9,869 matches
-
practic complete (în foarte puține cazuri) pînă la scurte fragmente. în afară de atacurile împotriva arienilor și iudeilor, textele pun în lumină concepția antiohiană a lui Nestorie, cu neta distincție dintre calitățile ce derivă din divinitatea, respectiv umanitatea lui Cristos, și polemica explicită împotriva apolinarismului care nu separă cele două naturi. Apelativul Theotokos este atacat în mod expres. O importanță particulară în această privință au cele cinci omilii cristologice traduse de Marius Mercator (nr. 100-105 din lista de opere a lui Loofs = nr.
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
anchete privind valabilitatea conciliului de la Calcedon efectuate de împăratul Leon I în 458) considerau că la Calcedon fusese confirmată autoritatea lui Chiril și, în special, a anatematismelor sale. De fapt, combinarea formulelor „în două naturi” și „un singur ipostas”, cu explicita excludere a formulării „o singură natură”, deriva din influența exercitată asupra conciliului de tradiția teologică occidentală, însă era greu de înțeles și, în orice caz, suspectă de erezie pentru teologii orientali obișnuiți să folosească physis și hypostasis ca sinonime. Pînă
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
care trebuie să fie identic cu cel pregătit de Chiril pentru propria confutație a patriarhului de Constantinopol. S-a păstrat o Interpretare a Crezului de la Niceea, compusă la puțin timp după depunerea lui Nestorie, pe care îl combate în mod explicit (cap. 9; 10 etc.); nu este menționat numele celui căruia îi este dedicată (poate tot Lausus?). Teodot afirmă că menționarea unui singur Domn Isus Cristos în Crezul de la Niceea este o dovadă suficientă pentru a respinge doctrina nestoriană, care susține
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
alcătuit dintr-o natură și din cealaltă” (synthetos ex hekateras physeôs), argumentată cu pasaje din Sfinții Părinți, în special din Chiril, și erau condamnate pozițiile lui Nestorie și Eutihie. Urma o serie de anateme prin care era reconfirmată în mod explicit și detaliat condamnarea lui Teodor și a scrierilor lui Teodoret și Iba, reafirmîndu-se totodată legitimitatea unei condamnări post mortem a lui Teodoret. în august 552, împăratul convoca la Constantinopol al cincilea conciliu ecumenic, pentru a pune lucrurile la punct. La
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
ultimii ani ai secolului al V-lea, de vizita lui Palladius în perioada în care acesta a zăbovit o vreme la Nitria, apoi la Kellia (între 388 și 399), ca și de prezența lui Ioan Cassian, care afirmă în mod explicit că Sceti era considerată localitatea cea mai vestită pentru perfecțiunea vieții monastice (cf. mai ales Convorbiri X, 2, 3). Sceti a fost devastată în 407 de o primă invazie a barbarilor, care a provocat exodul multor eremiți și moartea altora
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Mesopotamia, s-au răspîndit foarte mult și au fost ținta a numeroase condamnări ecleziastice în deceniile ce au urmat, pînă la conciliul din Efes și după aceea, însă au continuat să stîrnească polemici pînă în secolul al VI-lea. Polemica explicită a lui Marcu împotriva celor care îl identifică în Melchisedec (Fac. 14, 18-20; Psalmi 110, 4; Evr. 5, 10; 7, 21) pe Fiul lui Dumnezeu ar putea să aibă loc cam în același timp cu atacurile contra melchisedecienilor din Egipt
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de la Calcedon; istoricul atestă că Simion i-a trimis o scrisoare similară împăratului Leon. în unele florilegii siriace ne-au parvenit două scrisori ale lui Simion, dintre care una adresată împăratului Leon, unde conciliul de la Calcedon este condamnat în mod explicit: e vorba de falsuri monofizite realizate în perioada cînd monofiziții își însușeau cultul lui Simion (ceea ce, probabil, i-a făcut ulterior pe calcedonieni să dezvolte cultul lui Simion Stîlpnicul cel Tînăr). Bibliografie. Toate textele (cele siriace traduse în germană de
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
prima jumătate a secolului al V-lea și definită apoi la Calcedon: de exemplu, în Numele divine, 1, 4; 592B; 2, 5: 641D; 2, 10: 649A etc.), însă evită formulele acestui conciliu, precum și formulările cu caracter monofizit clar, declarînd în mod explicit că trebuie evitate polemicile pentru a propovădui doar ceea ce este incontestabil (Epist. 6: 1077A; Epist. 7: 1080A). Aceasta ar însemna că autorul vrea să respecte linia din Henotikon-ul promulgat în 482 de împăratul Zenon pentru a favoriza unirea celor două
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
însă terminologia referitoare la caracterul inalterabil al naturii divine în Cristos și la absența confuziei dintre aceasta și natura umană se găsește deja, în secolele al IV-lea și al V-lea, la Nemesius de Emesa, care declară în mod explicit că a aplicat la unirea celor două naturi în Cristos ceea ce unii platonicieni spuseseră despre unirea dintre suflet (de origine divină) și trupul material. Descendența ființei din Dumnezeu capătă o expresie precisă în ierarhia ordinelor îngerești și a ordinelor ecleziastice
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de patriarhul Sergiu, ar fi fost salvat datorită intervenției Fecioarei: tocmai la această intervenție s-ar referi prologul dedicat Mariei. S-a spus de multe ori că autorul prologului ar fi fost Sergiu, chiar dacă în tradiția manuscrisă nu există dovezi explicite în acest sens. Tradiția spune doar că imnul a fost cîntat o noapte întreagă, fără ca nimeni să se așeze, de către evlavioasa populație a Constantinopolului, care își manifesta recunoștința față de Mama lui Dumnezeu. Prin urmare, poemul închinat Fecioarei exista deja și
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și de freamătul istoriei nemijlocite, ea se concentrează exclusiv asupra propriilor sale neliniști. Amestec de exuberanță meridională și de grave disperări nordice, de jubilație și de dramatism în ultimă instanță, temperamentul său artistic este mărturia unei explozii neîntrerupte. Fără legături explicite cu lumea exterioară, cu realitatea episodică și cu formele constituite ale acesteia, pictorița își plasează viziunile într-un spațiu nedeterminat și deplin eliberat de coordonate mecanice. Lupta ei acerbă și toate eforturile privirii sînt deplasate undeva în cîmpul vag și
Artiști în penumbră by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/14958_a_16283]
-
eseistic, lăsând în plan secund creația proprie. „Talent cultivat și fin, măsurat fără rigiditate, liber fără elucubrație”, cum îl definește Al. A. Philippide, el este îndeosebi un poet livresc, cu o tematică eterogenă la început și versuri descriptive, uneori prea explicite, când clasice, când libere, ca în Relief (1965) și Între foc și cenușă (1968), asumându-și treptat un soi de lirism contemplativ, ca în Umbra necesară (1971) și Culoarea anotimpurilor (1977). Poezia se ivește din reminiscențe ocazionate fie de peregrinări
SOLOMON-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289787_a_291116]
-
și latină, având alăturată traducerea) acoperă cinci secole (200 î.Cr.‑ 300 d.Cr.). În felul acesta, cititorul poate verifica direct, în text, validitatea interpretărilor propuse. Scopul lui Jenks este de a zdruncina ceea ce se cheamă „consensul Bousset‑Charles”, consens tacit sau explicit, susținut, cu câteva excepții notabile, de majoritatea cercetătorilor secolului abia încheiat. Acest consens se referă la existența unei tradiții iudaice despre Anticrist, anterioară apariției creștinismului, transmisă pe cale orală, în manieră ezoterică, într‑o anumită perioadă de timp. Abia la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Weinrich. Viziunea lui Jenks ne pare puțin maniheică. Am remarcat deja că Charles însuși se distanțează categoric de teoria lui Bousset. Expresia „consensul Bousset‑Charles” indică mai mult registrul propagandistic. Fără îndoială, nu există, până la Jenks, o luare de poziție explicită și radical polemică referitoare la lucrarea cercetătorului german. Aceasta însă nu înseamnă că toate numele citate de Jenks pot fi trimise într‑o imaginară boxă a „acuzaților”. În 1901, M. Friedländer publică Der Antichrist, în care folosește abundent literatura apocaliptică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
referințele „anticristologice” din toate timpurile. Cartea lui Daniel (cca 168‑165 î.Cr.) ocupă un loc de primă importanță în constituirea mitului lui Anticrist. Cu excepția lui Chiril al Ierusalimului, aproape toți Părinții Bisericii care tratează această temă se referă în mod explicit la Cartea lui Daniel, citând și comentând mai ales versiunea lui Theodotion, care datează probabil de la începutul secolului I d.Cr. Vom analiza în continuare trei comentarii patristice la Cartea lui Daniel: al lui Hipolit (cca 202‑204), al lui Ieronim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al doilea punct menționat în prÒqesij: împrejurările apariției Anticristului; activitatea celor doi martori; uciderea lor de către Anticrist; 48‑50 numele Anticristului (Apoc. 13,11‑18); semnificația numărului 666; Hipolit înclină către varianta „Lateinos”, fără însă a o adopta în mod explicit; 51‑53 activitatea Anticristului; aliații săi: Edom, Moab și Ammon, și adversarii săi, regii Egiptului, Libiei și Etiopiei; 54‑63 trei etape ale activității Anticristului: 54‑58 va aduna poporul iudeu; 59‑61 îi va persecuta pe sfinți (Apoc. 12
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
despre virtuțile extraordinare și despre moartea a doi martori (cap. 11) pe care însă nu îi numește niciodată. Apocalipsa lui Petru (versiunea coptă, cap. 2) sintetizează cele două tradiții (numele și numărul personajelor), menționându‑i, pentru prima dată, în mod explicit, pe Enoh și Ilie, ca profeți eshatologici. Cu toate acestea, ea nu afirmă că vor fi uciși de Anticrist. Referitor la Enoh și Ilie era generalizată credința potrivit căreia aceștia nu au murit, ci așteaptă în rai sfârșitul lumii, credință
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de diavol împotriva lui Cristos. Astfel, Anticristul devine o figură importantă, un personaj‑cheie al istoriei mântuirii, în măsura în care apariția sa constituie cea din urmă manifestare pământească, fățișă, a lui Satan. În privința activității cuplului Satan‑Anticrist nu avem alte mărturii canonice explicite, în afara celor oferite de Apocalipsă. Fragmentul din 2Tes. menționat de Chiril, se referă la caracterul diabolic al lucrării Anticristului, fără a preciza totuși legătura dintre soarta acestuia din urmă și cea a manipulatorului său. Astfel, catehetul este nevoit să construiască
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
foc și de pucioasă, unde este și fiara și prorocul mincinos. Și vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor”. De asemenea, Iuda 6‑7 (îngerii rebeli sunt aruncați „în întuneric” suferind „pedeapsa focului veșnic”). În afara acestor declarații explicite, există și o serie de aluzii ale Apostolilor: 2Tes. 1,9; 1Cor. 6,6; Rom. 1,18 etc. Tradiția targumică vorbește și ea despre soarta celor drepți și a celor răi (apud Orbe, Teología..., p. 102). . Potrivit lui Ioan al Antiohiei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
subtitlu lămuritor, Forțele reacționare. În sfârșit, în ultimul volum se oferă în sinteză structura și concluziile teoretice ale ansamblului, împreună cu răspunsurile lui Lovinescu la întâmpinările unor recenzenți și comentatori. Prin același procedeu al subtitlului, criticul își definește singur, în chip explicit, obiectul final al cercetării sale: Legile formației civilizației române, o civilizație văzută, cum s-a remarcat, ca produsul dialectic al confruntării, în sens hegelian, dintre o teză și o antiteză istorică. Oricât de interesantă și de atrăgătoare se înfățișează această
SINCRONISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289696_a_291025]
-
fel de căsătorie fiind, sau bărbatul, atunci pentru partea rămasă în viață cu anevoie va fi pocăință”228. Biserica socotea legături incestuoase și relațiile sexuale ilicite întreținute de o femeie cu doi frați. Pravila mică, evocată și până acum este explicită în acest sens: „Muiarea, de va zăcea cu doi bărbați, și vor fi frați buni, sau un bărbat cu două surori, un om ca acela să se pocăiască tocmai până la moarte”. îndreptarea legii din 1652 era mai clementă. Canonul dat
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
Pravila bisericească numită cea mică, editată de Academia Română, București Tipografia Laboratorii români, 1884, p. 93. 208. Pravila mică, ed. cit., p. 14. Văduva putea fi o apariție distructivă pentru cariera unui preot. Canoanele Sfinților Apostoli, imprimate în îndreptarea legii sunt explicite în acest sens: „Canonul 18 al Sfinților Apostoli grăiește: cine va vrea să se facă preot și se va însura, de va lua fiimeae văduă, sau curvă, sau roabă, sau slujnică, sau cinghiasă, acela nu poate fi preot”; „Cine va
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
o ambianță de intimitate pe care o conferă conversația cu efect terapeutic, asupra celor cărora li se adresează. El construiește o atmosferă de cooperare, de colaborare, de consens. În plus, cuvântul este cel care oferă certitudine, Încredere, fiind cel mai explicit sistem de comunicare. El comunică ideile rațiunii. Dă ordine sau protejează, susține. Apropie sau depărtează, Înlătură. Dar cuvântul nu este numai consolator. El poate avea și o acțiune psihomorală negativă, demolatoare, adesea chiar extrem de nocivă, devastatoare pentru interlocutor, sau poate
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
morfologică și sintactică a limbii nu diferă prea mult de cea actuală, cu unele elemente morfologice arhaice. Această primă scriere românească este pe deplin închegată, enunțurile au legătură logică, informațiile fiind comunicate într-o formă concisă și în același timp explicită. Fraza clară și bine construită, energică, este superioară celei din textele rotacizante. Ediții: Scrisoarea lui Neacșu (1521), în Documente privitoare la istoria românilor, XI, București, 1909, 843, reed. în LRV, I, 166-167, în Crestomație de literatură veche, I, îngr. I. C
SCRISOAREA LUI NEACSU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289579_a_290908]
-
și patriotice. O dezbatere prelungită și destul de furtunoasă pe tema Realismul minor - o pseudosoluție pentru abordarea problemelor realității (anchetă realizată de Ioan Adam) pare să marcheze un început de dezavuare a literaturii optzeciste. Se recomandă o cale mai conformistă și explicit „angajată”, deci cu adevărat minoră și retrogradă sub aspect literar și se conchide că „publicul are nevoie de o literatură cu un spirit mai combativ, patriotic” etc., ceea ce înseamnă implicit o întoarcere la formula literaturii de propagandă. Totuși, la rubrica
SCANTEIA TINERETULUI. SUPLIMENT LITERAR-ARTISTIC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289530_a_290859]