2,678 matches
-
de ani, cu Mourir m’enrhume (Când mor fac guturai, 1987), povestea unui personaj parabolic, bătrânul domn Théo (numele nu este ales la Întâmplare), care-și contemplă cu un umor sapiențial, ceea ce nu-l Împiedică de a fi totodată absurd, agonia: “N-am murit de bătrânețe, de-acum ce accident grav mi se mai poate Întâmpla... Poate doar piaptănul să-mi mai simtă lipsa. Sunt prea bătrân ca să mor, trebuie să-mi mai crească vreun dinte?” (Mourir m’enrhume, Paris, Minuit
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
sau zgomotul și furia faulkneriene. Cartea, care se citește pe nerăsuflate (cu sentimentul celui ce se află pe marginea cascadei, fără ca Înfrigurarea crescândă să aibă de a face cu o defrișare a unei progresii diegetice calculate), este Într-adevăr o agonie: cavalcada stărilor psihice și fiziologice, tensiunea, pulsul, toate aparțin unei proze care și-a propus să transsubstațieze viața brută. Romanele lui Viel sunt remarcabile În primul rând pentru că nu seamănă cu nimic din ceea ce se scrie În Franța contemporană (poate
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Încearcă să pună ordine Într-un univers dezagregat, dar ele Însele au nevoie de ordine, de speranța Întrezăririi unui sens care să le motiveze existența. Debutul romanelor in medias res este simptomatic pentru deriva unei lumi care-și trăiește dezabuzat agonia: pentru că totul se Întîmplă foarte repede, pentru că nici o acțiune, nici un gest nu are coerență, pentru că sentimentele se macină odată cu destructurarea fizică a lumii Înconjurătoare, singurele soluții salutare ale personajelor sunt anamneza (care eșuează) și, mai radicală, dar și infinit mai
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
invocă zeii Întrebînd „Unde sînt umbrele?”: „Ubi sunt umbrae?” Unde sînt, altfel spus, zeii? Extincția vieții - sugerată iarăși limpede de Pascal Quignard Într-un pasaj precis unde sînt inventariate speciile de viețuitoare preconizate a dispărea În următoarea jumătate de secol - agonia, au Început nu, cum se crede, după „moartea lui Dumnezeu”, ci după cea a zeilor. Zeii Întrețineau un dulce hedonism individualist de care creștinismul s-a lepădat, pe care l-a anatemizat, interzicînd astfel ființei umane manifestarea unei dimensiuni esențiale
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
emiterii mesajului și fără a se cunoaște destinatarul; realitățile de gradul II formate de emițători sau realitățile de gradul III formate de către receptori sînt luate realități de gradul I și confundate cu datele brute. E un univers cacofonic, o interminabilă agonie de spirale, o nebunie mută a denigrării realului. O apocalipsă mediatică. Tautismul este construit prin contracția a doi termeni: autism și tautologie. Autismul este boala auto-închiderii, a incomunicabilității, a izolării într-o lume proprie, fără dorința de a evada sau
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
Frankfurt descoperiră coroziunea socialului de către tehnică 3. Agent de fragmentare, ba chiar de diluare a legăturilor simbolice, ea se impune atunci cînd acestea deja au slăbit. Ea pretinde atunci să îngrijească organismul pe care tot ea l-a condus la agonie. Să-l îngrijească, printr-o creștere a tehnicilor, pe care le numește tehnologii de comunicare. Se vor remarca toate tehnologiile de avangardă; spun toate, de la biotehnologii la inteligența artificială, de la audio-vizual la marketing și la publicitate, toate se înrădăcinează într-
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
Într-un univers unde totul comunică, fără să se știe originea emisiunii, fără să poți determina cine vorbește, în acest univers fără ierarhii, decît încîlcite, unde baza este vîrful, comunicarea moare prin exces de comunicare și sfîrșește într-o interminabilă agonie de spirale. Asta numesc eu "tautism", neologism care îmbină autism și tautologie, evocînd totalitatea, totalitarismul. Acestea sînt cele trei metafore care constituie ansamblul fenomenului comunicațional. Ele se identifică cu trei viziuni despre lume și cu trei politici foarte actuale. Ele
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
din ființă la neființă, care ne-a generat ("O fecioară de țipăt locuiește în soare"). "Nemișcare, Cutremur, Nemișcare/ Cutremur. Odihnă în țipăt/ A lumii./ Oh, împietrită și veche și sfâșietoare odihnă în țipăt a lumii." Soarele, categorie existențială, cade în agonie și " Nimeni înghite universul într-un spasm divin." Țipătul Fecioarei este cel al începutului arderii, al stării solare; trecut în contigent, omul va rămâne cu nostalgia lui, până la odihna totală. Țipătul este un fel de "lumină de ieri/ pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
-mi gîndul tors o seară întreagă în taciturnia unei visări de izolat, nu-mi auzii cuvîntul rostit cu glas tare și căruia cineva îi răspunse răspicat în auzul meu: «Nu-i adevărat»”.1) „Bucata” lui Bacovia: „Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseții, veneam spre casă într-o noapte, tîrziu, înnebunit de mizeria și minciuna în care am apărut. Eram pierdut, inutil, mai
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
cavou... și era vînt.../ Și scîrțîiau coroanele de plumb”.) îl întîlnim în „Panoramă” („în jurul meu corpuri de ceară,/ Cu hîde și fixe priviri./.../ în racle de sticlă - princese/ Oftau, în dantele, mecanic”.), în „Poemă în oglindă” („Vezi, din anticul fotoliu - /Agonia violetă,/ Catafalcul,/Și grădina cangrenată”), în „Sepulcre violate” („Și ce-am văzut era straniu/într-un copac am găsit un craniu,/Pe o cruce niște cozi blonde”.), în „Renunțare” („în grădina moartă/Am sărit aseară peste zidul mort - / Pasul meu
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
corbi pe vîrful lor, -/ Cum negre gînduri cad pe mine”14). Plopii sînt amplificatorii propriilor îndoieli și suferințe: „Clavirile plîng în oraș/ Pe-o vreme de toamnă pustie.../ Și plopii plîng tot în oraș,/ Și-n totul e-o grea agonie.// Par casele triste castele.../ Amorul, aici, a murit/ Și poate că plîng la clavire/ Fecioare cu păr despletit...// Trec singur... și tare mi-e teamă.../ Și, unde mă aflu, nu știu -/ Vai, plopii detună orașul.../ Clavirile plîng în pustiu...” ( „Mister
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
Fără a găsi/ Cum ar fi altă viață.../ Același tic-tac de tîrziu,/ Cu tăceri ce plîng,/ Din nici un timp. Ca noaptea ploioasă/ Deafară...” 5) Concluzia e simplă: amînarea schimbării face imposibilă uitarea, întreține criza morală, devine un motiv de interminabilă agonie. Vorbe din „Vînt” în poemul „Vînt” sînt și aceste versuri: „Lîngă ușă frunzele s-au strîns,/ De departe vin ecouri vechi de plîns,/ Brumă, toamnă literară,/ Pe drum prăfăria se duce fugară”1). Ori de cîte ori le citești, iese
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
potrivită pentru un scriitor. Nu carnea suferă, ci ființa, condamnată la agitație perpetuă și la așteptări fără sens, la înălțări și surpări, la pendulări între fascinații și temeri. Angoasa nu se împacă deloc cu echilibrul și seninătatea. Descoperă în toate agonia, faza finală a luptei dintre viață și moarte. Angoasa sporește acuitatea simțurilor, dar, în același timp, induce obsesii și-l istovește pe cel asaltat de ea. Obligatorie pentru ce-l ce rîvnește la sfințenie, solitudinea e indezirabilă, periculoasă pentru poeți
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
de dimineață, soția sa pleca din Bănești, grăbind trăsura, ca să ajungă mai repede acasă, la Sarafinești. Dar, înainte de a trece Siretul, prin Vadul Donțului, s-a prăvălit trăsura și Paraschiva Iurașcu a căzut cu capul peste o cioată. Intrată în agonie, a fost dusă din nou la Bănești, acasă, la aga Grigore Cananău unde peste două ceasuri a murit, fără a avea lîngă ea pe careva din familia sa. A fost înmormîntată la Bănești, lîngă biserica cea veche, cu hramul Sf.
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
contra chitanță 285, așa că Eminescu nu era "pieritor de foame". Nici starea lui fizică", nu era așa de rea cum o descria Bădescu: "Zilele sale nu mai sunt decît o tristă și dureroasă licărire a vieții, o jalnică și sfîșietoare agonie... Orice speranță de bine, după diagnoza medicilor din Viena, pare o esagerată ilusiune"290. Starea aceasta e contrazisă categoric de scrisoarea Harietei din 12 septembrie: "Mihai se află destul de bine, doctoru Isac n-a venit încă din strei nătate... Eu
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
în stilul lui Gide, povestind evenimente directe deși patetice din punctul de vedere al eroului masculin. Povestea se desfășoară într-o provincie baltică îndepărtată imediat după Primul Război Mondial, și vorbește despre un triunghi amoros între trei tineri prinși în agonia războiului civil rus: Eric, un prusac care luptă cu rușii albi împotriva bolșevicilor; Conrad, cel mai bun prieten al lui Eric din copilărie, față de care este atras emoțional și sexual; și sora lui Eric, Sophie, a cărei dragoste neîmpărtășită pentru
by George Rousseau [Corola-publishinghouse/Science/1102_a_2610]
-
o serie de locuri îndepărtate (în Europa și mai târziu pe insula ei din Maine), iar descoperirea că Fraigneau era veșnic indisponibil o șocase profund, așa cum i se întâmpla Sophiei în roman. Eric îl dorește pe Conrad fizic, Sophie simte agonia iubirii neîmpărtășite în viscere, și în pântece. Treptat, fratele și sora ajung să ocupe un loc similar în viața senzuală a lui Eric, în ciuda faptului că respingea toate femeile. Conrad este prezentat aproape hermafrodit, păstrând o inocență copilăroasă și o
by George Rousseau [Corola-publishinghouse/Science/1102_a_2610]
-
în măsura în care arta japoneză, chiar în stampele ei cu subiect erotic, nu s-a preocupat niciodată de glorificarea nudului, așa cum a făcut-o arta vestică. Acel corp musculos (al lui Mishima), împins până la extenuare (masturbându-se), căzut într-un abandon voluptuos al agoniei, nu ar fi apărut în nicio descriere a unui samurai executat 92. Mishima, Zenon, Hadrian: se imaginase ca toți trei în special în erotica și felul în care au murit aceștia. A explicat extazul sexual al lui Mishima ca fiind
by George Rousseau [Corola-publishinghouse/Science/1102_a_2610]
-
amandi centrat pe nevoia de a găsi un principiu antagonic disperării ontologice, revoltei generalizate sau spleen-ului august. Modalitatea este, și aici, scindarea lucidă între stări contrastante, între indecizie și certitudine, între aversiune și fascinație, între spaimă și iluminare, între agonie și extaz: Pentru că eu privesc iubirea/ din perspectiva eternității,/ vom fi cândva întotdeauna împreună/ Pentru că tu te oferi ca o târfă timpului,/ nu vom fi". Sau: " Ne simțeam foarte bine./ Aveam și noi micuțul nostru/ hărnicuțul nostru paradis de uz
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
rănile", oamenii-îngeri triști, drapați în întuneric, Ucigașul sumbru, cu "neobosit trup, neobosit trup, bun de umplut Abisul" sau Faraonul din casa înnegurată, care, Cu ochiul stins, "grăbește venirea morții") se contorsionează în eforturi disperate de a se aclimatiza cu propria agonie. Fără a da semne că ar fi însetați de marile certitudini, dar mărturisind, fără excepție, tentația de a-și exorciza proprii demoni. Energumeni sublimi, alterii lui Petru Aruștei ascultă în primul rând de propria conștiință, una paralizantă, a morții resimțite
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
majoritatea poemelor Liviei Iacob sunt declarații de dragoste (întotdeauna pătimașe, indiferent de sonul lor dominant: exuberant, dulce-amărui, scrâșnit, disperat), proiectate, unele dintre ele, pe fundalul unui tablou urban în care se duce lupta de-a supraviețuirea. De fapt, de-a agonia. În orașul "sterp, nedăruit" al Liviei Iacob (un fel de monstru apocaliptic, adesea căzut într-o periculoasă letargie), plin de odată-oameni, creaturi cu excrescențe fizice și psihice monstruoase, descrise lapidar în Cronică sau detaliat în Șapte personaje care trec zilnic
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
ce se strecoară, malefic, în mai multe poeme. Eroina care le dilată, uneori până la coșmaresc, dimensiunile printr-o capacitate aproape vizionară este la rândul ei întinsă "pe muchia de cuțit a infernului/ cu trecutul în brațe" (Vineri 13), cântă "liturghia agoniilor/ despărțirea, vidul, despicătura,/ vocea cu țigle roșii" (Cu cele șase porunci ale despărțirii), bea din Cupa demoniilor sau dansează, sălbatic, samba și tango. Ritualuri menite, bineînțeles, să o vindece; în special de unul dintre demonii nocturni, cel al amintirii unei
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
le percepe esența sacră și de a le metamorfoza în poezie: "carele cerului/ scârțâie/ sub povara cuvintelor/ cu mâinile legate/ cuvintelor/ trăgând la galere/ cuvintelor/ nerostite încă de oameni/ purtate pe brațe/ de necunoscutele puteri/ ale îngerilor" (Invazia lăcustelor). Nici agonia regnurilor din lumea naturală (Taina prefacerii în amintire), nici "golul dintre mine și tine", inutil umplut cu figuri duplicate ale femeii unice, iubite de altfel cu ardoare (În golul dintre tine și mine), în fine, nici măcar întâlnirea bizară cu propria
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
așadar o serie de metafore simbol ale deschiderii spre spiritual, ale nevoii de cunoaștere absolută; pe de altă parte, zidurile întunecate, porțile ferecate, dalele în formă de tablă de șah, fluturii, așadar simboluri ale închiderii, ale hazardului funest și ale agoniei, la care Doru Maximovici apelează cu aceeași frecvență. Forme și maniere în fond indistincte de tratare simbolică, prin care se materializează grafic tema de adâncime a creației sale: obsesia destinului torturat al artistului, convins de faptul că propria operă este
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
de agapé fără a știrbi din pasiunea încă vie. Fiecare pagină de jurnal liric nu acumulează niciodată declarații patetice ori detalii voit sensibilizatoare ale dublei suferințe a femeii în luptă cu teribilul cancer ori a celui amenințat să rămână singur. Agonia asistată, splendida Rugă a femeii ("Lasă-mă să trag eu toate ponoasele,/ să fiu eu cea care suferă./ tu rimează un nufăr cu o nufără,/ îngrijește crinul,/ soarbe și pentru mine o picătură din vinul/ care a mai rămas-/ Amână
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]