25,496 matches
-
și poeții nu înseamnă oare povestirea unor evenimente trecute, prezente sau viitoare? Ei bine, povestirea de care se folosesc nu este simplă, imitativă, sau și una și alta totodată?" (392d). Drama pură, în întregime mimetică, nu utilizează decât discursul direct. Povestirea pură, strict diegetică, nu este niciodată însoțită de dialog. Această formă "fără imitație", după chiar termenii lui Platon, nu se realizează decât în ditiramb 2. Epopeea, în care dialogurile povestite întrerup uneori narațiunea, constituie o formă mixtă care amestecă diegeticul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în ditiramb 2. Epopeea, în care dialogurile povestite întrerup uneori narațiunea, constituie o formă mixtă care amestecă diegeticul cu elemente mimetice. "Poezia și ficțiunea comportă o specie complet imitativă, adică (...) tragedia și comedia; apoi o a doua, care constă în povestirea chiar de către poet; o vei găsi mai ales în ditirambi; și în sfârșit, o a treia, formată din amestecul celorlalte două; este folosită în epopee și în multe alte genuri" (394c). Cu grija pentru claritate ce îl caracterizează, Socrate își
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că altcineva îi vorbește. În ceea ce privește urmarea, dimpotrivă, o povestește ca și cum el însuși ar fi Criseus, și se străduiește să ne dea pe cât posibil iluzia că nu Homer vorbește, ci bătrânul, preotul lui Apolo; și cam așa și-a compus întreaga povestire a evenimentelor care s-au petrecut la Ilion, în Itaca și în toată Odiseea. E adevărat, zise el. Nu este vorba de povestire când se redau, fie diversele discursuri pronunțate, fie evenimentele intercalate între discursuri? Evident că da. Dar când
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
iluzia că nu Homer vorbește, ci bătrânul, preotul lui Apolo; și cam așa și-a compus întreaga povestire a evenimentelor care s-au petrecut la Ilion, în Itaca și în toată Odiseea. E adevărat, zise el. Nu este vorba de povestire când se redau, fie diversele discursuri pronunțate, fie evenimentele intercalate între discursuri? Evident că da. Dar când pronunță sub alt nume, nu putem spune că își adaptează limbajul aceluia al fiecărui personaj cu privire la care ne avertizează că îi va da
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
răspuns. Or, a te conforma altcuiva, fie prin vorbă, fie prin gest, nu înseamnă să-l imiți pe cel căruia i te conformezi? Fără îndoială. Dar în cazul acesta, mi se pare, Homer și ceilalți poeți recurg la imitație în povestirile lor. Cu siguranță. Dimpotrivă, dacă poetul nu s-ar ascunde niciodată, imitația ar fi absentă din întrega sa compoziție și din toate povestirile sale. (393a-c) Tipologia platoniciană va fi reluată de nenumărate ori de teoreticienii occidentali. Mairet, unul dintre primii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Fără îndoială. Dar în cazul acesta, mi se pare, Homer și ceilalți poeți recurg la imitație în povestirile lor. Cu siguranță. Dimpotrivă, dacă poetul nu s-ar ascunde niciodată, imitația ar fi absentă din întrega sa compoziție și din toate povestirile sale. (393a-c) Tipologia platoniciană va fi reluată de nenumărate ori de teoreticienii occidentali. Mairet, unul dintre primii teoreticieni ai clasicismului, o reformulează într-o manieră cvasi identică în Prefața la La Silvanire în 1631: Consider că există trei feluri de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de seamă care au ceva mai mult decât umanul, ale căror aventuri le repetă: astfel Homer a ridicat în slăvi acțiunile eroului său Ahile, iar Vergiliu după el pe ale lui Enea". După cum vedem, Mairet nu dă ca exemple de povestire pură decât opere antice cu scopuri didactice, care au un caracter atât literar, cât și științific. Într-adevăr, Lucrețius, prin intermediul poeziei, în De Natura rerum 3, își expune teoria despre atomi, Vergiliu, în Georgice, considerațiile despre agricultură. Încă din epoca
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
exprimare specific, diferit de cel al literaturii, cel narativ pur. Tipologia aristotelică, formulată în Poetica, este mult mai pertinentă. Aristotel conservă modul de enunțare drept criteriu esențial al diferențierii între forma narativă și teatru. Dar în tipologia platoniciană, se elimină povestirea pură, formă teoretică nerealizată vreodată, cu excepția ditirambului, dacă trebuie să ne luăm după Platon. Epopeea, ca mai târziu romanul și nuvela, integrează fără dificultate elemente mimetice. Nu există, în ansamblul literaturii universale, epopee sau roman lipsite de pasaje dialogate 4
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
din literatura lirică atunci când artistul întârzie și insistă asupra lui însuși ca asupra centrului unui eveniment epic; forma aceasta progresează până în momentul în care centrul de gravitate emoțională se află echidistant față de artist și față de ceilalți. Începând din acel moment, povestirea încetează de a mai fi personală. (...) Se atinge forma dramatică atunci când vitalitatea, care cursese și se învolburase în jurul personajelor, umple fiecare personaj cu o asemenea forță încât acest bărbat și această femeie primesc o viață estetică proprie și intangibilă. Personalitatea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și se învolburase în jurul personajelor, umple fiecare personaj cu o asemenea forță încât acest bărbat și această femeie primesc o viață estetică proprie și intangibilă. Personalitatea artistului, tradusă mai întâi printr-un strigăt, o cadență, o impresie, apoi printr-o povestire fluidă și superficială, se subtilizează în fine până la a-și pierde existența și, ca să spunem așa, se impersonalizează. (...) Artistul, ca și Dumnezeul creației, rămâne în interior, sau în spate, sau dincolo, sau deasupra operei sale, invizibil, dispărut dincolo de existență, indiferent
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu geniul său, face excepție, cu două piese ca L'Etourdi (Zăpăcitul) sau Les Fâcheux (Pisălogii), construite după unicul principiu al juxtapunerii episoadelor, fără legătură veritabilă unele cu altele 13. După cum arată Paul Ricoeur în Temps et récit (Timp și povestire), (t.1, Le Seuil, 1983), inventarea intrigii, fie ea romanescă sau dramatică, permite reconfigurarea experienței temporale. Operă de sinteză, ea reunește elemente eterogene, scopuri, cauze, întâmplări care prezidează la alegerea acțiunii și le unește. Poetul epic are mult mai multă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Operă de sinteză, ea reunește elemente eterogene, scopuri, cauze, întâmplări care prezidează la alegerea acțiunii și le unește. Poetul epic are mult mai multă libertate decât autorul dramatic. Întinderea epopeei îi permite să integreze, sub forma unor episoade, elemente ale povestirii relativ autonome, care constituie istorisiri în istorisire. Teatrul nu-i lasă autorului dramatic aceeași latitudine. Arta sa constă în alegerea, în existența (reală sau legendară) eroului, a unor evenimente ieșite din comun susceptibile de a fi ordonate în mod coerent
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
soluția unei intervenții incontestabile a providenței, căci autorul dramatic ar părăsi domeniul verosimilului pentru a intra în cel al miraculosului, inacceptabil, după părerea lui, în teatru. Într-adevăr, Aristotel interzice iraționalul din aria dramatică. Dacă uneori poate fi binevenit în povestire, unde verosimilul contează mai puțin, dimpotrivă, el trece greu dincolo de rampă. "Epopeea admite cu multă ușurință iraționalul, care este mijlocul cel mai potrivit de a provoca surpriza, pentru că nu avem sub ochi personajul care acționează. Astfel, scena urmăririi lui Hector
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în picioare care nu-l urmărește, de cealaltă Ahile, care o stăpânește cu o simplă înclinare a capului; dar în epopee, acest lucru nu se remarcă. Și efectul de surpriză place; dovada este că toți mai adaugă de la ei în povestirile lor pentru a avea succes". (cap. 24) De aceea, deznodământul în teatru nu trebuie să fie provocat artificial printr-o manevră divină. Realizată grație unei mașinării, apariția unui zeu pe scenă, venit să rezolve conflictul, este în mod rațional inacceptabilă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de Horațiu. "O lungime de cinci acte, nici mai mult, nici mai puțin, este măsura unei piese care se vrea cerută și recitită pe scenă." Chiar dacă este conștient că o acțiune jucată pe scenă produce mai mult efect decât o povestire, Horațiu interzice totuși reprezentarea scenelor sângeroase. El îl sfătuiește pe autorul dramatic să le situeze în afara scenei și să recurgă la povestirea unui martor pentru a informa spectatorul despre asta. Teoreticienii clasicismului se vor baza pe autoritatea lui Horațiu pentru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
recitită pe scenă." Chiar dacă este conștient că o acțiune jucată pe scenă produce mai mult efect decât o povestire, Horațiu interzice totuși reprezentarea scenelor sângeroase. El îl sfătuiește pe autorul dramatic să le situeze în afara scenei și să recurgă la povestirea unui martor pentru a informa spectatorul despre asta. Teoreticienii clasicismului se vor baza pe autoritatea lui Horațiu pentru a justifica, în numele bunei cuviințe, refuzul de a reprezenta ceea ce este sângeros și necesitatea povestirilor. Sau acțiunea se petrece pe scenă, sau
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
situeze în afara scenei și să recurgă la povestirea unui martor pentru a informa spectatorul despre asta. Teoreticienii clasicismului se vor baza pe autoritatea lui Horațiu pentru a justifica, în numele bunei cuviințe, refuzul de a reprezenta ceea ce este sângeros și necesitatea povestirilor. Sau acțiunea se petrece pe scenă, sau este povestită când se înfăptuiește. Spiritul este mult mai puțin impresionat de ceea ce îi este transmis prin auz, decât prin tablourile oferite de raportul fidel al ochilor și percepute fără intermediar de către spectator
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de raportul fidel al ochilor și percepute fără intermediar de către spectator. Există uneori acte, bune ca să se petreacă în spatele scenei și care nu vor fi deloc reprezentate acolo; există lucruri ce vor fi îndepărtate din fața ochilor pentru ca apoi să încredințăm povestirea elocinței unui martor. Nu trebuie ca Medeea să-și ucidă copiii în fața publicului, ca abominabilul Atreu să frigă în fața tuturor carne de om, să-l vedem pe Procneu transformându-se în pasăre sau pe Cadmus în șarpe. Tot ceea ce mi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
într-o singură zi, spre deosebire de Mistere, care se desfășurau în mai multe zile. Unitatea de loc trebuie înțeleasă aici ca o unitate complexă, acțiunea fiind situată în locuri apropiate. În Saul de exemplu, unde se înfruntă israeliți și filistini, conform povestirii biblice, Jean de la Taille situează primele două acte în jurul muntelui Ghelboa, în tabăra israelită (ea însăși situată în apropierea taberei filistine), în fața cortului regelui. Actul al treilea se petrece lângă tabăra israelită, în fața casei vrăjitoarei, cel de-al patrulea și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
timpuri, de acțiuni și de locuri, nu veți putea pune acolo marile întâmplări și, în afara faptului că Poezia dramatică va pieri printr-o mare sterilitate de subiecte, nimeni nu va vedea în Poemele simple pe care le veți face decât povestiri și gânduri reci, și studiate, în toate locurile în care Personajele trebuie să acționeze și să se dezlănțuie. (...) Obiectul poeziei dramatice este de a imita orice acțiune, orice loc și orice timp, astfel încât să nu se întâmple nimic în lume
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lor, cei pe care îi reprezintă, și să-i fac să vorbească en honnêtes gens29, și nu ca Autori." Un număr oarecare de forme care subliniază convențiile de teatru, folosirea versului, recurgerea la monolog sau la aparteu, introducerea unor lungi povestiri, riscă să dăuneze verosimilului dialogului. 4.3.1. Versul în discuție Versul este un limbaj foarte îndepărtat de conversație. Toți autorii dramatici sunt de această părere în epoca clasică, chiar dacă Corneille prezintă, în Aviz cititorului 30 la Văduva, versurile comediilor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
recite în solilocvii lucruri pe care trebuia ca spectatorii să le știe pentru înțelegerea fabulei, eu îl blamez și mai mult ca dumneavoastră, iar dacă ar trebui să distribui scenele unei piese de teatru, aș introduce totdeauna pe cineva în povestirile acestea obligatorii și care ar fi interesat ca să-i fie făcute; sau dacă aș introduce un om singur care să le spună aș face-o amestecând în fiecare piesă atitudinea în interiorul sentimentului numai pentru a fi mai bine exprimat; căci
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
numai pentru a fi mai bine exprimat; căci, dacă nu constă din narațiune pură38, solilocviul este admis pe scenă la fel cu monologul interior care li se întâmplă zilnic tuturor oamenilor ce nu sunt complet stupizi." Corneille urmează același drum. Povestirea, după părerea lui, nu ar putea apărea decât dacă este motivată de starea sufletească a celui care o pronunță. Pentru ca verosimilul să fie parțial păstrat, trebuie ca spectatorul să aibă sentimentul că personajul se află atunci într-o stare de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Adaug chiar că este necesar să fie introdus așa ceva în aceste întâlniri, pentru că nu există mai mare defect în Teatru decât să-l amuțești; și orice-ai face, trebuie să fie totdeauna cineva care să vorbească." 4.3.3. Motivarea povestirii Versul, recurgerea la monolog și aparteul, forme care nu există în conversație, nu sunt singurele care să pună în pericol verosimilul. Povestirile, care totuși ocupă un număr mare din conversațiile noastre, riscă și ele, prin abundența și lungimea lor, să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
-l amuțești; și orice-ai face, trebuie să fie totdeauna cineva care să vorbească." 4.3.3. Motivarea povestirii Versul, recurgerea la monolog și aparteul, forme care nu există în conversație, nu sunt singurele care să pună în pericol verosimilul. Povestirile, care totuși ocupă un număr mare din conversațiile noastre, riscă și ele, prin abundența și lungimea lor, să dăuneze verosimilului vorbirii personajelor. Este mai bine ca în teatru să arăți decât să povestești. Toți autorii dramatici au afirmat acest lucru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]