25,771 matches
-
În inima focului. Un foc ce se hrănește cu plîns și se „Întartă” cu suspine (Nume). Un foc, În fine, nestins, indiferent de starea, umoarea subiectului Înamorat. În petrecere sau În suferință (cel mai adesea: În petrecerea suferinței), el este ars de un foc interior puternic, intră sau iese dintr-un mare incendiu. A trăi În foc este o condiție elementară de existență. Unii poeți promit să nu părăsească focul nici după trecerea lor În moarte. Mai prudent, Conachi se limitează
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se Închina curînd De vreme ce foc aprind”, scrie poetul uneia dintre ibovnicele sale, Elenca. Deși toate părțile trupului sînt cuprinse de foc, locul de preferință al focului este, totuși, pieptul. Aici e vatra lui: „Doamne, giudecător drept, Vezi ce foc Îmi arde-n pept...”. Dacă ochii femeii provoacă focul, ochii bărbatului Îndrăgostit Îl Întrețin. PÎnă la autodistrugere, căci a arde fără preget este la poeții din epoca de Început cea mai clară formă de mazochism sentimental: „Și inima de oftat Arzînd s-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cuprinse de foc, locul de preferință al focului este, totuși, pieptul. Aici e vatra lui: „Doamne, giudecător drept, Vezi ce foc Îmi arde-n pept...”. Dacă ochii femeii provoacă focul, ochii bărbatului Îndrăgostit Îl Întrețin. PÎnă la autodistrugere, căci a arde fără preget este la poeții din epoca de Început cea mai clară formă de mazochism sentimental: „Și inima de oftat Arzînd s-au Încenușat. Lumina sîmpt că s-au stîns Din doi ochi ce ard În plîns.” Conachi face o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îmi arde-n pept...”. Dacă ochii femeii provoacă focul, ochii bărbatului Îndrăgostit Îl Întrețin. PÎnă la autodistrugere, căci a arde fără preget este la poeții din epoca de Început cea mai clară formă de mazochism sentimental: „Și inima de oftat Arzînd s-au Încenușat. Lumina sîmpt că s-au stîns Din doi ochi ce ard În plîns.” Conachi face o frumoasă figură de stil: inima s-au Încenușat. Ea se bazează, totuși, pe un neadevăr. Focul nu se stinge la el
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
PÎnă la autodistrugere, căci a arde fără preget este la poeții din epoca de Început cea mai clară formă de mazochism sentimental: „Și inima de oftat Arzînd s-au Încenușat. Lumina sîmpt că s-au stîns Din doi ochi ce ard În plîns.” Conachi face o frumoasă figură de stil: inima s-au Încenușat. Ea se bazează, totuși, pe un neadevăr. Focul nu se stinge la el niciodată, inima continuă, În decepție și În bucurie, să ardă. Din scrum se naște
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Din doi ochi ce ard În plîns.” Conachi face o frumoasă figură de stil: inima s-au Încenușat. Ea se bazează, totuși, pe un neadevăr. Focul nu se stinge la el niciodată, inima continuă, În decepție și În bucurie, să ardă. Din scrum se naște o inimă nouă gata s-o ia de la Început, să Întrețină, ca vastelele, focul sacru. SÎnt și alte forme de tortură erotică În afara arderii, pîrjolirii eterne. Poeții noștri au o fantezie inepuizabilă la acest capitol. Unele
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Un altul Înnebunește și fuge În pustie: „Aoleu! Vai! Ce-o să fie! Parcă-mi vine nebunie Să dau fuga prin cîmpie Și să mă duc prin pustie...” Unui june cuprins de dor mintea Îi fuge nu se știe unde și arde În foc viu. Altcineva preconizează sinuciderea: „Ore fatale ce mă opriți De-a bea paharul ce-atît doresc?” Anton Pann prezintă În CÎntece de lume un repertoriu mai colorat de chinuri și jertfe: afazia, smintirea („vorba, mintea ce-am avut, / Cu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-n poartă În durerea cea mai mare Și-n blăstemuri de turbare”... Mai liric, de o senzualitate mai rafinată, Bolintineanu sugerează, pe lîngă celelalte semne, un por nenumit manifestat prin schimbarea rapidă a temperaturii corpului: „CÎnd ochiul meu o vede arzînd de frăgezime, Din creștet pînă-n talpe mă prinde un fior Ce m-arde și mă-ngheajă, m-apasă cu cruzime, Și gura-mi se Închide și capu-mi pare mor.” 9. SÎnt și chinuri mai subtile În această semiologie a amorului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
liric, de o senzualitate mai rafinată, Bolintineanu sugerează, pe lîngă celelalte semne, un por nenumit manifestat prin schimbarea rapidă a temperaturii corpului: „CÎnd ochiul meu o vede arzînd de frăgezime, Din creștet pînă-n talpe mă prinde un fior Ce m-arde și mă-ngheajă, m-apasă cu cruzime, Și gura-mi se Închide și capu-mi pare mor.” 9. SÎnt și chinuri mai subtile În această semiologie a amorului. De pildă solitudinea. Conachi o trece În rîndul tiranilor care Îl asupresc grozav
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
SÎnt și chinuri mai subtile În această semiologie a amorului. De pildă solitudinea. Conachi o trece În rîndul tiranilor care Îl asupresc grozav. Sentimentul mai general este că iubirea introduce bărbatul Într-o Închisoare teribilă: „Singurătatea, tu ești Tiranul carele arzi Inimile omenești Cu urît și cu năcaz. Tu pre mine mă omori, În vreme ce Încă-s viu...” În chiar versurile citate mai este indicat un mărunt demon; urîtul. În vecinătatea Iui stă mîhnăciunea (melancolia, numită Într-un loc milanhonie). Amorul produce
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a evului mediu: unirea eternă În moarte. Este mitul tristanian al pasiunii care află plenitudine și liniște În transcendent. Nu-ți vine să crezi că ipocritul boier moldav Împinge libovul lui spre o asemenea metafizică: „Amar nouă, ce durere ne arde și ne topește, Noi murim, și lumea toată nimic nu ne folosăște! Nu-i scăpare, căci nădejdea de la noi este departe, S-o-nchegat lumina vieții cu apusul cel de moarte. Scăpare zicem, dar unde-i, cînd și viața ne omoară, Două
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ia ceea ce-am iubit. Mă duc, mă-ngrop În pustiuri, lumină să nu mai văz, Ah, ascultă-mă, stăpînă, pînă nu mă depărtez, Astăzi mă despart de tine cu sufletul m-ai sfîrșit, Pentru că a ta cruzime l-au ars și l-au amărît. De-oi muri să scrii pe piatră că acest nenorocit Pentru dragostea mea numai În pustiu s-au săvîrșit. Iar de-oi trăi cu durerea prin pustiiuri rătăcit, Să pomenești cîteodată pre omul ce te-au
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nenorocit Pentru dragostea mea numai În pustiu s-au săvîrșit. Iar de-oi trăi cu durerea prin pustiiuri rătăcit, Să pomenești cîteodată pre omul ce te-au iubit. Orișicum eu răsplătire n-oi cere la Dumnezău, Și de m-ai ars tu pe mine, eu țîe bine Îți vreu.” SÎnt, În acest testament sentimental, două clauze („de-oi muri”, „iar de-or trăi”) care slujesc cum nu se poate mai bine pe jeluitorul Îndrăgostit. Finalul poemului („Și de m-ai ars
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ars tu pe mine, eu țîe bine Îți vreu.” SÎnt, În acest testament sentimental, două clauze („de-oi muri”, „iar de-or trăi”) care slujesc cum nu se poate mai bine pe jeluitorul Îndrăgostit. Finalul poemului („Și de m-ai ars tu pe mine, eu țîe bine Îți vreu”) lasă să se Înțeleagă că scenariul Îngropării În pustiu urmărește, totuși, cîteva beneficii imediate. Cel ce se pregătește pentru o lungă schimbare nu pierde nădejdea să se Întoarcă la viața liberă... b
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
deschidere (la imperfect sau la perfectul compus) spre un trecut fabulos și nostalgic („Ce făceam Însă atuncea?...”) Revenirea la prezent este Însă iminentă. Realitatea suferinței erotice Îl impune (...„toate acelea petreceri de mulțămire... le-am pierdut... numai gîndul, ce mă arde, mă muncește... mi le sfetește...”). Mai există un timp verbal În poezie și acela este timpul promisiunii: viitorul („giurămînt iți fac... că și ceriul și pămîntul de s-or strămuta, Zulnie, eu nu mi-oi schimba cuvîntul”). Traduse În gramatica
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din cauza Îndelungatei suferințe, petrece noaptea În plîns și În oftat. Precizarea se repetă În poezie, Încît putem zice că momentul de priveghere (și jeluire) al marelui logofăt este mai ales noaptea. Zorile Îl prind, În orice caz, cu ochii deschiși, arși de plîns: „Zori răsar și Încă-s treaz, Ah, nici somn nu-i la năcaz! .............................................. Zori răsar și voi tot plîngeți Ochilor, Îi să vă stingeți... ............................................. Zori de zîuă să răvarsă Și ochi Încă n-am Închis...” Petrecerile sînt scurte
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În stare a i se Împotrivi...”. Erotocrit a ajuns, ca Romeo, o jucărie În mîinile soartei. Soarta se cheamă Amorul nebun: „Voi să mă las, dar Amorul mă ține În lanț băgat Mi-a luat Înțelepciunea, simțirile mi-a legat...” ............................................................................... Arde trupul, Îl muncește, ca pe niște cărbuni puși...” Polidor e spirit practic. Dacă Amorul, zice el, are puteri voinicești, de ce n-ar avea și voința asemenea putri? Recomandă, În consecință, abătutului Erotocrit, ca o terapeutică sigură, vînătoarea: „umblă să te
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ca văscul de copaci chiar.” Al șaselea cîntec este un salut d’amour: „Trandafirii, cum te zăresc, Să schimbă pe ioc, nu mai roșesc, Foile li să veștejesc Și fără de nici o față să scutură la pămînt. Crinii cei albi Îngălbinesc, Ard, se pîrlesc și să zbîrcesc. Mucejesc, de tot să sfîrșesc, Și cuprinși de o negreață, Îi vezi parcă nici nu sînt. Și pomul cel verde frunzos, CÎnd e plin de dulce miros, Primăvara-n timpul frumos, Cum te va vedea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
amuțesc, Tac și Încetișor șoptesc, S-ascund În cuiburi, se sfiesc Și, de pizmă mare-n sine, amorțesc, glas nu mai scot.” Intervine tema fugii ineficace, apoi aceea, de esență medievală, a dovezii de dragoste printr-o faptă eroică. Erotocrit arde de dorința ca „Areti pe el călare cu ochii ei a-l vedea / Și sulița să apuce ca un viteaz luptător / Să se arate pre sine peste toți biruitor”... Cu alte cuvinte: vrea să Înnobileze la modul cavaleresc sentimentul său
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un grad considerabil psihologia scriitorului profesionist”. Conachi, „cel mai complex și mai profund poet erotic de pînă la Eminescu” exprimă mai limpede decît oricine marea „obediență a poeziei față de eros” la poeții Întemeietori. „Se plînge mereu de focul ce Îl arde dar nu scrie decît cînd vîlvătăile focului sînt mai mari și chinurile mai adînci”. „Judecind cu miturile propuse de Denis de Rougemont, Conachi este un Don Juan care se ia drept un Tristan”. Un Don Juan care „leapădă la porțile
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din spaimă de sine și de alții, din vibrație înăbușită, din regret, rușine, mortificare". Ca să folosesc metaforicul limbaj al criticului modernist, arta nu e atât "cupa întinsă sau cornul belșugului", cât "rugul pasiunilor nesatisfăcute", fiindcă "la granițele spirituale ale omenirii ard, astfel, prin veacuri incendiile izolate ale marilor dezastre sufletești transformate în opere de artă". În esență, Lovinescu identifica la baza procesului de cristalizare a personalității artistului (care trăiește suferința cu voluptate, ca pe o sursă nesecată de creativitate) o proiecție
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
în orice condiție ar fi trăit, Eminescu ar fi fost sufletește la fel. Omul s-a născut uriaș și incomplect: intemporal, fără priză în realitate, în actualitate, cu un dezechilibru între materie și spirit, indiferent și absent, abstract, imens abstract, ars de pasiuni substanțiale, pendulând între extreme; sub raport erotic (chestiune importantă nu numai ca amănunt biografic, ci ca una din cheile principale ale operei lui), de o sexualitate neliniștitoare, caracteristică, de o inhibiție evidentă, de o refulare freudiană [...] care l-
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
o alinta Veronica) e un lector suspicios și își evaluează adoratorul cu o măsură nepotrivită, raportându-l mereu la imaginea standard a geniului romantic vehiculată în cultura occidentală. Cealaltă femeie (tipul lectorului naiv) e însă "din rasa moldovenească" ("argilă românească arsă de soarele românesc și zbicită de vântul nostru"), și abia în sufletul unui asemenea exemplar feminin își găsește versul eminescian ecoul lui profund și "specific". Din acest motiv, între fotografia din gazetă și "realitate" "Bălăuca" nu vede nicio diferență, ceea ce
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Crăciun te fac O, ce bucurie Cu beteala am să te-mbrac Și steluțe-o mie. Și fetițe și băieți Bătând din mânuțe, Ți-om cântă și ne-om juca Cântece drăguțe. 100 Colindătorii Afară ninge liniștit Și-s sobă arde focul Iar noi, pe lângă mama stând, De mult uitarăm jocul. E noapte, patul e facut, Dar cine să se culce, Când mama spune de Iisus Cu glas duios și dulce? De Iisus cum s-a născut în frig, În ieslea
Copilul cu dificultăţi de învăţare - Comportamentul lexic şi grafic by Raus Gabriela () [Corola-publishinghouse/Science/742_a_1231]
-
de ziua ta, S-o așezi în glastra! Am scris în petalele ei Cu versuri de soare, Cu lumina și scântei, Dragostea mea mare. Zambile pentru mama Zambile pentru mama Eu am cules cântând Când a florit câmpia Sub soarele arzând. Zambile pentru mama, Îngeri cu ochi vii, Frumoasele zambile, Din suflet de copii. *** Vreau că ziua ta să fie Zi senina și-nsorită. Și-aș mai vrea, iubita mama, S-ai o viață fericită Dar până cresc, nu pot Oricât
Copilul cu dificultăţi de învăţare - Comportamentul lexic şi grafic by Raus Gabriela () [Corola-publishinghouse/Science/742_a_1231]