5,154 matches
-
fi citit pe Eminescu, Einstein ar fi recunoscut în el un om care îi înțelege teoria" crede Mihai Cimpoi (1995, 104). Eminescu și Einstein se întâlnesc într-o dimensiune care nu ține strict de fizică ori de literatură: la nivel ontologic, fapt evidențiat și de Theodor Codreanu (Eminescu. Dialectica stilului, [1984], precum și Modelul ontologic eminescian, [1992]) și de Svetlana Paleologu-Matta (Eminescu și abisul ontologic, [1988]). 74 Apud Solomon Marcus "Scrisori către și de la Albert Einstein", România literară nr. 28/14 iulie
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
îi înțelege teoria" crede Mihai Cimpoi (1995, 104). Eminescu și Einstein se întâlnesc într-o dimensiune care nu ține strict de fizică ori de literatură: la nivel ontologic, fapt evidențiat și de Theodor Codreanu (Eminescu. Dialectica stilului, [1984], precum și Modelul ontologic eminescian, [1992]) și de Svetlana Paleologu-Matta (Eminescu și abisul ontologic, [1988]). 74 Apud Solomon Marcus "Scrisori către și de la Albert Einstein", România literară nr. 28/14 iulie 2006, 16. 75 Stephen W. Hawking 9 " Sensul timpului", în Scurtă istorie a
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Einstein se întâlnesc într-o dimensiune care nu ține strict de fizică ori de literatură: la nivel ontologic, fapt evidențiat și de Theodor Codreanu (Eminescu. Dialectica stilului, [1984], precum și Modelul ontologic eminescian, [1992]) și de Svetlana Paleologu-Matta (Eminescu și abisul ontologic, [1988]). 74 Apud Solomon Marcus "Scrisori către și de la Albert Einstein", România literară nr. 28/14 iulie 2006, 16. 75 Stephen W. Hawking 9 " Sensul timpului", în Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre. "Părintele" teoriei găurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
ambarcațiunea (cu nume simbolic) Rachel, "aflată în căutarea propriilor copii dispăruți", îl găsește "și îl primește la sîn ca pe oricare altul dintre orfanii acestei lumi". Deși "ficțional" și "limitativ" în percepțiile sale, precum toți naratorii, Ishamel are o funcție ontologică, s-ar putea spune supremă. Prin el, istoria își continuă cursul. În afara conștiinței lui receptoare, realitatea extraordinară a eforturilor lui Ahab nu ar mai avea nici un sens. În special pentru americani, funcția naratorului reprezintă o rigoare culturală, instituită cumva arhetipal
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
vrea să depășească limita permisivității și posibilității umanului "limită" sugerată de enigmatica și, totodată, maiestuoasa balenă albă -, neglijînd tocmai faptul că umanul nu poate fi decît limitat și imperfect. Rezultatul hybris-ului său devine astfel previzibil: disoluția apocaliptică în plan ontologic. Dacă tragedia lui Vere e acceptarea necesității, cea a lui Ahab ajunge să fie una de inacceptare funciară a condiției date. Ambele forme de expresie tragică se suprapun însă pe palierul anihilării finale a protagoniștilor. În Benito Cereno, un alt
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
care a trecut și de aceea, întors în universul familiar, el nu mai găsește reperele ce l-ar putea remonta existențial. Căpitanul Delano deplînge pierderea sa, dar, ca și Vere în Billy Budd, o vede drept componentă a unui sistem ontologic imuabil. Filozofia sa grefată pe cultul regulilor, ierarhiilor și autoritarismului acceptă necesitatea drept axis mundi, umanitatea avînd obligația să-și organizeze istoria după principiile ei. Spuneam că, tematic vorbind, asemenea lui Bartleby, Benito Cereno este o alegorie despre contrariile absolute
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
nu corectăm "adevărul", adaptîndu-l universului interior, ci îl modificăm pur și simplu, "inventîndu-ne" o existență în interiorul căreia ne distribuim ca protagoniști. James crede, de aceea, ultimativ că, dacă arta e mimesis, atunci ea nu poate fi decît reflecția acestei "coruperi" ontologice a realității. Romanul "taie" o bucată din spațiul înconjurător, adică direct din "ficțiune". "Adevărul" său absolut ajunge, ca atare, irelevant, întrucît "problema" romanului nu e "realitatea", ci tocmai absența ei. Henry James a fost acuzat frecvent că nu-și "explică
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
după interminabilele sublimări ale tinereții. John Rivers se lasă prins, asemenea naratorului poesc, în mreaja unei lumi noi, mai curînd ficționale decît reale, mișcîndu-se pe un plaier suspendat (creat parcă anume de maestrul de ceremonii Maartens), unde halucinația și ambiguitatea ontologică funcționează ca reguli principale ale ființării. Pornind, pesemne, de la un viciu personal (dependența de LSD), Aldous Huxley scrie, iată, un roman psihedelic, de foarte bună calitate estetică, acoperind toate cerințele de impersonalitate (și transpersonalitate), impuse de marea artă. Oare nu
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
și-a pierdut însă gustul pentru sacralitate, preponderent profană și nihilistă. Personajele lui vin, într-o primă fază a evoluției epice, cu o anumită blazare "modernă", dar, supuse unor circuite formative, cumva ieșite din normalitatea diurnă, ele (re)descoperă adevăruri ontologice fundamentale, precum discipolii lui Socrate la sfîrșitul complicatelor procedee maieutice. "Anamneza" le prilejuiește revelații existențiale de esență și, implicit, devine un pretext pentru mutații majore de identitate. Waugh însuși alcoolic suspectat de homosexualitate, în tinerețea studioasă de la Universitatea Oxford, ajuns
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
filozofia lui Emerson), urmărind numai servirea ireproșabilă a stăpînului care capătă, ca atare, valențe demiurgice. Faptul că majordomul lui Ishiguro refuză să-și elibereze eul din "chingile" supra-conștiinței i-a făcut pe mulți comentatori să vadă la el o "orbire" ontologică, o "alienare" insurmontabilă, un "defect" tragic ori o "abulie" existențială. Cu toate că, parțial, fiecare dintre ipotezele menționate pot fi susținute în cazul lui Stevens, cred că nucleul simbolic al personalității sale se află în alt loc creionat subtil de autor. Protagonistul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
și, totodată, în disponibilitatea literaturii de a suplini istoria brută. Miller a fost un onirist (își narează cu voluptate visele bizare un interesant prototip pentru Mircea Cărtărescu!) înclinat spre migrarea permanentă din real în ficțional, pînă cînd cele două falii ontologice încetează să mai fie complementare, ajungînd indistincte. Romanul al doilea al trilogiei, Plexus, sugerează, cu precădere, acest transfer de perspectivă. Existența naratorului/autorului/personajului Henry Miller se refugiază, cu obstinație, în text, iar textul invadează existența, transfigurînd-o total. Postmodernis mul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
realității pe paliere și segmente diferite ale istoriei. E vorba despre proza intitulată, simbolic, Zetland: A Character Witness/Un raport la prima mînă despre Zetland, în care personajul principal (Zetland) e urmărit, cu ochi naturalistici, în "creșterea" și "descreșterea" sa ontologică (înzestrat cu virtuți intelectuale de excepție, protagonistul refuză, citind Moby Dick parabola ratării unui ideal măreț -, să mai devină filozof și profesor universitar la Columbia, mulțumindu-se cu o existență mediocră). "Creșterea" și "descreșterea" lui Zetland constituie, în realitate, succesiunile
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
și morale a crimei perfecte. Dacă la istoricul lui Belisarius "crima per fectă" deriva din domnia despotică (imposibil de demascat în mod nemijlocit) a unui împărat corupt și pervertit, la Donna Tartt, "crima perfectă" reprezintă un mister cu valențe aproape ontologice, păstrat cu formule inițiatice și ritualice. În amîndouă cazurile însă "crima" rămîne vulnerabilă, deși "perfectă" în intenționalitatea sa, tocmai prin presiunile etice pe care le exercită asupra celor impli cați. Procopiu scrie, în secret, despre adevărata față a imperiului, simțindu
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
transferare a timpul istoriei către timpul istoricului. Ce altceva este aceasta dacă nu soluția absolută la dilemele identitare ale istoriografiei în postură de "știință"? S-a vorbit enorm, în teoria istoriei (mai ales în cea specifică noului istoricism), despre imposibilitatea ontologică a istoricului de a fi obiectiv în raport cu obiectul său de studiu ascuns în temporalitatea lui distantă ca într-o impenetrabilă fortăreață. De aici "ficționalizarea" istoriei, de aici "de-epistemologizarea" ei, de aici "subiectivitatea" investigațiilor diacronice ș.a.m.d. Idealul fantomei sangvi
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
european. Dimen siunea miraculoasă a Americii nu dispare nici mai tîrziu, cînd semnele sale culturale sint reperabile tot în sfera mitologicului: turnul din sticlă și oțel ca semiotică a Babelului, prezența fabuloasă în istoria mondială, experi ența "tuturor posibilităților", eliberarea ontologică ș.a. Dialogul cultural s-a focalizat astfel pe exacerbarea repre zentațională și devierea legendară. Realul a devenit, neștiut, ficțional. Se poate spune, prin urmare, că, invers decît marea majoritate a civilizațiilor europene și asiatice unde expe riența estetică reprezintă un
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
pe pămînt american, newcomer poziționat față de Noul Canaan nu ca față de o societate, ci mai curînd ca față de un mit. Călătoria scriitorilor spre Vestul american (alături de simpaticul Mr. Adams) capătă mai mult decît sensul unei inițieri culturale semnificația unei epifanii ontologice. Sîntem în fața descoperirii "Americii profunde", a ființei de adîncime a Lumii Noi. De aici vine, în fond, meritul cărții lui Ilf și Petrov, din capacitatea de a explora esențele, de a trece dincolo de suprafața "mitului" și de a-i vedea
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
sine, suficientă sieși nu poate trece nimeni: nici Autorul (mort), nici Cititorul (mesme rizat). Cei doi devin componente auxiliare (dar, oricînd, dispensabile!) ale unei fenomenalități absolute, rupte de orice determinare. Literatura (din "1Q84") trăiește în mod nemijlocit, asemenea echivalentei ei ontologice istoria (din "1984"). Dacă, în primele două volume, Aomame și Tengo abia recuperau, mnemotehnic, puținul timp petrecut împreună în anii copilăriei, prin exersarea acestei bi-dimensionalități "texistențiale", în volumul al treilea, ei interacționează mai întîi subliminal, apoi fizic. În atmosfera halucinantă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
a continuat să fie activ literar, cu eseuri și proză scurtă, timp de încă aproape două decenii. Jocul cu mărgelele de sticlă (pentru care autorul a și primit Premiul Nobel trei ani mai tîrziu, în 1946) încheie, simbolic, o "criză" ontologică, explorată epic de către Hesse în majoritatea romanelor sale anterioare, dar, cu precădere, în celelalte două capo dopere internaționale cumva complementare, din perspectivă alegorică Siddharta/Siddharta (1922) și Der Steppenwolf/Lupul de stepă (1927). Încă din poeziile romantice și nuvelele publicate
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Bunăoară, el nu reușește să înțeleagă moralitatea deciziei intelectualilor de elită de a trăi izolați de iureșul lumii, într-un "turn de fildeș", și de a nu se implica în universul presupus mediocru al semenilor lor. Pentru a amplifica dilema ontologică a lui Knecht, Hesse (ori, mai corect spus, cronicarul vieții lui Joseph, un membru al Ordinului, care reconstituie povestea eroului, sofisticat, academic, cu toate atributele istoricului neutru și impersonal) folosește un procedeu de caracterizare shakespeariană al "oglinzii răsturnate". Așa cum Hamlet
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
această idee, a unei solidarități etice cu Generația, același Gheorghe Grigurcu, readuce în prim-planul discuției tematica identică, aflată sub raportul unei "exteriorități, care se înfățișează mistuită de-o chemare orientată spre interior a subiectului liric, acesta reflectând structura adâncurilor ontologice"79. Firește, criza identitară, care se regăsește în poezia Anei Blandiana și care o face solidară Generației sale, se naște dintr-un fond tragic al existenței exterioare, marcată de opresiunile ideologiei comuniste, care pun stăpânire pe scrierile acesteia, subminându-le
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
revelare a unei esențe"57. Condiția poetului drept salvator și reprezentant al unei generații capătă, astfel, contururi raționale, dincolo de cele exclusive senzoriale, în consecință trăirea acestuia ca militant al unor interese civice și spiritual este răspunsul strigătului poporului, al "interogației ontologice"58. Identificarea cu ceilalți, care se regăsește în majoritatea poemelor acestui prim volum (Aripi, Memoriu, Noapte de dragoste, Glumă, Regenerare, Robinson Crusoe), în scopul autocunoașterii, "se prelungește în tot ceea ce o înconjoară"59. Cu versuri de o transparență tulburătoare, poeziile
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
acelor structuri secrete, care să funcționeze ca atac contra dictaturii, reprezintă un fapt comun al scrierilor cenzurate. Astfel, incapacitatea de revoltă transformă oamenii într-un popor vegetal care așteaptă desfrunzirea. Consecința lipsei luptei o reprezintă boala, nebunia sau gratiile. Entitatea ontologică inedită pe care o dezvoltă textele subversive este tocmai omul alienat, într-o societate limitată, sufocantă, traumatizantă, în jurul căreia acesta se încolăcește zadarnic, încercând să evadeze. "Cele patru poezii de mare curaj din 1984 (Eu cred că suntem un popor
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
altul. Într-adevăr, esența lucrului se găsește În lucru și esența ființei În ființă, așa cum ne Învață maeștii gândirii occidentale, Peripatethice mai puțin esența ființei umane care se regăsește dincolo de ființa sa proprie, În relația cu Celălalt*. Este o eroare ontologică să căutăm specificul profund al ființării noastre ca om În Însăși natura omului. Biologic, fiziologic, ca manifestarea a viului, alături de infinita multiplicitate a formelor de existență a vieții, desigur că esența ființei naturale om se găsește În ea Însăși - ca
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
Sinele”Ă. Această mișcare teoretică este un „drum care duce de la existență la existent și de la existent la celălalt de lângă noi.29” 3. Elementele acestei concepții ce revoluționează etica În societatea comunicațională pot fi rezumate astfel: asumarea propriului destin aparține ontologicului; asumarea destinului celuilalt aparține eticului, pentru aceasta Însă, etica trebuie să plonjeze În profunzimea relației intersubiective; se realizează astfel procesul intercomprehensiv, rezultat clar al complexității comunicării; raportul dintre unul și altul se relevă În transcendență ca un raport al lui
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
multe dintre trăirile morale, precum iubirea dezinteresată, spiritul de sacrificiu, compasiunea, caritatea nu sunt raționale. Condiția moralității este dezinteresul or, nu poți fi dezinteresat față de propria persoană: asumarea propriului destin este un fapt ce aparține existenței, iar teoretizarea acesteia aparține ontologicului; doar asumarea destinului celuilalt aparține trăirii morale, iar teoretizarea acesteia aparține eticului. Și, iată, se justifică atitudinea omului milos care este recunoscător celui ce-i primește oferta; pentru că fără el n-ar putea să existe, să se afirme ca ființă
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]