2,883 matches
-
crescut anapoda încercăm să punem alei de zgură sau de pietriș, fiindcă, altfel, n-ați văzut niciodată o grădină sălbatică, năpădită de buruieni? Nu te mai poți înțelege cu plantele, nu mai poți să pătrunzi. Și iarba, și pomii, și buruienile au o religie a lor, pe care noi nu o vom cuceri niciodată, doar o vom înfrunta“. Biserica mezelarului era gata și se înălța între case ca un aliment colosal, construit din sare, din apă și din membrane dezosate mecanic
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
cădea câte un stol de brabeti, împrăștiindu-se pe pământul tare. Nu mai soseau nici căruțele. În noiembrie, toată frumusețea aceea pălită se despuia. Maidanul își schimba culoarea. Scoarța roșcovană căpăta o dungă cum e fierul care străbătea burta de buruieni uscate. Lumina albicioasă a soarelui abia sticlea. - Vine bălana... u spunea nevestei. Îl dureau genunchii, și ăsta era semnul lui. Privea norii. Șeile lor albe se târau spre apus. Pielea întinsă pe ciolanele-i lungi se încrețea de frig. Grigore
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
curte răsărită, cu gard vechi de cărămidă și poartă de fier, ca la oamenii pricopsiți. Cărarea se ștergea în zăpada murdară. Spre maidan, cădeau ciorile în stoluri dese, croncănind a ninsoare. Se lăsau pe crusta lucioasă, căutând smocurile rare de buruieni, apoi se ridicau chemîndu-se. Grăbi pasul. Cerul avea un tiv de oțel spre miazănoapte și își spuse că iar o să ningă. În câmp se auzeau roțile căruțelor alergând pe drumul desfundat al Griviței, un fluierat prelung de osii neunse, amestecat
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
o auzi pe maică-sa din spate: -Ți-efrig? - Nu, răspunse în silă. Văzu locul pustiu și întins. Pânza întunecată și rară a salcâmilor tremura în vântul dimineții. Auzi foșnetul frunzelor și simți mirosul dulce al florilor. Cuțarida, verde, pună de buruieni, strălucea în lumina soarelui. 44 Trăsura se opri în fața dughenii. Lina nu spuse nimic. Birjarul cară lada cu Grigore. Aștepta bacșișul, și cârciumarul îi dădu câteva piese. Aglaia vorbea cu soacra. Droșca întoarse și plecă înapoi, hurducăind. Rămăseseră în fața gardului
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Îmbucat cu lăcomie. - Îți place la noi? întrebă Piele rânjind. - Îmi place, râse și tânărul. Paraschiv adulmecă locul și nu-i mai ascultă. Îl aștepta pe Florea, și acesta nu mai venea. Focul abia se vedea. Bătrânul Q înteți cu buruieni uscate și un fum gros se răspândi împrejur. Pungașii se apucaseră iar de barbut. Oacă, cel mai mic, ședea deoparte, că se curățase, și ronțăia semințe. Lângă flăcări, bătătoriră pământul cu palmele, și Bozoncea scoase zarurile. De data aceasta, meșter
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
lumina bordeiului și în țarcul întunecat se mișcau umbre mari. Armăsarii sforăiau înfiorați. Pungașii auziră copitele potcovite bocănind și nechezatul unuia mai neastâmpărat. Apoi se lăsă liniște. Așteptară așa, vreme de un ceas, culcați pe burtă, ronțăind fire uscate de buruiană. Cerul se limpezea peste malul de pământ. O dungă zăpezie se ivea tăind marginile. Crăcile subțiri ale salcâmilor se deslușiră. Balta putredă luci. Peste groapă trecură brabeți. Auziră lunecarea tăcută a gunoaielor pe rfpi. Cornul roșu al lunii iscodi marginile
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
făcut. Stelele călătoreau pe neștiute. După vreun ceas, Caru-lmare era tocmai în fața lor, spre bariera Mandravelei. Oiștea lui luminoasă căzuse peste casele scunde. Își ascultau pașii în praful drumului și nu mai spuneau nimic. Se auzea cum seceră vântul tulpinile buruienilor. Măciuliile lor uscate, scuturate de mult, se aplecau scoțând un șuierat cunoscut. Câte nopți umblaseră astfel? Cine să le mai țină seama? Osteniră. Paraschiv lăsă păturile la picioare. Ăl bătrân scoase o țigară, o bătu la capetele amândouă și își
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
strigat scurt. 227 Companiile erau departe. Jandarmii trebuiau să treacă balta, și tot nu-i găseau. Gheorghe a răsturnat un ceaun cu apă peste focul mic și a împrăștiat cenușa cu piciorul lui desculț. Mînă-mică piti pirostriile și păturile în buruiana tânără. Au apucat potecile acoperite cu iarbă și s-au furișat la buza apei. Soldații atinseseră fundul. Se uitau. Întuneric beznă. Pungașii au intrat în apa rece, care le pișcă pielea. Abia dase trestia, și lintița aluneca, umedă, pe degete
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
bandiți? Uneori, ca să mai scape de gura lui și de-a mă-si, pleca în groapă, unde avea un loc tainic, sub malul galben al rampei. Era o scobitură rotundă, dincolo de baltă, neștiută de nimeni. Vara așternea pe jos 251 buruieni uscate și asculta cum se rostogoleau de sus bulgării mari de pământ. Îi țiuiau urechile de atâta liniște. Parcă stătea într-o apă. Dimineața bătea soarele și iarba se usca foșnind lingă ea. După amiază, umbra malului din fată creștea
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
liniște. Parcă stătea într-o apă. Dimineața bătea soarele și iarba se usca foșnind lingă ea. După amiază, umbra malului din fată creștea amenințător și parcă i se făcea frică. De la rampă picura mirosul gunoaielor încinse. Prin iunie înfloreau mărăcinii. Buruiana avea o tulpină lemnoasă, verzuie. Făcea la cap o gogoașă roșie, plină de spini, care se umfla ca un cimpoi. Alături creșteau loboda și pelinul argintiu. Pe frunzele lui se oglindea nopțile luna știrbă a Cuțaridei. Pământul mișuna de gâze
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
rămăseseră, neculeși, galbeni, cu flori pălite, uitați între răsaduri, și verze vinete, cu foile scorțoase. Peste maidan, tinichelele ruginite luceau domolit în soarele de octombrie. Pe jos licăreau sticlele colorate, albastre și albe ale sifoanelor fărîrm'tate. Pe urmă, începeau buruienile, o adunătură întinsă de scaieți scuturați, crescuți în pământul sterp. Coborâră. De sus, abia se zărea fundul gropii, în care sclipea balta, înconjurată de trestii. Mergeau pe poteci știute numai de ea, printre mărăcini și ghimpi. Alături, se surpau gunoaiele
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
văzu cu pantalonii sumeși, începu să rîdă: - Parcă ești de la pompieri, când e inundație! Trecură balta, călcând încet, cu fereală. Ea înainte, încercînd adâncimea, tot pe margini, unde nu se putea să se scufunde, el chicotind, nedumerit. Câmpul plin de buruiană vineție începea de la marginea apei și se sfârșea sub un mal drept. Au cules câte un braț sănătos și Veta 1-a întrebat, deodată, fără să clipească: - Dacă-ți arăt locul ăla al meu, juri că nu spui la nimeni
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
fum înecăcios se lăsau prin curți. Se simțea bine fierbințeala care venea dinspre casa gunoierului. Parcă răsărise soarele. Vecinii alergau la pompă cu căldările să le umple. Nu putură să oprească focul. Șuvoaiele flăcărilor se întindeau și se încolăceau pe buruienile maidanului, aprindeau gunoaiele de prin curți și urcau stflpii cătrăniți ai porților. Tot malul gropii ardea, și rampa, și drumul de lemne. Cădura se întețea. Mirosea a baligă încinsă. Apoi pârjolul coborî malurile, într-un cerc de scântei. - Arde! Arde
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
apropia seara. Vetei i se făcu deodată frică. Avea în tot trupul o durere surdă, necunoscută. Strânse câteva ace risipite pe dușumele. v Orice poți să ascunzi în lumea asta, numai ce-i al sufletului nu. Că dragostele sânt ca buruiana rea, cresc în văgăunile inimii și s-arată. Nu mai scăpa domnul Aristică de gura nevestei: - Mă bărbate, nu-i, mă, lucru curat cu fata noastră, ascultă la mine... - Iar începi? se mânia omul. - Ascultă și de gura femeii, că
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
la ochi, să n-o dovedească lumina, își subția genele ca o buză și se uita lung pe câmp. - Care ești? > - Eu, Chirița. - Ei, bată-te să te bată! Intră... Musafira se uita peste ulucile putrede în curtea largă, fără buruiană. - Cuni mai ai, Marghioală? - Cum zici? - Cuni mai ai? - S-au dus câinii, Chirițo, au murit... - Nu mai spune! se mira cealaltă, de parcă-și aducea aminte c-o mai întrebase anul trecut tot așa, dar ea uitase. • Deschidea poarta, pășea
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Le-o fi ajuns câtă bătaie le-a dat... - Țe vorbește? făcea Iani. O să vie la noapte să ne taie, eu chem politia, bre... Hoții au colindat Mandravela și Oborul, au trecut și pe la casa Didinei. Curtea se acoperise de buruiană. Și-au adus aminte de Bozoncea și de ceata lor. Paraschiv tăcea crunt. Au închis poarta și-au plecat. - Ce-i cu tine, Gheorghe? 1-a întrebat pungașul. - Ce să fie? Nimic. - Mă, tu-mi ascunzi ceva... - Nu. Să moară
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
de oameni și având la unul din capete pietrele enorme, masive ale Zidului de Vest. Părea să facă parte dintr-o altă lume: nu era construită la o scară umană. O singură cărămidă era aproape la fel de înaltă cât un om. Buruienile ce creșteau prin crăpături era copaci mai mici. Și totuși toate astea datau din vremea unui templu construit aici cu aproximativ 2 500 de ani în urmă. Peste tot forfoteau oameni. Oameni cu barbă grăbindu-se de parcă ar fi avut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
reculege acolo, va fi loc de pelerinaj, se vor face două băncuțe, se vor construi drumuri, se va pune o placă de bronz, vom turna un bust, poate că vom ridica și un hotel... Vom veghea tot timpul, vom curăța buruienile, vom spăla, vom vopsi, vom rânji, va fi curat ca-ntr-o lumânare... GARDIANUL (Efuziune.): Artur! Să ne ierți! CĂLĂUL: Din prima clipă am știut că lucrurile, că lumea... nu se va sfârși aici... Din ochiul lui, da, din ochiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
parcul să se sălbăticească, n-a reușit niciodată să fie Încununată total de succes. Nici un grădinar nu putea ține piept movilelor de pământ negru ondulat pe care le Înălțau mereu labele roz al cârtițelor pe nisipul Îngrijit de pe aleea principală. Buruienile, ciupercile și rădăcinile de copaci ieșite la suprafață traversau și retraversau potecile scăldate În soare. Urșii fuseseră lichidați În anii optzeci, dar din când În când mai vizita domeniul câte un elan. Un micuț frasin și un și mai micuț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
când o vedeam. Dar despre ea, poate, altă dată. Acum ridic paharul de votcă și încă ezit dacă să beau sau nu. Îl țin în dreptul nasului și las, mai întâi, să mă inunde boarea lui ușor dulceagă, cu aromă de buruieni, de cretă, de hârtie arsă, de Țăndărei, de țâța țigăncii, de glorie postumă și, undeva, pe la capătul mirosurilor, nepăsarea cu aburul ei de petunie bălăngănindu-și clopoțeii peste tot. Boarea dulceagă a nepăsării de viața-mi care se prelingea slinoasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
astfel de dimineți. Acasă, la țară, ieșeam în grădină și pur și simplu stăteam și mă uitam năuc la lumina care se-așeza peste lujerii înrourați ai porumbului, peste tufele roșiilor, peste frunzele hreanului, cu bobi lucitori de rouă, peste buruieni, peste via vecinului, vedeam răzarea Soarelui, în aburul dimineții, cum trece pe uliță, ducându-se cu pași feriți spre pădure. Mă dezmeticeam greoi, era o altfel de trezire, aburii dimineții mă învăluiau ca duhurile unui tărâm care mă respira, chemându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
trezindu-se cu sclipiri încifrate, mesaje trimise spre mine dintr-un tărâm tainic, de nepătruns. În astfel de dimineți înțelegeam, prindeam a pricepe că rostul meu pe Lume, totuși, nu e întâmplător. Înfrățit mă simțeam cu lumea acelei grădini, cu buruienile, cu aerul, cu pala luminii, cu aburul pământului, cu roua, cu tot ce se afla în deschiderea privirii mele. Simțeam cum sevele Lumii cu sevele mele se contopeau, revărsându-se într-o matcă uriașă, cosmică, în care însuși Pământul era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
înrourate din grădină, se înălța în toată splendoarea păcătoșeniilor sale spre cer, mulțumindu-i Domnului că încă îl mai ține pe Lume și-l lasă slobod să-și soarbă prima dușcă întăritoare a zilei. Scoteam apoi, de sub o grămadă de buruieni jilave, sticla de votcă și beam, aproape mistic, ca într-un ritual cosmic și primordial, primele înghițituri. Nu aveam senzația că-mi fac rău. Dimpotrivă, arsura lichidului, răspândindu-se în trup, îmi întărea senzația că mă contopesc cu ceva misterios
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cofetărie. S-a așezat, prăbușit ca dintr-o poveste pe care și-o spunea singur, lângă mine Matvei. A bodogănit ceva despre situația relațiilor internaționale care se tot dezacordau, despre vietnamezii care ieșiseră și în acea dimineață la păscut (culegeau buruieni de supă de pe imașul din spatele căminelor studențești), sfârșind cu obișnuitul „Dom’ ambasador, analizăm marfaloghia unei votci?“. Cumpărasem, de câteva săptămâni, de la Consignația un costum albastru-metalizat, lucios și Matvei când m-a văzut m-a asigurat că am alură de ambasador
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mă cufund. Șovăiam pe margine de timp, adulmecând doar, ca un fel de jivină întărâtată, adierile dinspre acel timp, promisiuni mai firave decât chiar aburii dimineților ridicându-se din grădina noastră de la țară, aburi lăptoși, cu miros de țărână și buruieni rourate, aburi de viață și, în același timp, de măcinări ale clipelor trecându-se ele însele în pământ. Șovăiam să-mi descopăr timpul meu, amețindu-mă doar cu aburii promisiunilor. „N-am să mai scriu niciodată“, mi-am repetat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]