2,670 matches
-
orbita Pământului va fi împinsă mai departe, prevenind astfel înghițirea Pământului (totuși atmosfera Pământului se va evapora și împrăștia). Faza de gigantă roșie va fi urmată de împrăștierea straturilor exterioare ale Soarelui datorată intenselor pulsații termice, dând naștere unei nebuloase planetare. Soarele se va transforma apoi într-o pitică albă, răcindu-se în timp. Această succesiune a fazelor este tipică evoluției stelelor de masă mică spre medie. Lumina și căldura Soarelui constituiesc principala sursă de energie pe suprafața Pământului. Constanta solară
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
(scris și "Sistemul Solar") este format din Soare împreună cu sistemul său planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare. În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte planete, denumită provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la marginea
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul lor. Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici. Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află Norul lui Oort
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
cunoscuți și ca "planete joviene"). După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun. Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
dincolo de orbita planetei Neptun. Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă cu perioada lor de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta orbitată. Legile lui Kepler
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
de particule mici care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă cu perioada lor de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta orbitată. Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul Soarelui. Urmând legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul dintre focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă majoră mai mică) se
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
sale exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens, având jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului). Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut sub numele de nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul interstelar unele din materialele din care s-a format Soarele, dar și elemente mai grele, cum ar fi carbonul, create în Soare. Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia. Masa
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
să se poată îmbogăți cu aceste elemente. Stelele mai vechi conțin mai puține metale, în timp ce stelele născute mai târziu conțin mai multe. Se crede că acest conținut mai bogat în metale a fost crucial pentru ca Soarele să dezvolte un sistem planetar, deoarece planetele se formează prin acreția „metalelor”. Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă) cunoscute ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5 milioane de kilometri
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
câmp magnetic și a materialelor cu câmpul magnetic al Pământului provoacă apariția de particule încărcate în atmosfera superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează aurorele observabile în apropierea polilor magnetici. Radiațiile cosmice provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile magnetice planetare (pentru planetele care le au) apără parțial sistemul solar de particulele interstelare cu înaltă energie care formează razele cosmice. Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea câmpului magnetic al Soarelui se schimbă în perioade lungi de timp, astfel încât nivelul
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
roci, cu puțini sau chiar fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele sunt compuse în mare parte din minerale refractare, cum ar fi silicații, care formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul, care formează nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte) au o atmosferă destul de densă pentru a genera vremea; toate au cratere de impact și caracteristici tectonice de suprafață, cum ar fi rifturi și vulcani. Termenul de „planetă interioară” nu
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
de asteroizi sunt divizați în grupuri de asteroizi și familii de asteroizi, în funcție de caracteristicile orbitale pe care le au. Sateliții asteroidali sunt asteroizii care orbitează în jurul unor asteroizi mai mari. Ei nu sunt distinși atât de clar ca și sateliții planetari, câteodată fiind la fel de mari ca și asteroidul în jurul căruia gravitează. Centura de asteroizi conține de asemenea și comete de centură principală, care se poate să fi fost sursa de apă a Pământului. Troienii lui Jupiter sunt localizați în punctele Lagrange
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
și Maggiore. Suprafețe apreciate au și lacurile de origine tectonică, precum lacul Balaton, Ohrid sau Prespa. Cel mai mare lac de pe glob se situează între Europa și Asia: Marea Caspică (371.000 km²) și un nivel sub cel al Oceanului Planetar -28 metri. Din cauza evaporației puternice, suprafața sa se reduce treptat, din 1930 până în prezent micșorându-se cu 40.000 km²,iar în unele locuri linia țărmului înaintând spre interior cu 16 km. Amenajările hidrotehnice, în special cele din Europa de est, au
Europa () [Corola-website/Science/296626_a_297955]
-
2211 m sub nivelul mării în apropierea de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa 12 cm). Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe - prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara până la 29
Marea Neagră () [Corola-website/Science/296856_a_298185]
-
Parnasianismul promova: impersonalismul; natură obiectivata - în viziuni întemeiate pe receptarea strict senzorială a lucrurilor; cultivarea formelor fixe de poezie (sonetul, rondelul, glosa, gazelul etc.) și a tiparelor prozodice alambicate; elogiul civilizațiilor (arhetipale și interferențiale), al mitologiilor, religiilor, geografia lirica devenind planetară; surprinderea spațiilor exotice sau luxuriante, de la cele polare la cele ecuatoriale, si laudă obiectelor sau lucrurilor din sfere înalte (nestematele, metalele rare, podoabele de interior etc.). Parnasienii erau o grupare de poeți din Franța secolului al XIX-lea ce și-
Parnasianism () [Corola-website/Science/298290_a_299619]
-
desăvârșită de Laplace. În 1773, citind-și memoriul său științific în fața Academiei Franceze de Științe, cu ocazia alegerii sale ca membru asociat al acestei academii, Laplace a afirmat stabilitatea sistemului solar. Deși Isaac Newton reușise să deducă matematic legile mișcărilor planetare, formulate anterior de Johannes Kepler, mai rămâneau de rezolvat unele probleme. Orbitele planetelor în jurul Soarelui sunt eliptice, dar ele nu rămân complet neschimbate de la un an la altul. Stabilitatea cosmosului și chiar a legii gravitației a fost pusă la îndoială
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
avans realizat în astronomia fizică, după Newton"”. Laplace a avut o colaborare foarte reușită cu Lagrange în domeniul astronomiei (mai exact al „"mecanicii celeste"”, cum era denumită atunci astronomia fizică). Cei doi au scris o multitudine de articole despre mișcarea planetară, lămurind, printre altele, discrepanțele observate la mișcările orbitale ale lui Jupiter și Saturn. De asemenea, ei au demonstrat că accelerația lunii variază în funcție de orbita pământului și au introdus o nouă metodă de calcul infinitezimal pentru descrierea mișcării corpurilor cerești. În
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
pământului și au introdus o nouă metodă de calcul infinitezimal pentru descrierea mișcării corpurilor cerești. În 1784, în lucrarea sa „"Theorie du mouvement et de la figure elliptique des planetes"”, Laplace a introdus și o nouă metodă de calcul pentru orbitele planetare, datorită căreia a crescut precizia tabelelor astronomice. Mai mult decât atât, în 1785 a formulat celebrele sale ecuații care îi poartă numele și care și-au găsit aplicația în descrierea unui mare număr de fenomene, inclusiv gravitația, propagarea sunetului, a
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
și Allan și Maitreyi (din "Maitreyi"), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. "Dragostea nu moare" (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a consacrării universale. De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-
Mircea Eliade () [Corola-website/Science/297106_a_298435]
-
Și-un drog scos din sânge de scroafă noblețea". Marele câștig al poeziei românești datorat resurecției Cercului literar de la Sibiu, îndeosebi lui Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș ș. a., constă în "extinderea sferei baladescului de la o „scară națională“ la o „scară planetară / cosmică“". Ilustrativă în acest sens este și balada "Turn înecat", turnul simbolizând "axis mundi", având în crucea-i celestă o crăiasă adormită „de două mii de ani“, Runa, un soi zeiesc de „sămânță a lumii“, sortit a rodi după „cataclism“ (aluzie
Baladă () [Corola-website/Science/297136_a_298465]
-
valoarea nivelului energetic aflat la infinit), ele se calculează folosind modelul lui Bohr. Acesta consideră că nucleul este fix, iar electronul are o traiectorie circulară în jurul acestuia asemănătoare cu planetele ce gravitează în jurul Soarelui (de unde provine denumirea alternativă de "model planetar"). Forța electromagnetică atrage electronul și protonul unul spre celălalt, în timp ce corpurile cerești se atrag datorită gravitației. Potrivit condiței de cuantificare a momentului cinetic postulat de Bohr, valoarea momentului cinetic al electronului este multiplu întreg al constantei reduse al lui Planck
Hidrogen () [Corola-website/Science/297141_a_298470]
-
este foarte ridicată, fiind chiar mai mare decât pe planeta Mercur. Venus orbitează Soarele la o distanță medie de circa 108 milioane de kilometri (circa 0,7 UA), și efectuează o orbită la circa 224,65 zile. Deși toate orbitele planetare sunt eliptice, a lui Venus este cea mai apropiată de forma circulară, cu o excentricitate mai mică de 0,01. Când Venus este între Pământ și Soare, poziție cunoscută sub numele de conjuncție inferioară, are apropierea maximă de Pământ pe
Venus () [Corola-website/Science/297166_a_298495]
-
de 116,75 de zile pământene. Este posibil ca Venus să se fi format din nebuloasa solară cu o perioadă de rotație și o înclinație a axei diferite, ajungând în starea actuală din cauza schimbărilor haotice de spin cauzate de perturbațiile planetare și de efectele mareice asupra atmosferei sale dense, schimbare ce ar fi avut loc de-a lungul a miliarde de ani. Perioada de rotație a lui Venus poate reprezenta o stare de echilibru între blocarea mareică față de gravitația Soarelui, care
Venus () [Corola-website/Science/297166_a_298495]
-
Pământului. Oxigenul este al treilea cel mai răspândit element chimic din univers, după hidrogen și heliu. Aproximativ 0,9% din masa Soarelui este oxigen , element care constituie 49,2% din masa scoarței terestre, și este și componentul major al oceanelor planetare (88,8% din masa lor). Oxigenul gazos este al doilea cel mai răspândit component din atmosfera Pământului, deoarece reprezintă 20,8% din volumul său și 23,1% din masa sa (câteva 10 tone). Pământul este o excepție printre planetele din
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
și exoscheletele lor decât ar trebi să fie într-un climat mai cald. De asemenea, paleoclimatologii măsoară direct această relație în moleculele de apă din mostrele de nuclee de gheață conservate în timpul mai multor sute de mii de ani. Geologii planetari au măsurat diferenețele dintre abundanța izotopilor de oxigen din mostre provenite de pe Pământ, Lună, Marte și meteoriți, însă pentru mult timp nu au putut obține valori de referință pentru relațiile dintre izotopii prezenți în Soare, despre care se crede că
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
a V-a parte a S.U.A, fiind, deci, mai mare decât Regatul Unit, Franța, Elveția, Belgia, Olanda și Germania la un loc). Iranul de nord, situat la sud de Marea Caspică (unde altitudinea coboară 28 m sub nivelul Oceanului Planetar), este străbătut de un lanț muntos îngust, dar foarte înalt, Alborz (Elburz), care primește peste 1.200 de precipitații anual, și care se pierde, treptat, spre granița cu Afganistanul. Culmile munților sunt acoperite cu zăpadă tot anul. Cele mai înalte
Iran () [Corola-website/Science/298110_a_299439]