KorAP: Find »[drukola/base=identitar & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...100 101 102 ...122 >

3,043 matches

Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753

acestei teze a interdependenței identității de memorie, programe corelate de gestiune politică a trecutului. Manualele de istorie națională pot fi privite, astfel, ca principalele cărămizi textuale cu care a fost construită și reconstruită memoria colectivă ca fundament suportiv al formulei identitare promovată de autoritățile statele. O ultimă constatare, menită să puncteze epilogal acest capitol introductiv. În pofida respectării practicii devoalante a prezentării sinopsisului, care dezvăluie din capul locului tainele teoretico-metodologice ale lucrării de față, păstrăm speranța că cititorul care se va încumeta

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
își creeze propria identitate națională pe spinarea memoriei istorice, se apropie de statutul unei cvasi-legități socio-istorice. Identitatea națională este, în parte, un produs derivat din memoria colectivă. Lucrarea dezvoltată în această secțiune este că mișcările naționaliste recurg la extracția esenței identitare din memoria colectivă. Se subînțelege de la sine, fără a mai avea nevoie de elaborări suplimentare, că memoria colectivă însăși, ca bază pentru construirea identității naționale, este la rândul ei o construcție culturală mai degrabă decât o oglindă fidelă a trecutului

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
pătruns întreg teritoriul țării, rețeaua de drumuri și căi ferate care au facilitat comunicarea internă, și instituirea serviciului militar univeral. Rezultatul conjugat al acestor procese tranformatorii, prin care provinciile rurale ale Franței au fost colonizate național, a constat în conversia identitară și socio-demografică a țăranilor în cetățeni francezi. Același proces anevoios de evacuare a identităților și solidarităților primare (i.e., pre-naționale) și substituire a lor cu identitatea națională s-a petrecut și în cazul românesc. Doar că în spațiul românesc, elementul ce

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
în conștiința intelectualilor și a elitelor politice, de aici și până la "naționalizarea" corpului social în întregul său e cale lungă, presărată de obstacole mentalitare și reziduurile identităților tradiționale. Transformarea țăranilor, ignoranți față de propria lor naționaliate, în cetățeni patrioți, care rezonează identitar cu ideea de națiune, vine întotdeauna cu o întârziere substanțială față de impunerea ideii naționale în rândul intelectualilor. Prin memorie, spre națiune. Rolul memoriei în construirea națiunii a fost îndeajuns subliniat în vasta literatură din științele sociale și istorice dedicată problematicii

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
aceeași comunitate de destin istoric - este inconceptibilă în lipsa memoriei colective, a unui simț al comuniunii cu societatea strămoșilor care comportă o imperativă datorie a comemorării predecesorilor și a cunoașterii trecutului. Însă această memorie istorică, atât de crucială în constituirea simțului identitar, nu trebuie să fie icoana fidelă a trecutului. Dimpotrivă, realitatea trecutului și adevărurile istorice subminează cel mai adesea proiectele de construire identitară. Pentru a fi utilă politic, memoria istorică se cuvine a fi intens ficționalizată. Cazul românesc nu face excepție

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
datorie a comemorării predecesorilor și a cunoașterii trecutului. Însă această memorie istorică, atât de crucială în constituirea simțului identitar, nu trebuie să fie icoana fidelă a trecutului. Dimpotrivă, realitatea trecutului și adevărurile istorice subminează cel mai adesea proiectele de construire identitară. Pentru a fi utilă politic, memoria istorică se cuvine a fi intens ficționalizată. Cazul românesc nu face excepție. Ideea-călăuză care ghidează lucrarea de față consistă în enunțul potrivit căruia națiunea română a fost construită simbolic plecând de la realități faptice (comuniune

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
în comun cu limba latină" (p. 135). Ideea latinității românilor a ulterior progresiv articulată în tradiția cronografiei istorice încarnată în triada Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino. Fără dubiu, originea latină comună a moldovenilor, valahilor și ardelenilor a constituit embrionul identitar al apartenenței etnice. Grigore Ureche, inițiatorul tradiției cronografiei moldovenești în limba română, a exprimat fără echivoc în Létopisețul țărâi Moldovei (1955) [1642-1647?] originea latină comună a tuturor românilor într-o propoziție ce avea să ajungă sacrosanctă în conștiința națională: "Rumânii

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
dezghiocată din valva ortodoxă înlăuntrul căreia a evoluat cu lenevie până în pragul închegării unei difuze identități etnice fundamentată pe comuniunea de credință și grai. După ce Reforma protestantă a răscolit conștiința de neam difuză a românilor transilvăneni, fixând ortodoxia ca nucleu identitar, Contra-reforma catolică, exprimată prin oferta de unire, a precipitat o tot mai clară conturare a conștiinței naționale românești. Acceptarea unirii bisericii române cu biserica romană a dat startul coacerii conștiinței naționale, ce avea să fie răscoaptă în focul luptelor pe

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
avea să fie răscoaptă în focul luptelor pe care heralzii națiunii valahe le va purta cu națiunile politice ale sistemului constituțional transilvănean. Însă pentru început, unirea avea să producă o criză în conștiința de sine a românilor, dată de dislocarea identitară generată de acțiunea unui agent eterogen (oferta imperială de unire) care a provocat tranziția de la conștiința difuză de neam având ca țăruș ortodoxia și comuniunea de grai către precizarea tot mai lămurită a unei forme incipiente de conștiință națională. Lepădarea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
neam având ca țăruș ortodoxia și comuniunea de grai către precizarea tot mai lămurită a unei forme incipiente de conștiință națională. Lepădarea ortodoxie ancestrale în care era codificată, oricât de nelămurit încă, conștiința de sine românească, a produs un gol identitar ce risca să arunce în aer nu doar afacerea eclezială a unirii, cât însăși identitatea neamului românesc concrescută cu spiritualitatea ortodoxă. Caftanul ortodox, sub forma ritualisticii liturghice și a îmbrăcăminții preotești, pe care negociatorii unirii au izbutit să îl salveze

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
teritoriul dacic. Ideile originii nobile, a priorității istorice și permanenței temporale a românilor în spațiul transilvănean, mobilizate în angrenajul argumentativ cu care se purta lupta intelectuală pentru drepturi politice în secolul al XVIII-lea, au putut astfel acoperi acel gol identitar lăsat în urmă de părăsirea ortodoxiei ce amenința să înstrăineze poporul român din Transilvania față de sine însuși. După cum se știe, promisiunile imperiale conținute în diplomele leopoldine ale unirii au rămas neîndeplinite. Această frustrare a fost trăgaciul contextual care a declanșat

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
de la Cioara, care au dus, în cele din urmă, la Edictul de Toleranță emis de Maria Tereza în 1759, prin care se recunoștea, după mai bine de o jumătate de secol, existența și statul legal al Bisericii Ortodoxe. Pe plan identitar, aceste evenimente s-au repercutat în bifurcarea confesională a conștiinței naționale a românilor transilvăneni, scindați acum în uniți și neuniți. Programul masiv de reforme implementat de împăratul Iosif al II-lea a zguduit din temelii ordinea consacrată a sistemului politic

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
politice în contextul restaurărilor demarate după moartea lui Iosif al II-lea. Eșecul acestor demersuri petiționare ale românilor transilvăneni se soldează cu reluarea luptei de emancipare națională prin acțiunile cărturărești ale membrilor Școlii Ardelene, ale căror eforturi duc la consolidarea identitară a conștiinței naționale, care își găsește acum redutabile contraforturi ideologice (ficționale sau reale, nu importă) puse la dispoziție de cercetările istorico-filologice. Prin acțiunile livrești ale Școlii, conștiința națională a românilor transilvăneni nu numai că își atinge maturitatea, dar va fi

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a jucat un rol cardinal în instituționalizarea identității naționale românești și în consolidarea memoriei colective în care identitatea era ancorată. Modelarea conștiinței colective pe calapodul ideii de Națiune nu se putea realiza în lipsa unei infrastructuri educaționale prin care noile concepții identitare elaborate de elite să fie difuzate în corpul social. Tocmai de aceea, examinarea evoluției ideii naționale (și a memoriei colective în trena sa) nu poate fi disociată de instituirea învățământului public de masă. Sistemul educațional este parte constitutivă din "aparatul

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
manualul de istorie s-a dovedit a fi cel mai eficient medium înspre atingerea acestui scop. Însă manualul de istorie este un instrument modern, care apare destul de târziu în recuzita pedagogică, instituționalizându-se ca principalul mijloc educațional de fasonare a simțului identitar al indivizilor și de promovare a unei viziuni specifice despre trecut doar în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Manualul de istorie nu apare nicidecum in vacui, ci acesta își face apariția într-o literatură didactică

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Manualele de istorie și geografie păstrează dualitatea asimetrică din perioada precedentă, inversându-i însă ierarhia finalistă. După momentul unirii principatelor dunărene din 1859, pe măsura accelerării eforturilor de construcție a statului-națiune unitar român, scopul primordial al educației preia o finalitate identitară. Religia își păstrează un loc de cinste, însă este relegată pe plan secund de discursul naționalist- identitar căruia îi este, în cele din urmă, subsumată. Totuși, chiar și în această perioadă de amplificare a secularizării literaturii didactice, fibra mistică ce

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
momentul unirii principatelor dunărene din 1859, pe măsura accelerării eforturilor de construcție a statului-națiune unitar român, scopul primordial al educației preia o finalitate identitară. Religia își păstrează un loc de cinste, însă este relegată pe plan secund de discursul naționalist- identitar căruia îi este, în cele din urmă, subsumată. Totuși, chiar și în această perioadă de amplificare a secularizării literaturii didactice, fibra mistică ce era anterior total întrețesută în conținutul educațional al bucoavnelor și literaturii liturgice folosită în școală nu dispare

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
că miza centrală va fi dată exclusiv de reușita decelării discursului înscris în manualele de istorie națională, a principiilor sale generative și a mecanismelor care o reglementează și îi guvernează producția. O miză subordonată acesteia este dată de lămurirea efectelor identitare ale discursului mnemonic difuzat pe calea literaturii didactice, reușita sa atârnând deci de succesul încercării de decodare semantică și de decriptare ideologică a acestui discurs despre trecut. 2.2. Analiza documentelor sociale și critica "sociologiei de fotoliu" Nu putem încheia

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
întregul discurs istoric va fi turnat în jgheaburi naționaliste. Până și rivalul său doctrinar, comunismul, care a debutat în forță prin etalarea unui antinaționalism manifest, s-a lăsat, în cele din urmă, pătruns de "duhul naționalist". De două veacuri, conștiința identitară a românilor, precum și conștiința lor istorică, șed sub semnul ideii naționale. Acesta este motivul pentru care memoria colectivă a românilor nu poate fi înțeleasă decât inspectată prin optica evoluției doctrinei naționalismului. Construind pe baza tipologiei și modelui teoretic al dinamicii

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
naționalism socialist în faza națională a comunismului matur; g) etno-naționalism ortodox, în prima fază a postcomunismului românesc; h) postnaționalism în curs de consolidare ulterior integrării europene a societății românești. Vom urmări, în cele ce urmează, modul în care aceste tranziții identitare (reflectate în concepția despre națiune) a presupus restructurări ale imaginii trecutului colectiv. Dat fiind că discursul istoric românesc a fost turnat în jgheaburi naționaliste, este de așteptat ca fiecare modificare în concepția naționalistă să antreneze la rândul ei schimbări semnificative

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Performanța revoluționarilor francezi a fost depășită de Pol Pot în Cambodgia, care a resetat timpul istoric, prin instituirea "Anului Zero" în 1975, conform cronologiei convenționale. Toate aceste manevre de re-cronologizare a istoriei unei națiuni semnalează intensitatea eforturilor politice de redefinire identitară. Resetarea timpului istoric simbolizează dorința politică de creare a unei "identități virginale" (Mullaney, 2001, p. 8), care nu poate fi asumată colectiv decât prin redefinirea radicală a relației comunității cu propriul său trecut. Iar prin instituirea unui nou debut al

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
au furnizat traversele centrale ale conștiinței istorice românești. Acestea sunt variațiuni românești ale miturilor transculturale ale originii comune și ale permanenței istorice. În versiunea Școlii Ardelene, mitul originii comune este turnat în matrița latinității absolute a tuturor etnicilor români. Embrionul identitar al românismului, care avea să irumpă ulterior într-un naționalism exclusivist etnic, a fost sădit de cronicarii din secolul al XVII-lea, care au "descoperit" și subliniat romanitatea popoarelor de care aparțineau. Originea a devenit nu doar izvorul conștiinței identitare

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
identitar al românismului, care avea să irumpă ulterior într-un naționalism exclusivist etnic, a fost sădit de cronicarii din secolul al XVII-lea, care au "descoperit" și subliniat romanitatea popoarelor de care aparțineau. Originea a devenit nu doar izvorul conștiinței identitare românești, ci și pilastrul ei fundamental. Specificată în esența sa încă de vechii cronicarii moldoveni, sarcina mult mai laborioasă a elaborării și impunerii ideii originii latine a românilor în conștiința colectivă a revenit membrilor Școlii Ardelene. Chestiunea originii cuprinde trei

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
din Daci'a Superiore. Istoria este a romanilor, teritoriul le revine dacilor. Esența identității române, în perspectiva Școlii Ardelene și a celei latiniste, este conferită, așdadar, de ancorarea romanității (sangvinice, lingvistice, juridice, culturale etc.) în teritorialitatea dacică. Reprezentat grafic, modelul identitar propus de intelectualii ardeleni este alcătuit din axa verticală a timpului reprezentată de romanitate și din axa orizontală a spațiului reprezentând teritorialitatea dacică. Punctul zero al acestui grafic simbolizează ceea ce am numit a fi "momentul cronogenetic" al poporului român, reprezentat

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
apare în umanismul tradiției cronicărești, însă politizată și pusă în slujba luptei de emancipare naționale devine abia la Samuil Micu. Într-o formă aproape inamovibilă, această teză a continuității avea să definească una din structurile cele mai rezistente ale conștiinței identitare și memoriei colective românești. Pus în fața unei situații critice, în care miza era protecția limes-urilor romane în fața perforării lor de către hoardele năvălitoare ale popoarelor migratoare, Aurelian a fost nevoit să abandoneze provincia dacică, redefinind prin această concesie teritorială Dunărea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]