4,267 matches
-
care-L doresc în Liturghia Bisericii. Căutând Cuvântul dumnezeiesc printre cuvintele Scripturii transmise de tradiția apostolică a Bisericii, teologul creștin urmează lui Hristos. În drumul către Emaus, Hristos S-a descoperit ucenicilor ca senior al teologiei în hermeneutica euharistică a Scripturii (Lc. 24,29-32). Lecția înțelegerii Revelației trece prin evenimentul pascal al morții și învierii. Darul înțelegerii Scripturilor nu vine fără pătimirea Crucii de către cel ales martor și păstrător al adevărului. „Fiecare fenomen se cere sub cruce” spunea marele dascăl al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Bisericii, teologul creștin urmează lui Hristos. În drumul către Emaus, Hristos S-a descoperit ucenicilor ca senior al teologiei în hermeneutica euharistică a Scripturii (Lc. 24,29-32). Lecția înțelegerii Revelației trece prin evenimentul pascal al morții și învierii. Darul înțelegerii Scripturilor nu vine fără pătimirea Crucii de către cel ales martor și păstrător al adevărului. „Fiecare fenomen se cere sub cruce” spunea marele dascăl al Bisericii, cuviosul Maxim Mărturisitorul 1. În greul întuneric de amiază care însoțește abandonul tuturor categoriilor inteligenței (cu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a participa la adevărul Ortodoxiei nu este suficientă nici măcar o entuziastă aderență - publică, prin definiție - la expresiile livrești ale binecinstitei „tradiții răsăritene”. A fi membru al tradiției apostolice nu reprezintă deloc un privilegiu al celor care îmbrățișează canonul literar al Scripturilor, putând reconstitui cu minuție tabloul istoric al primelor controverse dogmatice. Ortodoxia teologică nu are un singur stindard pentru că celebrează apofatic necuprinsul văzduhului. Revelația Cuvântului lui Dumnezeu este nu obiectul, ci evenimentul constitutiv al teologiei. Teologia fixată în matricea tradiției apostolice
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Gal. 4,4). „Eu sunt vița cea adevărată - spune Hristos - și Tatăl Meu este lucrătorul.” (In. 15,1) Dialogul teodramatic al Cuvântului cu umanitatea pentru care El S-a făcut trup este permanent. Revelația se produce în teopoetica creației, hermeneutica Scripturii și participarea noastră vrednică la tainele Bisericii. Încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea lui Hristos continuă pe tonuri diverse, în registre infinit variate, folosind toate idiomurile culturale ale umanității. Raportul de inseparabilitate între tradiție, Scripturi și Biserică - toate
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
teopoetica creației, hermeneutica Scripturii și participarea noastră vrednică la tainele Bisericii. Încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea lui Hristos continuă pe tonuri diverse, în registre infinit variate, folosind toate idiomurile culturale ale umanității. Raportul de inseparabilitate între tradiție, Scripturi și Biserică - toate organizate în jurul unei singure provocări din întrebarea lui Iisus către ucenici: „cine ziceți voi că sunt Eu?” - conferă și astăzi teologiei o sarcină ultimă. IIItc "III" Gâlceava dintre „metodă” și „adevăr”tc "Gâlceava dintre „metodă” și „adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
vectori, care vădesc o nebănuită convergență hermeneutică, este o pledoarie inteligentă și persuasivă pentru întoarcerea la surse. Obsesia rădăcinilor atestă radicalitatea Ortodoxiei. Fără ancorarea dialogului cu lumea în sânul marii tradiții dogmatice a Bisericii, fără restaurarea demnității alegoriei în lectura Scripturilor sfinte și, mai ales, fără experiența liturgică a tainei bunătății și iubirii lui Dumnezeu, izvoarele teologiei seacă ori se înfundă. Inteligența profetică cu care Andrew Louth interpretează „semnele vremii” este lipsită de crispare. Autorul scrie și gândește altfel decât un
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în sens larg, neconfesionalizat -, Andrew Louth vede umbra modernității în aurora Reformei. Întărind semnificația voluntarismului etic, contabilizând binele exterior, simplificând liturghia, calvinismul, mai cu seamă, încetează să mai înțeleagă sensul misterului în experiența religioasă 1. „Individualismul intramundan”2 condamnă reducția Scripturii la o simplă textualitate 3. De la abandonarea tradiției ca mediu al experienței cultice se ajunge apoi la recuzarea tradiției ca obiect de reflecție culturală 4. Recuzarea temelor tradiției creștine este exemplificată de numeroase atitudini care descriu tabloul clinic al modernității
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Doamne, ajută necredinței mele” (Mt. 9,24). Un alt câștig adus de hermeneutica fenomenologică este relevarea unei evidențe pierdute în modernitate: în lectura unei opere diseminată în timp, intenția auctorială „originară” nu poate fi recuperată fără medierea tradiției 1. Semiotica Scripturii, mai ales, trebuie disciplinată prin supunerea interpretării la canoanele tradiționale ale comunității căreia Scriptura i-a aparținut mai întâi: Biserica. Hermeneutica Bibliei nu este nici o operă de „demitologizare”, nici o reproducere în ediție anastatică a textului originar. Tradiția patristică i-a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
este relevarea unei evidențe pierdute în modernitate: în lectura unei opere diseminată în timp, intenția auctorială „originară” nu poate fi recuperată fără medierea tradiției 1. Semiotica Scripturii, mai ales, trebuie disciplinată prin supunerea interpretării la canoanele tradiționale ale comunității căreia Scriptura i-a aparținut mai întâi: Biserica. Hermeneutica Bibliei nu este nici o operă de „demitologizare”, nici o reproducere în ediție anastatică a textului originar. Tradiția patristică i-a recunoscut atât pe autorii scrierilor sacre, cât și pe interpreții acestora ca pe niște
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a recunoscut atât pe autorii scrierilor sacre, cât și pe interpreții acestora ca pe niște făpturi finite, inspirate de Dumnezeu, dar, în aceeași măsură, marcate de istorie. Această condiționare, datorată unei temporalități secvențiale, nu șterge pecetea eonică a revelației din Scripturi. Înrădăcinată într-un „topos” angelic, revelația Scripturilor transcende temporalitatea necrofilă a lumii căzute și pregătește desfășurarea finală din eshaton 1. Tâlcuiește inspirat Scriptura nu cel capabil să-i refacă contextul cultural și politic, ci cel plasat în cutia de rezonanță
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cât și pe interpreții acestora ca pe niște făpturi finite, inspirate de Dumnezeu, dar, în aceeași măsură, marcate de istorie. Această condiționare, datorată unei temporalități secvențiale, nu șterge pecetea eonică a revelației din Scripturi. Înrădăcinată într-un „topos” angelic, revelația Scripturilor transcende temporalitatea necrofilă a lumii căzute și pregătește desfășurarea finală din eshaton 1. Tâlcuiește inspirat Scriptura nu cel capabil să-i refacă contextul cultural și politic, ci cel plasat în cutia de rezonanță metaistorică a revelației. Interpretul va pune atunci
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
măsură, marcate de istorie. Această condiționare, datorată unei temporalități secvențiale, nu șterge pecetea eonică a revelației din Scripturi. Înrădăcinată într-un „topos” angelic, revelația Scripturilor transcende temporalitatea necrofilă a lumii căzute și pregătește desfășurarea finală din eshaton 1. Tâlcuiește inspirat Scriptura nu cel capabil să-i refacă contextul cultural și politic, ci cel plasat în cutia de rezonanță metaistorică a revelației. Interpretul va pune atunci în lumină nu crizele logosului apofantic, ci infinitatea hiperbolică a doxologiei. Pentru aceasta e nevoie de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
nu crizele logosului apofantic, ci infinitatea hiperbolică a doxologiei. Pentru aceasta e nevoie de o altfel de erudiție, dincolo de disciplina filologică și subtilitatea filozofică a inteligenței livrești. Evanghelizează cel care binevestește alături de un angelos, ce și-a făcut din Cuvântul Scripturii „pâinea cea de toate zilele”. Nu o „demitologizare” a Noului Testament ar trebui să ne propună teologia protestantă în acest secol, ci demistificarea antropologiei care a forjat metoda exegezei istorico-critice. Din antropologia modernității definirea omului ca „ființă teologică”2 a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ne propună teologia protestantă în acest secol, ci demistificarea antropologiei care a forjat metoda exegezei istorico-critice. Din antropologia modernității definirea omului ca „ființă teologică”2 a fost abandonată. Lipsită de „un călăuzitor” (Fapte 8,31), practicată ad modus recipientis, exegeza Scripturii, a rătăcit prin labirintul kerygmei exigența mult mai dificilă a chenozei, uitând că „înțelepciunea lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (1Cor. 4,20). Andrew Louth ne reamintește că într-o hermeneutică autentică nu textualitatea Scripturii este scormonită
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
recipientis, exegeza Scripturii, a rătăcit prin labirintul kerygmei exigența mult mai dificilă a chenozei, uitând că „înțelepciunea lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (1Cor. 4,20). Andrew Louth ne reamintește că într-o hermeneutică autentică nu textualitatea Scripturii este scormonită de curiozitatea descentrată a interpretului, ci Autorul sempitern al revelației este convocat să dea un răspuns. Modelul unei asemenea întâlniri între vizibil și invizibil nu poate fi decât Euharistia, ea însăși perpetuată de tradiția Bisericii creștine ca sacrament
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
pe experiența liturgică a Euharistiei, prin care adevăraților ucenici ai Domnului „li se deschid ochii” (Lc. 24,31) pentru a putea cunoaște (connaître) adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Alegoria nu este decât un efect al acestei strategii de unificare a lecturii Scripturii; hermeneutica culminează în Euharistie; una asigură celeilalte condiția de posibilitate: intervenția în persoană a referentului textului ca centru al sensului său, al Cuvântului, dincolo de verba, pentru a le reapropria ca «cele despre Sine, ta peri eautou» (Lc. 24,27)”1
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
s-a stins. Vatra nu mai încălzește conștiința, centrul vieții a ajuns în afara vieții”2. Cu alte cuvinte, dogmele sunt reduse la o sumă de adevăruri propoziționale, abia reciclate de fiecare nouă generație a teologilor de catedră, rupți de patosul Scripturilor și surzi în fața întrebărilor veacului. La un veac de la denunțul semnat de preotul martir Pavel Florensky, pulsul adormit al gândirii dogmaticii ortodoxe este trădat de starea de lehamite a celor care-l perpetuează într-un organism artificial. „Sistemul nostru dogmatic
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fi un veritabil scandal, teologia are nevoie nu de proba dialecticii burgheze, ci de retorica ascetică a Crucii. Contrar aparențelor, răstignirea patimilor nu conduce la mortificarea inteligenței, care prin recursul la alegorie recâștigă unitatea pierdută a contemplației originare. Nutrită din Scripturi, teologia descoperă în istoria lumii articulațiile mistice ale unei imense parabole. Prin urmare, practica teologiei nu presupune recursul la măsurători, ci darul adulmecărilor. Teologul nu este, la rigoare, un om de știință, ci un vizionar, profet și vânător de „esențe
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ci darul adulmecărilor. Teologul nu este, la rigoare, un om de știință, ci un vizionar, profet și vânător de „esențe tari”. Profesorul Louth risipește iluzia modernilor care mai credeau că Dumnezeu ar putea fi „obiectul” unor investigații detașate, ignorând istoricitatea Scripturilor și revendicările tradiției. „Dumnezeul Cel Viu” al profeților nu există însă și nici nu dispare din viața oamenilor printr-un set de operații dialectice, așa cum poate credea contele d’Holbach pe la anul 1770. Dumnezeu nu Se lasă investigat printr-o
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Adevărul mărturisit de creștini poartă straiele umilinței, deși ele descoperă rațiunea (logos) de a fi a întregii creații. Imunizarea inteligenței în fața virusului mortal al vanității este condiția recuperării practicilor spirituale ale tradiției, între care exegeza alegorică și hermeneutica liturgică a Scripturii. După o cuprinzătoare propedeutică intelectuală, care deconstruiește raționalitatea iluministă și restaurează demnitatea conceptuală a tradiției, Andrew Louth evocă dimensiunea liturgică implicată în practicile cognitive ale comunității creștine originare. Biserica nu poate evoca credința ca simplă via regis, fără a discuta
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
regis, fără a discuta resursele de adevăr ale cunoașterii teologice. Epistemologia tradiției creștine este ghidată de un vector pneumatic unificator. Tradiția este operă a Duhului Sfânt predat apostolilor (In. 20,22) în pragul Învierii lui Iisus. Fără să concureze autoritatea Scripturilor, tradiția se prezintă ca mediu amniotic al comunității, în care arhivele revelației sunt venerate drept sfinte. Ca „teasc al Duhului”, tradiția este mediul regenerării semnificațiilor uitate ale Scripturilor. Această perspectivă este confirmată de un mare teolog al tradiției ortodoxe, Arhimandritul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
In. 20,22) în pragul Învierii lui Iisus. Fără să concureze autoritatea Scripturilor, tradiția se prezintă ca mediu amniotic al comunității, în care arhivele revelației sunt venerate drept sfinte. Ca „teasc al Duhului”, tradiția este mediul regenerării semnificațiilor uitate ale Scripturilor. Această perspectivă este confirmată de un mare teolog al tradiției ortodoxe, Arhimandritul Sofronie Saharov: „Presupunând că, pentru un motiv sau altul, Biserica s-ar găsi lipsită de toate cărțile sale: de Vechiul și de Noul Testament, de operele sfinților Părinți, de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mare teolog al tradiției ortodoxe, Arhimandritul Sofronie Saharov: „Presupunând că, pentru un motiv sau altul, Biserica s-ar găsi lipsită de toate cărțile sale: de Vechiul și de Noul Testament, de operele sfinților Părinți, de cărțile liturgice, atunci Tradiția ar reconstitui Scriptura, nu chiar textual, fără îndoială, și desigur într-un alt limbaj. Dar, prin conținutul său esențial, această nouă Scriptură ar continua să fie expresia aceleiași «credințe care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna» (Iuda 1,3), și manifestarea acestui
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
lipsită de toate cărțile sale: de Vechiul și de Noul Testament, de operele sfinților Părinți, de cărțile liturgice, atunci Tradiția ar reconstitui Scriptura, nu chiar textual, fără îndoială, și desigur într-un alt limbaj. Dar, prin conținutul său esențial, această nouă Scriptură ar continua să fie expresia aceleiași «credințe care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna» (Iuda 1,3), și manifestarea acestui același și unic Duh care lucrează neclintit în Biserică”2. Plenitudinea tradiției ecleziale nu se ascunde în exterioritatea cuvintelor
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în rugăciune și recapitulată în teodrama Liturghiei euharistice. Prezidată informal de instituția paternității spirituale, fără de care nu se poate vorbi de continuitate apostolică, tradiția eclezială își ascunde taina în ascultare, prin ea revărsându-se bogăția de daruri a Duhului. Fiindcă Scripturile s-au născut înăuntrul unei comunități de creștini prinși și aprinși de Duhul, ele nu pot fi citite decât de la înălțimea unei aspirații eshatologice 1. Creștinii nu sunt „fii ai îndoielii, spre pierire, ci ai credinței spre dobândirea sufletului” (Evr
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]