât tentativa de desprindere din strânsoarea ei. Artă a vizibilului, dar însuflețită de elanul spre invizibil, așa
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a figura nereprezentabilul. Fantoma lasă frâu liber imaginației, o duce dincolo de limitele reprezentării, către un dincolo de vizibil, către un altceva decât vizibilul. Iată de ce problema fantomei în teatru atrage inevitabil și atât de des în discuție „viziunea” - cea a omului cufundat în somn, cea a nebunului, a melancolicului, a inițiatului ori a poetului -, o viziune înțeleasă ca vedere a ceva ce se află dincolo de aparențele lumii reale. Numai ochii închiși ai celui ce doarme sau ai unui orb îndreptați spre invizibil
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Căci ce ne spune această istorioară? Același lucru ca și aceea cu pâinișoarele; ea ne transmite un adevăr asemănător aceluia al filosofului devenit orb în mod voluntar și conține o lecție similară celei a dorinței de a păși în eternitate cufundat în miere: realul se reduce la combinațiile atomice și la simulacrele ce se desprind de ele și circulă liber în vid. Se poate ține un curs despre simulacre și se poate povesti despre pielița jupuită de pe lucruri, despre atomii care
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
cenușiu, și atunci Olvido privise În jur, la fațadele caselor pustii, la cioburile de cărămizi și sticlă răspândite În țărână, și vorbise, fără să i se adreseze lui Faulques, ca și cum ar fi recitat cu glas tare gândurile În care fusese cufundată. E mai mult o chestiune de imaginație decât de optică, zisese. Apoi tăcuse, uitându-se la locul acela sumbru, ținând camera foto deschisă În mâini, cu rollfilmul pe jumătate Încărcat. Închisese zgomotos capacul motor de arrast a obiectivului, făcuse să
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
sală devin „supraveghetori”, ca și cum, în cazul lor, am asista la o întețire a „vegherii”. „Veghetorul” e atent la teatru, la trecutul lui care vibrează încă, la memoria lui care reînvie uneori și la jocurile ce se desfășoară; „supraveghetorul”, și el cufundat în întuneric, spionează ființele, le cântărește, le judecă, dar mai ales dublează, cu propria-i privire, privirea supravegherii ce are loc pe scenă. El e solicitat să „dubleze” vegherea, care reprezintă statutul său firesc, pentru a trece de partea „supravegherii
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
ceea ce se numește „al patrulea perete” fictiv. Potrivit lui Stanislavski, acțiunea scenică se desfășoară fără să țină seama de sală, dar, în același timp, prin această „amnezie” simbolică, ea obligă publicul să devină un supraveghetor prizonier. Încetând să se mai autosupravegheze, cufundat în întuneric, ignorat de cei de pe scenă, spectatorul supraveghează într-un mod aproape fraudulos platoul, pe care-l poate vedea fără să fie văzut: definiția supravegherii. Lucru care îi și place, o plăcere suspectă însă, căci pătrunde în universuri personale
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
au făcut toate lucrurile și fără el s-a făcut nihil”72, adică lumea vizibilă. Ceva mai tîrziu (1235), Salvo Burci le atribuia aceeași interpretare „albanezilor”73. Jacques Authié, fiul lui Pierre, „era cultivat, iar depozițiile martorilor ni-l arată cufundat În cărți sau «predicînd ca un Înger»”74. Pierre Maury de Montaillou auzise de la el aceeași versiune a mitului căderii Îngerilor pe care o povestea și tatăl său. Jacques era un povestitor mai iscusit și se oprea mai mult asupra
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
curajul să-și asume confruntarea cu regimul comunist și consistentul său aparat represiv (numărul disidenților și opozanților români În timpul regimului Ceaușescu a fost de câteva sute, după unii analiști). Din nefericire Însă, mare parte din acțiunile acestor români s-au cufundat În uitare sau au avut efecte limitate În timp și spațiu, cu siguranță una dintre explicațiile acestei „extincții” rapide fiind acțiunea imediată și brutală a autorităților. Totodată, În conturarea unui studiu asupra formelor de protest Împotriva dictaturii comuniste, nu trebuie
Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național by Ruxandra Cesereanu () [Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
umiliți. În această perioadă de tranziție s-a vorbit mult despre criza morală a societății. Ea ține de numeroase aspecte ale vieții zilnice. Sunt sigur că vom lăsa în urmă starea de neîncredere și pesimismul social în care ne-au cufundat anii de tranziție dacă vom face, împreună, un adevărat examen de conștiință națională. Declarația mea de astăzi și propunerile pe care vi le-am prezentat vor încuraja acest proces. Nu vreau să devin „Președintele care a condamnat comunismul”. Vreau numai
Cum gîndesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor by Andra Șerbănescu [Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
de la o cultură la alta: în Japonia salutul presupune un ritual al înclinării în fața celuilalt; în India se salută cu palmele lipite și capul înclinat; în Suedia e de așteptat să „stai drept” în scaun, în timp ce în Statele Unite te poți cufunda comod în fotoliu sau poți chiar pune picioarele pe masă. A sta picior peste picior este semnul poziției relaxate în culturile occidentale, dar o gravă ofensă adusă interlocutorului în Turcia. Aceeași diversitate culturală se constată și în cazul gesturilor. Cunoscutul
Cum gîndesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor by Andra Șerbănescu [Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
nu se insinuează astfel în sanctuarul intern al minții precum imaginile generate de computer. Și când imaginile devin entități virtuale și agenți virtuali, aflăm ceva foarte special despre spațiile generate de realitatea virtuală. Întotdeauna am fost în stare să ne cufundăm în lumea romanelor, simfoniilor sau filmelor, dar realitatea virtuală insistă să ne mișcăm și interacționăm în mod fizic cu lumile artificiale (...Ă Utilizatorul locuiește în lumea virtuală și interacționează cu entitățile virtuale (Heim, 1995, p. 70Ă. Expunând teoria contradictorie a
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
genetic, cât și de corp poziționat la interfața liminală a tehnologiilor comunicaționale. Conștiința cyborgică, cea avatarică sau cea transgenică nu este o conștiință purificată sau una transformată în obiect, ci este o conștiință întrupată a subiectului-corp care percepe lumea virtuală cufundându-se în ea, experimentând-o în mod corporal. Relația postumanului cu spațiul virtual este complexă, deopotrivă întrupând și spațializând corpul, asigurându-i acțiunea, mișcarea și orientarea în lumea virtuală. Mai mult decât atât, subiectul cyborgic, cel avataric și cel transgenic
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
umană. Postumanul devine astfel identitatea umantehnologică a subiectului integrat senzorial, perceptiv și mintal în lumea reală și în lumea numerică, prin medierea virtualității. Relația dintre om și tehnologiile biocomputaționale este asemenea relației dintre om și realitate: subiectul se integrează/se cufundă senzorial-corporal și mintal în mediu, simțurile corporale „deschizând” mintea individului către spațiul realității, precum și către spațiul mediatic. Trupul și conștiința sau simțul și rațiunea subiectului postuman nu pot fi sisteme separate: mintea este o proprietate a corpului care trăiește și
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
unui miracol, care să ne dea iluzia că lucrurile sunt, fără ca ele să fie. La Descartes, această idee apare pentru prima oară În Meditații metafizice. Ea continuă ipoteza visului, a unei reverii În care omul este, sau ar putea fi, cufundat cu totul În iluzie, trăind Într-o lume de himere, construită anume pentru simțurile lui, dar numai pentru atât, de către un „geniu rău”. „Voi presupune, așadar, că nu Dumnezeu cel foarte bun, izvor al adevărului, ci un anumit geniu rău
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]