KorAP: Find »[drukola/base=cruce & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...100 101 102 ...1132 >

28,300 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867

7, cel mai bine printre morminte învăț să număr. Cimitirul este locul de joacă al îngerilor: pe inimă pășesc în vârful iluziilor; ochii îi ating cu intenția de a privi cerul din cretă; umerii, amăgindu-se a zbor, exersează o cruce sub formă de aeroplan; genunchii însemnează păcatul; mai sus de brâu doar la mila lui Dumnezeu. Genia, în mănăstire mă simt ca într-un port cu nave eșuate: putrezesc pânzele, se desfac nodurile, pocnesc punțile și nici o lacrimă de catarg

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
De pe culmile muntelui, caută-te în adânc, Petre. Arhimandritul vorbește despre prototipul cerului nimic mai fals, Dumnezeu a pozat modelul unui singur om. Suferința nu se dizolvă privind peste umărul altuia. Fii nefericit pentru tine, chiar dacă arlechinii schitului mimează durerea crucii altora. Genia, casă să fiu bântuită de necurăție, mă voi nărui într-o noapte fără să țin cont de smiorcăiala ferestrelor, chiar dacă în ele a mai rămas vreo dâră de cer; fântână otrăvită de buze spurcate, prăvăli-voi pietre peste

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
ploaie în trupul tău. Îmbrățișarea nu ține locul de vânt în pupă. Genia, tu exiști dincolo de furtună. Icoana un arhipelag de stânci, dincolo, doar pescăruși în chip de îngeri pot trece. Am aprins candela far la capătul lumi, am cinstit crucea catarg pentru lancea mare, am deschis Psaltirea puntea mateloților tineri, am pregătit potirul busola arată Steaua Polară, am tămâiat Sfânta Sfintelor din nou, norii prevestesc vreme rea, mâine o iau de la capăt. Acum nu mai sunt singur în biserică. Vă rog

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii tale; și când ai înviat pe cei morți din cele de dedesubt, toate puterile cerești au strigat: "Dătătorule de viață, Hristoase, Dumnezeul nostru, slava ție!" Cortegiul a ieșit din biserică. Sfeșnicul, felinarul, crucea, icoana, pomul, năsălia... de fiecare podoabă, legat câte un ștergar alb, în colț o monedă pentru fiecare vamă. Liniște. Candela picura lumină peste pervazul bisericii, lumina curgea spre cimitir, cimitirul creștea văzând cu ochii până în vârful muntelui. Din bărbile sfinților

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
pe covor timpul fugea în Evanghelie; coperta, un capac de sicriu. 63. Ești robul propriilor simțiri, Petre. Nu de lume fugi, nu de tine: decorul întregește iluzia, forma definește percepția, concretul delimitează, obsesia. Nu lumea îți toarnă plumb în brațele crucii, nu tu îi uzi rădăcinile să crească mare când vei fi mic, nu îngerii donează aripi lemnului desfrunzit. Robul propriilor nerăspunsuri ești, Petre. Icoana nu este o antologie de rugăciuni. Adevărul despre unicul om singur doar Dumnezeu pretinde a-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
pomenire sub Ușile Împărătești. Focul, precum o înălțare din cenușă, indica sensul. Catapeteasma, jertfelnic pe muntele Tabor. Arderea de tot înmiresma cerul. Sfinții picurau din tempera nuanțe multicolore. Iconostasul își elibera ierarhii încătușați în argint. Deasupra focului, îngeri dănțuiau Isaia. Crucea a fâlfâit din aripi, apoi s-a înălțat la cer. Petru și-a scos calamafca, paramanul, mantia, antirimul, cămașa, pantalonii, sandalele, apoi a urcat pe jeratic. O mireasmă plăcută s-a înălțat către cer. Scaunul judecății, gol. Pendulul ceasului bătea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
extins precum o ciumă în carnea cetății. Clopotnița, parcă după o anestezie în coloană, s-a clătinat de câteva ori, apoi, secerată de la genunchi, s-a prăbușit peste morminte. Clopotul, precum comandantul corăbiei, moare ultimul, așchiile de oțel din epiderma crucilor prevesteau altfel de priorități. Chiliile s-au aprins aproape instantaneu; rugăciunea este precum un rug, somnul animă arderea când inima imploră mântuire. Trapeza își mistuia cele peste 25 de înfometări, focul mesteca ferestrele ca pe niște bucăți de carne crudă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
puterile cerești. Lemnul, ca să fie treaz, trebuie să înverzească continuu sau să ardă în pară. Focul este viu, verdele este viu, lumina este vie. În mijlocul horei, viețile pocneau din toate încheieturile, viața pomului, viața omului, viața zidului, viața clopotelor, viața crucii... se desfăceau viețile dintru cele făcute. Vântul sufla violent printre secunde, reminiscențe violacee clipoceau a somn pe limbile ceasului; sângele mielului înjunghiat mima curgerea izvoarelor, focul ardea după modelul fotografiei. Singurătatea lui Petru era cea mai fotogenică obsesie. În mijlocul horei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
scrum se face până la ziuă și nu pot mișca un deget! Dacă era de la curent, de la candelă sau de la vreo lumânare aprinsă, nu ardea în halul ăsta. Aici e mâna unei spurcăciuni cu ștate vechi în mănăstire. Ilarioane, Gherasime, unde crucea mami voastre sunteți, curvelor? Veniți la tata să vă mulțumească! Veniți, Dumnezei mamei voastre de lepădături! Ioane, tu ai oploșit în mănăstire o gașcă de golani, de lichele, de bandiți! Spune-mi cine-i nenorocitul! Spume-mi, Ioane! Așa a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
la 4. Părintele Petru avea un șomoiog de lumânări în mână. Mi s-a părut mie că văd pe cineva ieșind pe ușa altarului cu un felinar aprins, dar am crezut că este o arătate, un duh rău. Am făcut cruce și am adormit, am adormit spre dimineață, părinte stareț. Așa, așa, iată că încep să prind firul! Mai departe, spune mai departe, nătărăule! Mai departe, nimic. Foc, mult foc, din toate părțile foc. Nu puteam să strig, nu puteam să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
a privit cerul: soarele s-a ascuns după nori, zorii coborau peste Bistrița cu lună plină. Dumnezeu, speriat, privea cerul. Sta în cenușă, întins pe spate, cu o desagă de oase sub cap: zorii coborau peste Bistrița pe umerii unei cruci. De pe trupul lui Petru, una câte una, s-au desfrunzit mantia, rasa, dulama, reverenda, brâul, cămașa, mirul, împărtășania, rugăciunea. În cer se doarme, pe pământ se moare, iertați-mă fraților! 67. Pompierii au ajuns prea târziu. Flăcările au topit până

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
rog, părinte Petru, nu dispera! Rămâi sub pavăza tatălui ceresc până la capăt! Doar așa vei putea păși cu sufletul curat la cei dragi. Iartă-mă, părinte arhimandrit, eu am pus foc sub tălpile lumii. Arhimandritul a binecuvântat valea, făcând semnul crucii în văzduh și peste creștetul lui Petru. A rostit ca pentru sine: Aici va crește cea mai frumoasă livadă de meri." Apoi a urcat din nou în duba jandarmeriei. Precum un lup cu burta plină hăituit de vânători, mașina poliției

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
nuanțe de sânge, dar nu a găsit butucul de vie. Catapeteasmă, o graniță de cenușă între nimic și nimic; în iconostasul din dreapta, Mântuitorul îmbrățișa pământul. (Așa se întâmplă prima răstignire a omului în apa botezului, așa se așterne omul sub cruce în ultima zi însemnele călugărești le-a primit tot ca pe o descompunere a nimicului.) În iconostasul din stânga, născătoarea de Dumnezeu și om îmbrățișa înaltul. Dintr-un pumn de cenușă creșteau brațe spre cer. Dragostea încape necuprinsul în inimă, Genia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
neprihănirea statuilor, să o mângâie pe creștet ca pe o bătrână senilă, să-i cumpere medicamente de inimă pustie, apoi să dea buzna în ea, poate trebuia să o evacueze, să o scoată în stradă, să o lege de o cruce în cimitir. O moarte golită de moarte este cea mai primitoare gazdă, o moarte golită de moarte nu-i de temut: La naiba și cu manierismele acesta ieftine, la naiba cu preludiul, cu dulcegăriile, cu alinturile ce-mi încețoșează mintea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
călcat înaintea mea sau poate pășesc cu inima, cu pustiul din inimă pășesc. S-a ridicat din nou în picioare, și-a suprapus tălpile cizmelor în semne, același spațiu al nimănui definea absența ca pe o cangrenă în trupul unei cruci. Nedefinirile paralele extirpau aparențele: Încă mai sunt urmă, Doamne, subțire umbră, tot mai subțire! Zăpada nu o pot falsifica, nu mă pot așeza ermetic într-o cruce, mereu mai rămâne loc pentru însingurare. Nu pot umple nelocuirea din mine cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
același spațiu al nimănui definea absența ca pe o cangrenă în trupul unei cruci. Nedefinirile paralele extirpau aparențele: Încă mai sunt urmă, Doamne, subțire umbră, tot mai subțire! Zăpada nu o pot falsifica, nu mă pot așeza ermetic într-o cruce, mereu mai rămâne loc pentru însingurare. Nu pot umple nelocuirea din mine cu decupaje dintr-un puzzle al cimitirelor săpate în cer. În jurul pomului, grădinarul, toamna, adună mușuroi de pământ, fierarul modelează fierul potcoavelor după amprenta îndepărtărilor, pâinea crește în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
suporta sub rădăcinile limbii. 74. Spațiul. Ruinele îl strângeau ca o menghină. Stare de spațiu îngust peste pagini de nerostire. În ușa bisericii, o cochilie de melc. Cuiele pecetluiau nimicul. Cărămizile, intenții suprapuse pe două rânduri; Dumnezeu tencuia iluzii sub cruce. Relativitatea porților deschise sfida depărtările. Fără să țină seama de marginile ermetice ale nelocuirii, cimitirul își descompunea umbra strict într-o ordine vegetală. Singurătatea, ciob de lună în maxilarul lupului tânăr, sângele galben păta cu înstrăinare gulerul cămășii. (Masochistă, percepția

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
viață! Doamne, cât trebuie să o mai suport? Nu înțeleg, de unde atâtea ifose de fată mare în inima unei curve bătrâne? A încorsetat-o moartea în chingi, a îmbălsămat-o în esență de pustietate, a pironit-o ca pe o cruce cu rădăcini de spatele meu și creste, crește sfidător și mă apasă precum un drum nefăcut până la capăt. Mama ei de momâie cu țâțele stafidite de sterpăciune, cu ochii descompuși în mâlul cerului după furtună, cu obrajii exfoliați! Fardul ascunde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
câteva umbre. Prima la stânga încape, câte puțin, câte puțin, lașitatea omului singur. În rest, decoruri, multe decoruri. Numărătoarea, o repetiție fără sens; cercul se închide, cercul se deschide într-o ordine aleatorie; îngerul, absent, uneori uita să lege noduri sub cruce. Unu, doi, trei: anul trecut a fost secetă, anul acesta au rodit inimile, anul ce o să vină va umple maternitățile. Trei, doi, unu: dragoste, mugure, cenușă. Doi, trei, unu: verde, roșu, negru... Timpul, o succesiune de consemnări, Dumnezeu rupe pagini

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
dimensionarea nimicului, încât se confundă până și cu intervalele dinte absențe: viața consemnată în file de calendar, pe o carte de identitate, într-un registru de stare civilă; viața criptată pe o copertă, într-o monografie a frunzei, pe o cruce. Nimic nu rămâne în afara cifrei: jucării, cărți, virginități, verighete, boli, mântuiri... fiecare în parte, după virgulă, după câteva zerouri, întregește vidul. Doamne, cât de perfect poți fi în viață când știi să te numeri!... Funcționezi ca un ceas elvețian și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
să cântărești golul din palmă și să nu te mire când, după trei zecimale și chiar mai mult, identifici nimicul. Cât de canonic poți fi când știi să palpezi bătăturile din călcâiul îngerului, apoi, funcție de gravitatea leziunilor, să justifici imperfecțiunea crucii ce ți-a dislocat umerii. Doamne, câtă dependență de limite încape nimicul și câtă sfidare a dimensiunilor în sufletele hăituite de sine! (Omida se numără în numărul frunzelor, omul vegetează pe un cadran de ceas plin cu cifre.) Timpul lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
apoi a tăcut dacă a spus. Când i-a făcut de 7 ani, scheletul parcă era spălat cu sodă caustică, nu mai avea inimă, satul însă și-l amintea ca un mort de îndestulare. Petru și-a cerut iertare lângă cruce de la cel mai prost schelet crescut în grădina bisericii. În munte, peste creștetul brazilor, noaptea cobora ca o ceață densă. Petru încercă din nou să numere: Astăzi soarele a traversat peste biserică ca o lumină de far. Astăzi Dumnezeu și-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
hipnotizat, privea cerul în ochi. Petru, parte dintr-o succesiune de apusuri ireversibile, sub pleoape, ca sub o criptă săpată în stâncă, împărțea părticele de nelocuire. Furnicile, primele firimituri de viață contaminate cu singurătate. Pe valea Bârgăului, deasupra mușuroaielor, creșteau cruci. Sub pleoape intimitatea cimitirelor desfăcea brațe, inimi, suflete: Dumnezeule, iartă-mă, în dimineața aceasta nu o să-ți mai reproșez nimic. Am înțeles, un om orb nu poate privi în ochi un Dumnezeu orb, precum o pasăre și un înger nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
rămâne în afara chipului tău! Am trecut pragul casei tale, Doamne, precum Lazăr a patra zi în afara mormântului. Să mor în lume, să mor în tine, nicio diferență. Ignoranța sfinților motivează identic absențe în sticla cu lapte, în icoană, în lemnul crucii. Am revenit a(casă,) în biserica asta pustie. Nemișcarea coboară din zid peste mine și devin una cu lutul, și devin bulgăre de humă frământat de palmele tale a doua oară. Plombează, Dumnezeul meu, cu mine acest crater ce mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
cântec, până în scutec, până în lapte. Dumnezeule, Dumnezeule, trece te rog paharul acesta plin de furtună! Dumnezeule, primește-mă ca pe o furtună după ce-l beau! De pe Bârgău, o ploaie caldă de vară, ca o stropire de busuioc, binecuvânta livada. Sub cruce, ca o sămânță, șotronul. Hai la pământ! Vând pământ de flori, pământ, cine mai dorește pământ... ("Niciodată să nu pui două ceasuri alături, spunea tata. Două ceasuri nu au voie să se vadă între ele, așa cum nu au voie să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]