3,535 matches
-
afirmă: „Sunt o natură profund necredincioasă și profund religioasă: sunt un om fără certitudini și aș putea spune, precum Celălalt, că împărăția mea nu e din lumea aceasta” (III, 7). Așa încât, ce este Dumnezeu pentru Cioran? Poate că este chiar neantul în care el însuși, apropiindu-se de experiența misticilor, tinde să se scufunde. O spune explicit: „În articolul despre Caillois, am scris că neantul e o versiune mai pură a lui Dumnezeu, și că de aceea misticii preferă să se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e din lumea aceasta” (III, 7). Așa încât, ce este Dumnezeu pentru Cioran? Poate că este chiar neantul în care el însuși, apropiindu-se de experiența misticilor, tinde să se scufunde. O spune explicit: „În articolul despre Caillois, am scris că neantul e o versiune mai pură a lui Dumnezeu, și că de aceea misticii preferă să se scufunde în el” (III, 163). Poate că este, așa cum îl numește într-un loc, „marele Străin” (III, 203). E deopotrivă un confident (așa îl
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de Mozart. Plutește în el un suflu de dincolo. Cum să crezi, după asemenea audiție, că universul n-are nici un sens? Trebuie să aibă un sens. Sufletul, ca și înțelegerea, refuză să admită că atâta sublim ar putea dispărea în neant” (I, 74). Când e vorba de Bach, lucrurile sunt și mai explicite. Își spune într-un loc: „De fiecare dată când ascult Bach, îmi spun că e cu neputință ca totul să fie aparență. Trebuie să existe altceva. Apoi îndoiala
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mă întreb dacă cele trei ore «sublime» pe care tocmai le petrecusem nu țineau de halucinație. Și, totuși, acele ore îmi dăruiseră deopotrivă certitudinea și emoția realității supreme” (I, 162). Nu-i vorbă, Cioran vorbește și despre un „extaz al neantului” (I, 66), poate tocmai o confirmare a faptului că extazul aparține experienței mistice. Pe la începutul caietelor, își amintește astfel de experiențe: „«Delirul sfânt», despre care vorbește Tereza d’Avila pentru a numi una din fazele contopirii cu Dumnezeu Ă m-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pare să-l salveze, el îi caută, cum am văzut deja, pe îngeri. Caută extazul și vrea să se topească în realitatea originară, aceea care îl precede chiar pe Dumnezeu. Nu are niciun fel de importanță că ea se numește neant, vid ori este o realitate fără nume. E vorba, oricum, de un fel de ființă originară. Iată: „Să fii asemeni acelei Unități primordiale, în afara căreia nu există nimic, despre care imnul al zecelea din Rigveda spune că «respira de la sine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aceea ea ar putea spune mai mult decât desele afirmații în care Cioran vorbește despre antidoturile care-i oferă prilejul, fie el și iluzoriu, al topirii în absolut. În fine, Cioran are obsesia recuperării haosului originar și trăiește uneori extazul neantului. E o sintagmă pe care o folosește el însuși. Vizitează, de exemplu, Jardin des Plantes și e din ce în ce mai fascinat de ochii pitonilor. „Nu există animal mai misterios, mai depărtat de «viață». Te trimite la sfârșitul Haosului. Senzația că faci un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ce mă înconjura, eram vid ca obiectele. Nu mai era nici cer, nici pământ, doar o nesfârșită întindere de timp, de timp mumificat” (III, 133). În acest context, pentru Cioran vid înseamnă ființă, adică extaz. Fie el și extaz al neantului. În plus, abia prin intuiția aceasta, a nimicului cu care se identifică, Cioran are revelația propriului sine: „Fără plictis n-aș fi avut identitate. Prin el, și din cauza lui, mi-a fost dat să mă cunosc. Dacă nu l-aș
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
medicament, dar pentru vindecarea melancoliei: „Nimic nu ajută mai mult să învingem melancolia decât o carte de gramatică. / Gramatica e cel mai bun antidot împotriva urâtului” (II, 13). Gramatica e asociată evident efortului fizic. „În toate momentele de vid, de neant interior, de uscăciune totală, mă agăț de limbaj, mai rău: de gramatică” (II, 51). Alături, stau lecturile frivole sau tehnice. Prin ele, și nu prin „ceva ce ține de «suflet»” (II, 97), poți scăpa de Angst. Chiar scrisul e o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
reneagă. Când nu o face, căci vede în ei vigoarea, se reneagă pe sine, cel căzut, neputându-și explica declinul. Iată: „Născut în Carpați, cum oare am putut ajunge să cunosc toate nuanțele lehamitei? Și să simt acest gust de neant la începutul și la sfârșitul fiecărei zile? La ce avea să ducă vigoarea străbunilor mei!” (I, 176). Își spune într-un loc: „Vin dintr-un spațiu bântuit de tracii care plângeau la nașterea oamenilor și se bucurau la moartea lor
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e convins că sinele său fusese unul viguros, care a suportat, din cine știe ce motive, o cădere. Astfel, își deplânge declinul, pe care îl numește uneori lașitate și căruia, mai nou, îi spune înțelepciune. Oricum l-ar numi, declinul îi relevă neantul din sine. Așa încât nu-i deloc întâmplător că, vorbind despre sine, Cioran lasă impresia că ar vorbi despre neamul său: „O viață de ratat, de târâtură, cu tristeți inutile și istovitoare, cu nostalgii fără obiect și fără direcție; un nimic
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lui... Ah! Dacă aș fi putut să-mi urmez esența!... Dar dacă era o esență coruptă?... Hotărât lucru, mă neg și totul mă neagă. În mine nu mai e nici urmă de mine însumi” (I, 22). Nu vorbise el despre neantul țării sale?! Nu-i reproșa și ei lipsa unor gesturi decisive? Iată-l din nou vorbind despre sine ca și cum ar vorbi despre propria țară: „Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decisive? Iată-l din nou vorbind despre sine ca și cum ar vorbi despre propria țară: „Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasiexistența și neantul meu” (idem). Din cauza crizei de identitate, ura de sine și ura față de propriile origini se suprapun. Ca și dorința de nimicire. Iată: „Azi-dimineață, în pat, am meditat la motivele pentru care Weininger m-a pasionat atâta în tinerețe. Îmi plăcea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu adevărat el însuși?! Sau să fi presimțit el, în golul pe care-l identifica în neamul său, propriul gol? De nu va fi fost la mijloc încercarea de a se construi pe sine împotriva adevăratei sale esențe, aceea a neantului, pe care o presimțea... Oricum, Cioran își amintește de copilărie, uneori chiar de tinerețea petrecută în România, ca de un paradis. Mărturisește: „Când evoc anii tinereții mele din Carpați, trebuie să fac un efort să nu plâng. Explicația e foarte
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
oricât mi-am dat silința” (III, 26). De ce să nu credem că vor fi fost adevăruri care să-i fi relevat inconsistența propriei ființe? Și-a mascat cunoașterea de sine prin cunoașterea țării. Oricum, după ce va fi avut intuiția propriului neant, Cioran îl va fi văzut mai ușor apoi pe acela al neamului său. Sau l-a creat, ca pe un reflex, pe aceasta din urmă. Ce lașitate, în fond! Să-și flageleze țara, strămoșii, trecutul din neputința de a se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trecutul acesta, al freneziilor, poartă în el ceva întemeietor și Cioran nu se poate sustrage nostalgiei sau admirației. Spune: „Când mă gândesc la pasiunile, la ardoarea tinereții mele, mi-e necaz că am ajuns la acreala asta searbădă, la acest neant penibil în care vegetez” (I, 202). Ce-i drept, Cioran vorbește des despre tragedia aceea a tinereții și despre nesăbuința de odinioară: „Tragedia mea este de a fi fost un ambițios. Discern când și când urmele aspirațiilor și nesăbuințelor mele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care trece te îndepărtează și mai mult de Paradis?” (I, 167). Vitalitatea și frenezia tinereții, substituite în timp de reversul lor, rămân pentru Cioran semnele unei existențe autentice: nu descoperă în ele o revanșă, ci o ființă, în opoziție cu neantul de-acum, pe care și-l asumă. Tocmai această opoziție e relevantă. Privind în trecut, Cioran vede, cu admirație, extazul de odinioară, adică „nervi incandescenți, întinși să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă...” (III
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mele, a dorinței mele de scandal și provocare, a unei voințe de eficacitate în ciuda nihilismului meu de atunci” (I, 231). Iată nihilismul pus în slujba unei viziuni constructive. Dar întrebarea rămâne: oare tot acest exces nu ascunde cumva intuiția propriului neant, pe care Cioran îl vede mai întâi în ceilalți, cu predilecție în propriul neam? Altfel, spus, nu cumva, distrugându-i pe cei asemenea lui, Cioran se luptă pentru întemeierea sinelui, având presentimentul hăului? În fine, să revenim la păcatele, teribile
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de aceea nu-și poate explica proiectarea obsesivă în trecut, căci, implicit, ea este o revenire la patria de care Cioran tot încearcă să se despartă. Implicând nimicirea țării, nimicirea de sine ar trebui să plaseze trecutul și patria în neantul uitării. Or, tăindu-și toate rădăcinile, Cioran constată că ceva continuă să-l tragă înapoi, spre sine însuși. Întâlnirea cu o femeie din țară îl face să spună: „Sunt apatrid în toate sensurile, și din proprie voință. Am consacrat neamului
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înseamnă nimic Ă în cazul că e o întorsătură retorică sau un paradox de circumstanță” (II, 26). Dar Cioran își întemeiază existența tocmai pe afirmația „Eu nu sunt eu” și înțelege că negarea originilor e dublată de spectacolul căderii în neant. De aici eroismul său negativ. Chiar și faptul că s-a rupt de limba română e considerat de Cioran un act fatal: „Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
într-un chip vulgar. Asta e și trăsătura dominantă a neamului nostru: scepticismul vulgar. Mediocri total dezamăgiți, nulități, oameni de nimic lipsiți de orice iluzie. Un lucru care s-a mai văzut, dar nu la scară atât de mare poate. Neant colectiv” (III, 291). La români, toate defectele oamenilor apar, crede Cioran, în stare pură; prin urmare, furia față de ai săi este o furie împotriva omului, în general. Iată despre ce este vorba: „Nu-i rău să-i frecventezi pe români
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu e o patrie, ci o suferință, o rană care nu se poate închide” (III, 222). țara sa, care este „farmec, vulgaritate și disperare” (I, 160), sau „scepticism și farmec” (I, 54). Așa cum propria identitate înseamnă convertirea negativității în sens, neantul propriei țări devine prilejul unei reîntemeieri. Când spune că face parte „dintr-o țară cu destin minor dar tragic” (I, 306), Cioran își definește propriul destin. Or, în fața acestei crize, care are drept cauză absența din istorie, Cioran se refugiază
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
imaginea țării, în propriile defecte, defectele alor săi, în negativitatea sa, misterul unei țări care supraviețuiește. Iar dacă la el ura de sine e însoțită de orgoliu, să nu uităm că, abjurat de Cioran, care își aprofundează, asemenea strămoșilor săi, neantul, orgoliul e semnul omului cel vechi. După teribilele experiențe ale tinereții, ceea ce caută Cioran este, în fond, extazul neantului, pe care ai săi îl asumaseră dintotdeauna și pe care Cioran îl considera defectul fundamental. Un neant învestit cu sens absolut
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
el ura de sine e însoțită de orgoliu, să nu uităm că, abjurat de Cioran, care își aprofundează, asemenea strămoșilor săi, neantul, orgoliul e semnul omului cel vechi. După teribilele experiențe ale tinereții, ceea ce caută Cioran este, în fond, extazul neantului, pe care ai săi îl asumaseră dintotdeauna și pe care Cioran îl considera defectul fundamental. Un neant învestit cu sens absolut. Iată: „Neantul, o versiune mai pură a lui Dumnezeu” (III, 163). În fine, Cioran rămâne, astfel, oglinda cea mai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aprofundează, asemenea strămoșilor săi, neantul, orgoliul e semnul omului cel vechi. După teribilele experiențe ale tinereții, ceea ce caută Cioran este, în fond, extazul neantului, pe care ai săi îl asumaseră dintotdeauna și pe care Cioran îl considera defectul fundamental. Un neant învestit cu sens absolut. Iată: „Neantul, o versiune mai pură a lui Dumnezeu” (III, 163). În fine, Cioran rămâne, astfel, oglinda cea mai fidelă a propriei țări, sigiliul ei inconfundabil. Își spune: „Am întors spatele «patriei» mele, dar târâi după
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e semnul omului cel vechi. După teribilele experiențe ale tinereții, ceea ce caută Cioran este, în fond, extazul neantului, pe care ai săi îl asumaseră dintotdeauna și pe care Cioran îl considera defectul fundamental. Un neant învestit cu sens absolut. Iată: „Neantul, o versiune mai pură a lui Dumnezeu” (III, 163). În fine, Cioran rămâne, astfel, oglinda cea mai fidelă a propriei țări, sigiliul ei inconfundabil. Își spune: „Am întors spatele «patriei» mele, dar târâi după mine, departe de ea, toate obsesiile
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]