KorAP: Find »[drukola/base=gol & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...1008 1009 1010 ...1021 >

25,515 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

într-o zi sora mea, mai mare decât mine. Și a roșit. Dar mai mult decât cuplul nefiresc al lui Norbert și Albertine, în fotografia aceea de la începutul secolului, Charlotte era cea care îmi trezea curiozitatea. Mai ales degetuțele ei goale de la picioare. Printr-o simplă ironie a sorții sau dintr-o cochetărie involuntară, le îndoise mult spre talpa piciorului. Amănuntul acela neînsemnat îi conferea fotografiei, la urma urmei cât se poate de obișnuită, o semnificație aparte. Neștiind să-mi formulez

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
din pădurea adormită, ci o femeie rănită și sensibilă, în ciuda tăriei sale de caracter. Aceea a fost pentru ea clipa de spaimă în care, dintr-o dată, adultul se trădează, lasă să i se vadă slăbiciunea, simțindu-se ca un rege gol în ochii atenți ai copilului. Asemenea unui dansator pe sârmă care tocmai a făcut un pas greșit și, timp de câteva clipe de dezechilibru, se agață doar de privirea spectatorului stânjenit el însuși de această putere neașteptată... Bunica a închis

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
culcată pe un nor... Intrigat de cuvintele acelea, am aruncat o privire după perdeaua care despărțea sufrageria de camera noastră. Avdotia era culcată pe dușumea, cu brațele și picoarele desfăcute, cu ochii pe jumătate închiși. Tot trupul ei - de la picioarele goale pline de praf și până la părul răsfirat pe jos - se tolănea într-o odihnă adâncă. Un zâmbet absent îi colora buzele întredeschise. - Ce bine-i la tine, Șura! a repetat ea foarte încet, chemând-o pe bunica cu diminutivul care

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
sigură că nu avea să fie nici repezită, nici judecată cu asprime... Își termina periplul ei istovitor, îndoită sub povara bidoanelor enorme. Și când se termina tot laptele, urca la „Șura”, cu picioarele amorțite, cu brațele înțepenite. Dușumeaua, întotdeauna curată, goală, păstra încă o plăcută răcoare matinală. Avdotia intra, o saluta pe bunica și, scoțându-și încălțările ei mari, mergea să se întindă direct pe jos. „Șura” îi aducea un pahar cu apă, se așeza lângă ea pe un scăunel. Și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
prin cele două limbi ale mele: într-adevăr, când pronunțam în rusă „ȚAR”1, în fața mea se ivea un tiran crud; în timp ce cuvântul „tsar” în franceză se umplea de lumini, de zgomote, de vânt, de scânteierea lustrelor, de strălucirea umeorilor goi ai femeilor, de parfumuri amestecate - de atmosfera aceea inimitabilă a Atlantidei noastre. Am înțeles că va trebui să ascund cea de-a doua privire asupra lucrurilor, căci nu puteam stârni decât batjocuri din partea celorlalți. Sensul acela secret al cuvintelor mi

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
în instantaneele pe care le decupa în zilele acelea spălăcite fotograful misiunii: un grup de țărani și de țărănci în cojoace, înțepeniți în fața unui morman de carcase omenești, de trupuri ciopârțite, de bucăți de carne de nerecunoscut. Apoi, un copil gol așezat pe zăpadă - un păr lung, încâlcit, cu privire pătrunzătoare de bătrân, un trup de insectă. În sfârșit, pe un drum înghețat - doar un cap, cu ochii deschiși, sticloși. Cel mai rău era că instantaneele acelea nu rămâneau nemișcate. Fotograful

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
sexuală, deficientă, după el, a lui Lenin. Un verb pe care nu aș fi îndrăznit niciodată să-l rostesc și care, aplicat la Vladmimir Ilici, devenea de o obscenitate monstruoasă. Năucit, auzeam ecoul acelui verb iconoclast răsunând pe lungile coridoare goale... „Félix Faure... Președintele Republicii... În brațele iubitei lui...” Mai mult ca oricând, Atlantida-Franța îmi părea o terra incognita unde noțiunile noastre rusești nu mai aveau nici o valoare. Moartea lui Félix Faure m-a făcut să devin conștient de vârsta mea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
supraviețuise epurărilor staliniste, traversase războiul și asistase la căderea atâtor idoli. Viața ei, profilată pe secolul cel mai sângeros al imperiului, dobândea în ochii lor o dimensiune epică. Ea, franțuzoaica născută la celălalt capăt al lumii, urmărea cu o privire goală unduirea nisipurilor dincolo de ușa deschisă a vagonului („Dar cine naiba a dus-o în deșertul acela prăpădit?”, exclamase într-o zi prietenul tatălui meu, pilotul de război). Alături de ea, nemișcat și el, stătea soțul ei, Fiodor. Boarea care năvălea în

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
care acceptase fără să crâcnească destinul țării lor. Istorisirile acelea mă învățau multe. Ghiceam acum de ce sărbătorile de iarnă erau străbătute întotdeauna, în familia noastră, de un fior de neliniște, asemenea unui curent viclean care trântește ușile într-o locuință goală, la ceasul înserării. În ciuda veseliei tatălui meu, în ciuda cadourilor, a zgomotului pocnitorilor și a scânteierii bradului, neliniștea aceea impalpabilă era prezentă. Ca și cum, în mijlocul urărilor, al pocnetelor dopurilor și al râsetelor era așteptată venirea cuiva. Cred chiar că, fără să și-

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
brațele cu neputință și își reluau fuga. Când, la capătul străzii, Charlotte a văzut gara, și-a simțit fizic viața de până ieri prăbușindu-se într-un trecut fără întoarcere. Doar zidul fațadei mai stătea în picioare și, prin orbitele goale ale ferestrelor, se vedea cerul palid al dimineții... Noutatea repetată de sute de guri a răzbătut, în sfârșit, prin zgomotul bombelor. Ultimul tren spre Est tocmai plecase, respectând cu o precizie absurdă orarul obișnuit. Mulțimea s-a lovit de ruinele

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
pentru prima oară: o fereastră jos la pământ, buchetul acela de mărar venind deja din altă perioadă din viața ei, o raniță de soldat pe un scăunel lângă intrare, niște cizme mari, pline de praf roșu. Și, sub un bec gol și spălăcit, în mijlocul acelei încăperi pe jumătate îngropate în pământ - trupul acela de nerecunoscut, parcă sfâșiat de rotițele unei mașini. Fără știrea ei, în minte i-au apărut cuvinte pline de mirare: „Eu, Charlotte Lemonnier, sunt aici, în izba asta

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
prea învățat cu greutățile, prea legat de forțele naturii ca să se lase prins în cursă de ele. Dar, de data aceasta, m-a apucat de mână fără zâmbetul lui obișnuit. Câteva minute mai târziu, ardea focul și Pașka, cu picioarele goale și cu trupul acoperit doar de un pulover lung pe care i-l împrumutasem cât să-și usuce hainele, dănțuia pe o scândură linsă de flăcări. Cu degetele lui înroșite, zdrelite, frământa un bulgăre de lut, cu care învelea peștele

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
zăpadă. Zăpăcit, am rămas o clipă nemișcat, privind din barcă flăcăul acela înalt, îmbrăcat cu un pulover lăbărțat, pe care vântul îl umfla ca pe o rochie scurtă de lână. Clapele șepcii lui unduiau ușor în adierea rece. Picioarele lui goale înfipte în zăpadă mă fascinau. Nemaiânțelegând nimic, am sărit din barcă și m-am dus la el. Auzind scârțâitul pașilor mei, s-a întors brusc. O strâmbătură de durere îi crispa obrazul. Flăcările focului nostru de lemne se reflectau în

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
rezumatul meu. Deci, de două ori trădate... Și, totuși, ecoul acelei povestiri atât de simple, de fapt, relatate la mii de kilometri de locul în care se înfiripase, izbutise să-i stoarcă lacrimi unui tânăr sălbatic și să-l împingă, gol, în zăpadă. În taină, mă mândream că făcusem să sclipească o scânteie din strălucirea pe care o iradia patria Charlottei. Iar pe urmă, în seara aceea, am înțeles că nu anecdote trebuia să caut în lecturile mele. Nici cuvinte aranjate

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
cafeneaua iluzorie de la Neuilly? Pentru o singură gură de aer sărat din Cherbourg? Pentru un singur strigăt al Cucușkăi venit din copilăria mea? Totuși, continuam să umplem tăcerea, ca pe un butoi al Danaidelor, cu vorbe fără rost, cu replici goale: „E mai cald decât ieri! Gavrilici este iarăși beat... Cucușka n-a trecut în seara asta... Acolo arde stepa, uită-te! Nu, e un nor... Am să mai fac un ceai... Astăzi, la piață, se vindeau pepeni verzi din Uzbekistan

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
o tulburare crescândă. Trupurile lor îmi erau inaccesibile. Da, nu era vorba despre o imposibilitate reală de a le întâlni. De multă vreme, imaginația mea erotică învățase să dejoace obstacolul acela. Închideam ochii și le revedeam pe frumoasele mele plimbărețe - goale. Asemenea unui chimist, printr-o savantă sinteză, puteam să le reconstitui corpul plecând de la elementele cele mai banale: greutatea coapsei femeii care, într-o zi, mă atinsese, în treacăt, într-un autobuz înțesat, rotunjimile trupurilor bronzate de pe plajă, toate nudurile

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
pe care ai fi vrut să le duci în picioare, îmbrăcate, imitându-le trezirea. Și, parcă pentru a accentua impresia de toropeală, sinteza diletantă a luat din memoria mea o imagine care m-a făcut să mă strâmb: un sân gol, flasc, sânul mort al unei bătrâne bețivane văzute de mine într-o zi la gară. Am clătinat din cap pentru a scăpa de priveliștea dezgustătoare. Trebuia deci să mă mulțumesc cu muzeul acela populat de mumii, cu figuri de ceară

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
deloc să știu că una dintre casele acelea adăpostea muzeul local al ateismului și că zidurile celorlalte ascundeau apartamente suprapopulate locuite în comun. Priveam îndelung acuarela galbenă și albastră a ferestrelor în ploaie, umbrele felinarelor pe asfaltul unsuros, siluetele copacilor goi. Eram singur, liber. Eram fericit. Șoptind, vorbeam cu mine însumi în franțuzește. Înaintea fațadelor în formă de trapez, sonoritatea acestei limbi îmi părea foarte naturală. Vraja pe care o descoperisem în vara aceea avea oare să se materializeze în vreo

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
în pământul înghețat. Prizonierii mureau cu zecile... - Toamna, ne-am dus acolo într-o zi, aveam vreo zece sau cincisprezece cadavre de mătrășit în apă. Am găsit o copcă. Și atunci i-am văzut pe toți ceilalți, pe cei dinainte. Goi, căci, bineînțeles, li se recuperau zdrențele. Da, goi pușcă, sub gheață, nicidecum putrezi. Uite, ca o bucată de holodet! Holodet-ul, carnea aceea în aspic, din care tocmai aveam o farfurie pe masa noastră, a devenit un cuvânt groaznic - gheață, carne

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ne-am dus acolo într-o zi, aveam vreo zece sau cincisprezece cadavre de mătrășit în apă. Am găsit o copcă. Și atunci i-am văzut pe toți ceilalți, pe cei dinainte. Goi, căci, bineînțeles, li se recuperau zdrențele. Da, goi pușcă, sub gheață, nicidecum putrezi. Uite, ca o bucată de holodet! Holodet-ul, carnea aceea în aspic, din care tocmai aveam o farfurie pe masa noastră, a devenit un cuvânt groaznic - gheață, carne și moarte înțepenite într-o sonoritate tăioasă. Ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
să trăiești purtând în tine acel dublu care îl admiră pe Beria... Da, eram rus. Înțelegeam acum, încă destul de confuz, ce însemna asta. Să porți în suflet toate acele ființe desfigurate de durere, satele carbonizate, lacurile înghețate, pline de cadavre goale. Să cunoști resemnarea unei turme omenești violate de un satrap. Și oroarea de a te simți părtaș la crima aceea. Și dorința violentă de a interpreta din nou acele întâmplări din trecut - pentru a extirpa din ele suferința, nedreptatea, moartea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ca de obicei. Probabil că istorisirea mea îi interesa în mod deosebit. Am vorbit (rezumând romanul bietului Spivalski, acuzat de toate păcatele capitale și ucis la Paris) despre cei doi îndrăgostiți care petrecuseră o noapte lungă într-un tren aproape gol, fugind prin imperiul muribund al țarilor. A doua zi, se despărțeau pentru totdeauna... Auditorii mei aparțineau de data aceasta celor trei caste - fii de proletari, viitori ingineri, intelighenția. Evocam îmbrățișările pătimașe în adâncul unui compartiment, noaptea, în trenul care zbura

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
masă, îmbrăcată cu o bluză albă, continua să aprobe, clătinând ușor din cap și, distrat, își examina degetele... Primul hublou. Și al doilea. Femeia cu pleoapele grele de somn, cu haina și coafura atât de obișnuite. Și cealaltă. Crupa aceea goală, ridicată, carnea ei albă, în care se afunda un bărbat ce părea pirpiriu pe lângă ea, coapsele groase, mișcarea greoaie a șoldurilor. În mintea mea crudă, înnebunită, nici o legătură nu putea asocia cele două imagini. Imposibil de reunit partea de sus

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
a unui trup de femeie cu partea aceea de jos! Surescitarea mea era atât de mare, încât marginea șalupei mi-a părut deodată întinsă pe orizontală. Turtit pe suprafața ei ca o șopârlă, m-am mutat la hubloul cu femeia goală. Ea era tot acolo, dar rotunjimea pronunțată a trupului său stătea nemișcată. Soldatul, văzut din față, se încheia la pantaloni cu gesturi moi, stângace. Și un altul, mai mic decât primul, se așeza în genunchi în spatele crupei albe. Mișcările lui

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
desfăcută larg, nici de coapsele ei subțiri, pe care își trăsese fusta cu un gest rapid. Trupul ei îmi devenea indiferent, inutil. Cufundat în obtuza mea mulțumire trupească, îmi ajungeam mie însumi. „Ce are de rămâne întinsă, așa, pe jumătate goală?”, m-am întrebat eu cu ciudă. Sub spate am simțit asperitățile scândurilor, în palmă - arsura câtorva așchii. Vântul avea gustul sălciu al apei stătute. A existat, poate, în intervalul acela nocturn, un moment trecător de uitare, un somn fulgerător de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]