KorAP: Find »[drukola/base=arde & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...1005 1006 1007 ...1031 >

25,771 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

din tragedia teribilă a familiei. Poezia este, aproape În exclusivitate, un discurs Îndrăgostit. Metafora discursului este, la Alecu Văcărescu, focul, iar starea lui de grație robia. Există În stihurile destrăbălatului boier un rafinat mazochism: ca să trăiască bucuriile iubirii, trebuie să ardă, să sufere ca un rob. „Suferind cu mulțămită” este condiția lui ideală de existență, focul fiind elementul nutritiv cel mai favorabil sentimentului: „În flacăra care mă arz În loc de Ghinuri și necaz Găsesc tot mîngîiere, Dulceață și plăcere.” Intrarea În foc

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
din afară, plăcerea este opera curajului de a te jerfi pe rug. Alecu este mîndru de hotărîrea lui de a se pîrjoli În eternitate: „Singur alerg de voie, În foc fără nevoie! .......................................... A ochilor tăi rază Îmi place să mă arză! În focu-ți cînd mă prigonesc, Atunci Îmi pare că trăiesc! Atunci mă știu cu viață, Altminteri sînt de gheață”... Îndrăgostitul urmează neabătut o lege morală. Ea s-ar putea rezuma cu acest vers: „Să arz trăind, să mor arzînd”. Etica

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
mă arză! În focu-ți cînd mă prigonesc, Atunci Îmi pare că trăiesc! Atunci mă știu cu viață, Altminteri sînt de gheață”... Îndrăgostitul urmează neabătut o lege morală. Ea s-ar putea rezuma cu acest vers: „Să arz trăind, să mor arzînd”. Etica lui Alecu prevede transformarea chinului Într-o virtute. S-a văzut și din versurile citate Înainte că cea mai aleasă mîndrie a lui este să se lase cuprins de flăcări. Iar voluptatea supremă este să cadă În „dulce laț

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de rob nume”, de „patimă cumplită”, chinuri plăcute, pîrjoliri dătătoare de extaz, de petrecere cu necazuri etc. Iubirea este o Încăpere care are, ca vestibul, durerea. Nu este posibil accesul la marele festin fără a trece prin vestibulul În care ard toate focurile iadului. Alecu pare mulțumit să Întîrzie În acest limb. Cel puțin așa ne Încredințează el În stihuri: „Mă arz fără măsură ................................... Să-mi pară focul viață, Și moartea o dulceață! ..................................... În piept purtîndu-ți focul să-mi fericesc norocul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
te-apuc Că ești chiar ca un năluc, Și aidoma ca luna Ce să schimbă totdeauna.” Singura formă de Întrupare a femeii este privirea. Ochișorii furioși, Înlănțuitori sau săgetători, anunță prezența unei ființe materiale. Calitatea lor este mai degrabă negativă: ard, ucid, produc leșinuri, topesc picioarele și Înmoaie brațele bravului suferind. Însă robul este satisfăcut, fără durere el n-ar fi nimic, viața-i atîrnă de aceste lațuri ce le Întind, de săgețile otrăvite ce le slobozesc privirile femeii: „A ochilor

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Înmoaie brațele bravului suferind. Însă robul este satisfăcut, fără durere el n-ar fi nimic, viața-i atîrnă de aceste lațuri ce le Întind, de săgețile otrăvite ce le slobozesc privirile femeii: „A ochilor tăi rază Îmi place să mă arză!” Oglinda, cea mai savantă dintre compunerile lui Alecu Văcărescu, exprimă pe o cale mai ocolită nașterea obiectului erotic. Femeia este o divinitate făcută, iar nu născută. Este creația pură a subiectului. Ea apare prin pasiunea și voința omului Îndrăgostit. În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
orice spăimîntează, ș-amerință viața, În orice loc de groază, acolo te zăresc; Ca tunetul ți-e glasul, ca fulgerul ți-e fața! Fulger În mine trece cînd ochii-mi te-ntîlnesc! Viforul bubuie, zboară, Crivățul vîjÎie, trece, Tremurul saltă, doboară, Trăsnetul arde, petrece Cu cugetul cînd vii, Grindina bate, rănește, Stingerea pasu-i urmează; Seceta seacă, sterpează, Foametea rumpe, răcnește, Boalele zbiară, turbează, Moartea doboară, cosește Osînda tu cînd ții”... Avem aici concentrate aproape toate elementele lirismului său: viforul, cerul dezlănțuit, negura, norii

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
vedere liric. Confesiunea atinge atunci zone mai profunde și coaja retorismului se subțiază. Semnificativă este partea a VIII-a a poemului, nu cu totul străină de o intenție explicativă: „În sufletul meu nesațiu, delirul meu cel mare, Pe dragele ființe ardeam să le privesc, Și s-aprindea În mine o naltă Înfocare De ele să m-apropii și dorul să-mi vădesc. Ele fugea de mine ș-În veci mi-era de față; În veci eu după ele eram neobosit; În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
O, aer ce verși viața spre-a răsufla-n suspine, Nu mai răsuflă Abel!... L’abandonați, etere! L-ai curățat, o, apă! Albitu-l-ai ca lîna Și c-al Albanei nectar; stropitu-l-ai În unde Ca lacrimile mele ce m-ard... și lui căldura Nu pot să-i mai aducă. O, sfinte foc, divine, L-așteaptă-a tale flăcări ca mielu-n olocaust, Îmi ceri ast sacrificiu În arderea de tot; Ci ard și frig cărbunii, și dorul e prea mare, Și nu-mi

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
al Albanei nectar; stropitu-l-ai În unde Ca lacrimile mele ce m-ard... și lui căldura Nu pot să-i mai aducă. O, sfinte foc, divine, L-așteaptă-a tale flăcări ca mielu-n olocaust, Îmi ceri ast sacrificiu În arderea de tot; Ci ard și frig cărbunii, și dorul e prea mare, Și nu-mi lași pînă-n urmă nici dulcea lui imagine, Să nu-mi mai vază mintea decît cenușă stinsă. De ar simți oița cînd i se arde mielul, Și d-ar avea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
În arderea de tot; Ci ard și frig cărbunii, și dorul e prea mare, Și nu-mi lași pînă-n urmă nici dulcea lui imagine, Să nu-mi mai vază mintea decît cenușă stinsă. De ar simți oița cînd i se arde mielul, Și d-ar avea putere, nu l-ar lăsa să-l arză. Nu-l pot preda În flăcări... O, mater, sacră Terră! Ia-l tu-n brațele tale, să-i ții tu locul meu; Deschide-ți al tău pîntece

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
mare, Și nu-mi lași pînă-n urmă nici dulcea lui imagine, Să nu-mi mai vază mintea decît cenușă stinsă. De ar simți oița cînd i se arde mielul, Și d-ar avea putere, nu l-ar lăsa să-l arză. Nu-l pot preda În flăcări... O, mater, sacră Terră! Ia-l tu-n brațele tale, să-i ții tu locul meu; Deschide-ți al tău pîntece și poartă-l tinerelă, Precum l-am purtat Însumi, pînă să-l naști

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
resemnată, Închisă În propria-i suferință, devine ageră și devoratoare „ca tigrul În pustiuri”: „Îmi place a naturei sălbatecă mînie, Și negură, și viscol, și cer Întărîtat, Și tot ce e de groază, ce e În armonie Cu focul care arde În pieptu-mi sfîșiat. La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În pustiuri, o jertfa așteptînd, Și prada Îi e gata... De fulger luminată, Ca valea chinuirei se vede sfngerînd.” Tudor Vianu credea că Gr. Alexandrescu „descrie o configurație

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Gr. Alexandrescu este sprijinirea frunții pe pieptul tremurător al femeii. Dar și acest curaj este o faptă a trecutului: „Minutu-acela-n veci mă muncește, Ca o sentință e-n mintea mea; De ating fruntea-mi, simț că svîcnește, Focul din sînu-ți arde În ea.” Un extaz retrăit, o plenitudine ce vine din amintire, un minut pe care l-a Înghițit deja timpul și-l „muncește” la infinit sufletul Îndrăgostit. Numai așteptarea este descrisă de poet la prezentul indicativului. Un prezent În care

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
TÎnăra sultană Leili fuge pe mare cu Ali-bei și moare, bucuroasă, cînd află că moartea poate s-o unească În eternitate cu dulcele-i amant (Leili). CÎșlar-agă dă Rabiei, sultana favorită a lui Mahomed al IV-lea, o rivală ce „arde-n frumusețe lumească și divină”, și sultana face ca tînăra baiaderă să piară În mare (Rabie). Scenariul se repetă În alte poeme: Întîlnirea amanților, fuga, urmărirea și pedepsirea celor care nesocotesc legile haremului. Marea este mormîntul pasiunilor tinere și imprudente

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Mihnea și baba: „Oriunde vei merge să calci, o, tirane, Să calci p-un cadaver și-n visu-ți să-l vezi, Să strîngi tu În mînă-ți tot mîini diafane, Și orice ți-o spune tu toate să crezi. Să-ți arză plămînii d-o sete adîncă Și apă, tirane, să nu poți să bei, Să simți totdauna asupră-ți o stîncă, Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei. Să nu se cunoască ce bine vei face! Să plîngi! Însă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
poate, În fine, să-și transcrie melancoliile lui de om Înfricoșat de dezastre. Începutul Pastelurilor sugerează tocmai cadrul și starea ce permite nașterea poeziei. Să cităm cîteva fragmente din Serile de la Mircești: „Perdelele-s lăsate și lampele aprinse, În sobă arde focul, tovarăș mîngîios Și cadrele-aurite, ce de pereți sînt prinse, Sub palida lumină, apar misterios. Afară plouă, ninge! afară-i vijelie, Și crivățul aleargă pe cîmpul Înnegrit; Iar eu, retras În pace, aștept din cer să vie O zînă drăgălașă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
ca sufletu-i de slută, În trame sîngeroase gîndirea-i e perdută. Orcine-l vede crede că au văzut o ciumă, Și dacă scapă teafăr, cu păr de lup s-afumă, Căci fruntea lui apare sinistru luminată De-a focului ce-l arde văpaie-nflacarată; Dar vulturii, și ulii, și bulinele, și corbii, Precum tot spre lumină cu jale cată orbii, Țintesc cu neclipire spre dînsul ochi sălbatici Ce noaptea printre arbori s-aprind ca roși jaratici. Ei zboară pretutindeni alăture-mpreună, Formîndu-i pe sub

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
un teribil blestem: „Tu proclet, ucigașe! infame paricide! Tu, pentru care astăzi tot iadul se deschide, Tu, răpitor de zile cui ți-ai dat viață, nume! Atunci a ta osîndă sfîrșit să aibă-n lume CÎnd astă buturugă de arbor ars sub care Părintele tău zace ucis, fără suflare, Va da și flori și frunze, etern fiind udată Cu apa cea din vale În gura ta carată. Iar păn-atunce, iasmă ce a născut Păcatul, Legată-n Înfrățire cu Răul nempăcatul, În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
cu o vădită rea dispoziție. Lui Alecsandri nu-i place obiectul, e prost dispus În fața temei, Însă, ce bizar!, reaua stare afectivă provoacă o mai bună dispoziție a imaginației. Există, lîngă imaginația literară, o mai clar conturată imaginație materială: pămînt ars de soare, vîrtejuri de colb, iarbă mohorîtă, sîrmoasă și, deasupra tuturor, o cumpănă de fîntînă ca gîtul unui struț, semn al unei precare fertilizări (umanizări) a pustiului. O. poetică, Încă modestă, se prefigurează aici: o poetică a carbonizării, o reverie

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Fumuri albe se ridică În văzduhul scînteios Ca Înaltele coloane unui templu maiestos, Și pe ele se așază bolta cerului senină, Unde luna Își aprinde farul tainic de lumină. O! Tablou măreț, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munții sînt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. Totul e În neclintire, fără viață, fără glas; Nici un zbor În atmosferă, pe zăpadă - nici un pas; Dar ce văd?... În raza lunei o

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
În atmosferă, pe zăpadă - nici un pas; Dar ce văd?... În raza lunei o fantasmă se arată... E un lup ce se alungă după prada-i spăimîntată!” Alecsandri dă strălucitorului din natură și un sens monumental. Un templu nemărginit În care ard mii de făclii, munții ca niște altare colosale, codrii transformați Într-o orgă uriașă („organe sonore”), luna ca un far tainic - iată reprezentările acestei sete de monumental pe care G. Călinescu o considera (În Domina bona) ca fiind caracteristică pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de țară”, sîngele lor Înroșește Nistrul, Prutul și Dunărea... După această retorică a forței, urmează În abilul discurs o retorică a suferinței: „țara e-n nevoie”, românii mor „sub chinuri”, „fetele mor sub silă”, „pruncii mor În sînuri”, În zare ard sate, „feare dară nume ucid copii În fașe...”. Cine face aceste fărădelegi? Urmează răspunsul și, legat de el, o retorică a identificării: un portret al dușmanului, domn creștin, vecin neloial, smintit de un vis de mărire... Discursul se Încheie cu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
prefăcutul stihuitor. Amărăciunea, priveliștea morții, chinul mistuitor dau o stare favorabilă scrisului. Numai de la un anumit grad de jale Conachi pune mîna pe pană. Liniștea, bucuria sufletului nu par a-i fi prielnice. Se plînge mereu de focul ce Îl arde, dar nu scrie decît cînd vîlvătăile focului sînt mai mari și chinurile mai adînci. Liniștea, dacă există, paralizează talentul stihuitorului. Sporul la scris Îi vine cînd se deschide În fața lui priveliștea durerii. Și dacă este o mulțumire, o Împăcare a

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
irmos, toate părțile trupului În aventura sentimentală: ochii, limba, pieptul, buzele, mîinile, chiar și picioarele. Vine la urmă și sufletul care se predă. Părțile corpului sînt mesagerii și instrumentele posesiunii În dragoste: Pieptule ce pînă azi Știu și decît să arzi, Aflînd acum unde mergi, Bate În ceasuri Întregi. MÎinilor nu vă-nlemniți, Ci vă dați să pipăiți Și să strîngeți binișor Acel minunat trupșor. Picioarelor, alergați, Săraci, nu mai trepădați, Duceți-vă să-ntîlnesc Stăpîna care-mi slăvesc.” Cum voi arăta

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]