2,544 matches
-
mai imaginez că-l văd pe Racine cu cartea în mână, iar noi toți consternați în jurul lui." Iată fără îndoială ce a făcut să se creadă că avea intenția să compună un Oedip." Racine subliniază, comentându-le, momentele cele mai patetice ale tragediilor grecești. Astfel, în exemplarul său din Electra, notează pe marginea episodului în care Oreste, sub o identitate de împrumut, o anunță pe Electra că fratele ei este mort, apoi se face recunoscut de ea: "Vine însuși Oreste, aducând
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui, care, fiind și el înduioșat, este obligat să-și descopere identitatea." Racine constată că în tragediile grecești se află un mare număr de scene inutile din punct de vedere strict al acțiunii, care au drept unic scop să întărească pateticul. "Astfel Sofocle îl folosește aproape pretutindeni, scrie el în Prima Prefață la Britannicus, în 1669. Astfel în Antigona el folosește tot atâtea versuri ca să reprezinte furia lui Hemon și pedeapsirea lui Creon după moartea acestei prințese câte am folosit eu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pedepsirea lui Narcis și la disperarea lui Nero după moartea lui Britannicus." Dacă Racine se arată partizan al simplității acțiunii, spre deosebire de Corneille care preferă tragedia cu acțiune complexă, o face pentru a se conforma modelului antic, deosebit de apt să genereze pateticul. Din acest punct de vedere, Racine se arată deplin satisfăcut de Bérénice, piesă care, de altfel, a primit din partea publicului o primire călduroasă, pentru că, după chiar spusele lui Racine, "a fost onorată cu atât de multe lacrimi". De multă vreme
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
am făcut, de care fiecare știe să se delimiteze pe socoteala lui"53. Dacă Corneille și Racine sunt de acord cu Aristotel în privința definiției catharsisului, nu îl imită totdeauna, vom vedea, în ceea ce privește modurile de a-l crea. 7.2. Evenimentul patetic Reprezentarea scenelor sângeroase nu mai este la ordinea zilei în epoca clasică. Foarte prizat la începutul secolului, în teatrul lui Hardy, de exemplu, un asemenea spectacol apare pe atunci ținând de o concepție arhaizantă și barbară a scenei. Din grija
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
față de buna cuviință, unii teoreticieni se refugiază în spatele autorității Anticilor pentru a recomanda nefolosirea lui. Numai Horațiu interzice totuși reprezentarea actelor de violență, pe care Aristotel nu le condamnă. El se mulțumește să-și arate preferința pentru scenele în care pateticul se naște "mai degrabă din ascultat decât din văzut". Grecii apreciau foarte mult, la Eschil, momentele de felul apariției bruște a cadavrelor însângerate ale lui Agamemnon și Casandra, Clitemnestra și Egist în Agamenon și în Hoeforele, aduse pe scenă datorită
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de tinerețe, pentru a-i scrie Prefața, opera lui este cvasi terminată, iar el este pe cale de a scrie Fedra. Are în spate o lungă experiență a scenei, pe care o va părăsi în curând. Știe în mod precis că pateticul se poate naște numai din jocul cruzimii pasiunilor, fără ca vreun act de violență să se întâmple pe platou. "Nu este deloc o necesitate să fie sânge și morți într-o tragedie, scrie el în Prefața la Bérénice, în 1670; este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este suficient ca acțiunea ei să fie importantă, ca actorii să fie eroici, ca pasiunile să fie stârnite, și ca totul să se resimtă din această tristețe maiestuoasă care formează întreaga plăcere a tragediei." Clasicismul preferă să recurgă la un patetic epurat prin discurs. Decât să fie arătat actul de violență, mai bine să fie povestit. Din cauza acestei schimbări a gustului din epoca clasică, ceea ce era funest în deznodământ nu mai apare ca o trăsătură pertinentă a tragediei. Vossius, în Poetica
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la actul său, el consideră, ca și Aristotel, că trebuie renunțat la această configurație. Cazul lui Hémon "care scoate sabia contra tatălui său în Antigona și nu se folosește de ea decât ca să se omoare" nu este capabil să genereze pateticul. Dimpotrivă, dacă survine un eveniment care modifică soarta eroului, obligându-l să renunțe la actul său, Corneille consideră această configurație optimă. "Să spunem deci că el (Aristotel) îi condamnă numai pe cei care cunosc persoana pe care trebuie să o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în teatrul din vremea lui, când nu era moda să fie salvați cei buni prin distrugerea celor răi." (Discurs despre Tragedie) Însă Racine dă, cu Berenice, dovada cea mai strălucită că această configurație, respinsă de Aristotel, poate fi infinit de patetică. Moartea planează pe tot parcursul ultimului act în care Titus, Berenice și Antiohus, disperați că nu-și pot salva dragostea, iau fiecare pe rând hotărârea să se sinucidă. Ei renunță la acest lucru în ultima scenă, toți trei, în urma intervenției
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Ei renunță la acest lucru în ultima scenă, toți trei, în urma intervenției Berenicei, care pleacă, hotărâtă să trăiască cu durerea, și-i imploră pe cei doi bărbați să o imite. Catastrofa a fost evitată la timp, în momentul în care pateticul era la apogeu. În ciuda diferențelor majore dintre tragedia antică și tragedia clasică, clasicismul conservă un anumit număr de condiții formulate de Aristotel pentru ca personajul să fie demn de a intra într-o tragedie. Trebuie, vom vedea, ca o anume distanță
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și nu "verosimilul obișnuit", introduce distanța cerută. 7.4. Relațiile de alianță Pentru Corneille, ca și pentru Racine, personajele tragice trebuie să fie legate prin relații de alianță, așa cum le definește Aristotel, alianță de sânge, căsătorie sau prietenie, pentru ca intensitatea pateticului să fie maximă. Cei doi autori dramatici nu uzează totuși de relațiile de alianță în același fel. Corneille situează în majoritatea timpului drama eroului în cadrul conflictului dintre două datorii, cea care este prescrisă de relațiile de sânge, cea care este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
între cel ce persecută, urmăritor și urmărit, cel ce provoacă suferința și cel ce suferă." (Discurs despre Tragedie) Apariția bruscă a unui act de violență în sânul relațiilor de alianță nu este totuși o condiție sine qua non, pentru ca să apară pateticul. Corneille constată că Anticii nu s-au supus totdeauna acestui fapt, în special Sofocle în Ajax și Filoctet (Philoctète), piese care sunt totuși pline de patetic. Cine va vrea să parcurgă ceea ce rămâne din Eschil și Euripide va putea întâlni
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sânul relațiilor de alianță nu este totuși o condiție sine qua non, pentru ca să apară pateticul. Corneille constată că Anticii nu s-au supus totdeauna acestui fapt, în special Sofocle în Ajax și Filoctet (Philoctète), piese care sunt totuși pline de patetic. Cine va vrea să parcurgă ceea ce rămâne din Eschil și Euripide va putea întâlni acolo câteva exemple de alăturat acestora. Când spun că aceste două condiții sunt numai pentru tragediile perfecte, nu înțeleg prin asta că celelalte în care ele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
personajului, trebuia să-i atenueze cruzimea, pentru ca, demn de un erou de tragedie, acesta să nu fie în întregime odios. Marja sa de manevră era îngustă. Creând Fedra în 1677, Racine are sentimentul de a fi atins perfecțiunea în registrul pateticului. El își subliniază datoria față de Euripide, care în Hipolit încoronat i-a inspirat personajul eroinei sale. Ea are "toate calitățile cerute de Aristotel unui erou de tragedie și care sunt capabile să provoace compasiunea și teroarea. Fedra, într-adevăr, nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de moarte ai tatălui său." 7.6. Refuzul recunoașterii 58 Dacă teoreticienii clasici îi sunt fideli lui Aristotel asupra chestiunii greșelii tragice, ei înlătură totuși, vom vedea, un număr oarecare de configurații pe care acesta le consideră susceptibile să creeze pateticul. Spre deosebire de tragedia greacă în care cel care acționează poate ignora identitatea victimei sale, un act criminal, înfăptuit în necunoștință de cauză, nu este admisibil în epoca clasică. Corneille contestă vinovăția pe care Aristotel i-o atribuie lui Oedip. Acesta nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
acțiunea, este de părere că agnitio (în acest fel denumește Corneille recunoașterea) nu este capabilă să creeze niște efecte tragice de calitate. Având în vedere că Aristotel consideră că scena recunoașterii este o formă de deznodământ deosebit de propice să genereze pateticul, Corneille își justifică propriul punct de vedere argumentând că gustul publicului s-a schimbat din Antichitate încoace. "Știu, scrie el în Discurs despre Tragedie, că agnitio este un ornament însemnat în tragedii, după cum spune Aristotel: dar este sigur că ea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
însemnat în tragedii, după cum spune Aristotel: dar este sigur că ea are niște aspecte care deranjează. Italienii o îndrăgesc în majoritatea poemelor lor și pierd uneori, prin atașamentul pe care îl au față de ea, multe ocazii de exprimare a sentimentelor patetice care ar fi avut caracteristici de o frumusețe remarcabilă." Cât despre Racine, interpretarea eronată pe care o dă unei fraze din Aristotel dovedește că și el exclude posibilitatea unei necunoașteri a identității victimei. "Este necesar ca cel care acționează să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să facă." Pentru Racine, nu ar putea să existe vreo îndoială asupra identității victimei. Ucigașul își înfăptuiește actul în deplină cunoștință de cauză. Ceea ce ignoră eroii lui Racine este numai consecința pe care actul o va avea asupra lor înșiși. "Pateticul dramei raciniene constă în cea mai teribilă dintre descoperiri de către personaje: oroarea acțiunilor lor", scrie Eugène Vinaver în Conversații despre Racine (Entretiens sur Racine, Nizet, 1984). Hermione cunoaște identitatea victimei sale, dar nu-și dă seama, în momentul în care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
el insistă să se amestece maniera lui Terențiu și cea a lui Seneca, pentru a imita natura totdeauna pestriță. Chiar și el procedează deseori astfel, în Cavalerul de Olmedo (1625-1630) în special, în care intermediile comice apar brusc în sânul pateticului. "Să fie ales subiectul, făr' să ne facem griji (iertați-ne, precepte) dacă tratează despre regi, chiar dacă pot pricepe că înțeleptul Filip, Rege al Spaniei, al nostru Sire, se supăra pe scenă când un rege-apărea, fie că în asta vedea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu s-ar putea recunoaște, după cum o dovedește această părere a lui Grimm (1723-1807), într-una din Scrisorile din Corespondența literară, filosofică și critică: "Dacă poporul din Atena sau din Roma ar putea să vadă reprezentate tragediile noastre cele mai patetice, cele pe care le numim capodopere, el le-ar considera cu siguranță destinate amuzamentului unei adunări de copii... tragedia noastră are un cod special de legi; evenimentele se petrec aici și se înlănțuie altfel decât în lumea morală. Personajele acționează
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spirit." Nivelle de la Chaussée (1691-1754) creează, din 1735, "comedia lacrimogenă" ("la comédie larmoyante") cu Prejudecata la modă (Le Préjugé à la mode), amestecând râsul și emoția. Marivaux, în Mama confidentă (La Mère confidente), introduce și el, în același an, elemente patetice în sânul comediei. Totuși aceste piese rămân comedii, destinate să stârnească râsul, chiar dacă comicul nu mai este de aceeași natură cu cel pe care îl provocau piesele lui Molière. Voltaire, în Prefața la Nanine, pe care o califică drept "comedie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fi atunci un gen foarte vicios și foarte dezegreabil." Totuși, în Prefața la Copilul risipitor (L'Enfant prodigue, 173712), el definește cu o clipă mai devreme obiectivele dramei, revendicând, în numele realismului, amestecul de tonuri, după modelul din viață unde momentele patetice nu încetează să coexiste cu momentele comice. Drama este gata să vadă lumina zilei. "Comedia fiind reprezentarea moravurilor, această piesă pare să fie suficient de mult de genul acesta. Se vede aici un amestec de caracteristici serioase și amuzante, comice
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dramei îl va face pe om mai bun. Este "un gen în care nu trebuie decât să convingi prin sentiment", după cum scrie Beaumarchais în Eseul despre genul dramatic serios. De aceea, dramei îi plac subiectele lacrimogene și exploatează în permanență pateticul. Louis-Sébastien Mercier, în Noul Eseu despre arta dramatică, în capitolul 1, intitulat " Despre scopul pe care trebuie să și-l propună arta dramatică", merge până acolo, încât afirmă că se pot face aprecieri asupra simțului moral al unui om prin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la aceste reprezentații, precum Filip-August, Ludovic VIII, Filip cel Viteaz, Filip cel Frumos, Filip de Valois, sunt cei care au acționat cu cea mai mare severitate și violență împotriva copiilor lui Israel. Se pare chiar că aceleași spirite înfierbântate de pateticul acestor spectacole au fost și cele mai dispuse să adopte nebunia cruciadelor; a fost o epidemie generală, ocazionată poate de aceste pioase tragedii, atât de elocvente pentru mulțime, atât de potrivite să o înflăcăreze, pentru că îi vorbeau de obiecte de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu ochii închiși, pe scenă, imitând acțiunea unui personaj care-și spală mâinile, ca și cum ale sale ar fi fost încă pătate de sângele regelui său pe care îl spintecase acum mai bine de douăzeci de ani. Nu cunosc nimic mai patetic în cuvinte decât tăcerea mâinilor acestei femei. Ce imagine a remușcării! Au fost foarte admirate, și pe drept cuvânt, un mare număr de versuri frumoase în magnifica scenă din Heraclius , în care Focas ignoră care anume din cei doi prinți
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]