3,057 matches
-
până în California”. A. Sacerdoțeanu își descoperea astfel deosebite înclinații către agitație și propagandă: „Cetirea lui este o datorie și un îndreptar atât pentru educația noastră politică și socială, cât și pentru metoda de cercetare istorică viitoare”. După 1947, și în istoriografie se instaurează dictatul. Colaboraționismul atinge proporții impresionante mai ales după ce sunt desființate toate revistele istorice (și nu numai) și înlocuite cu o revistă unică: Studii. Revistă de știință, filozofie și artă (sfârșitul anului 1947 - începutul lui 1948). Ulterior, același lucru
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
literatura sovietică de specialitate, inclusiv istorică, existând bineînțeles și articole politico-ideologice propriu-zise. Cei mai des traduși autori sovietici sunt: Pancratova, Grecov, Tarle, Rubinstein, Volghin, Artihovski, Ravdonicas, Gukovski. Dar iată câteva exemple de articole și studii ce tratează istoria relațiilor româno-ruse, istoriografia sovietică sau teoria marxistă a istoriei: Damian P. Bogdan, “între Români și Ruși: I. Legături și influențe până la jumătatea veacului XVII și II. Legături și influențe din veacul XVII și până la 1721”; Idem, „Legăturile serdarului Anastasă Lupu cu Rușii în
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
București, martie 1947); E. Condurachi, „Cercetările de arheologie clasică în URSS”; V. Costăchel, „Nomenclatura țăranilor ruși în Evul Mediu” (după B.D. Grecov, Țăranii în Rusia din timpurile cele mai vechi până în secolul XVII, 1946, 959 p.); R. Ciocan, „Orientări în istoriografia sovietică”; Mihai Ciucă, “începuturile colaborării științifice româno-sovietice”; Iosif Rachmuth, „Capitalul lui Marx în românește”; Gh. Bezviconi, „Considerațiuni asupra bibliografiei româno-ruse”; Constantin Șerban, „Mișcarea revoluționară în Rusia între 1850-1860”; Letiția Lăzărescu, „Războiul ruso-româno-turc”; Mihail Guboglu, „Contribuții sovietice în cercetarea Hoardei de
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
Bezviconi, „Considerațiuni asupra bibliografiei româno-ruse”; Constantin Șerban, „Mișcarea revoluționară în Rusia între 1850-1860”; Letiția Lăzărescu, „Războiul ruso-româno-turc”; Mihail Guboglu, „Contribuții sovietice în cercetarea Hoardei de Aur”; Ion Radu Mircea, „Activitatea revoluționară a lui Alecu Russo în izvoarele rusești”; Vasile Mihordea, „Istoriografia iluministă din lucrarea istoriografului sovietic A.I. Veinstein: Istoriografia Evului Mediu”; R. Ciocan, „Opera istorică a lui B.D. Grecov”; Iorgu Iordan, „Elemente rusești în limba românească”; Alexandru Voitinovici (procurorul general al RPR), „Constituția Stalinistă”; O.C., „Informațiile scriitorilor antici despre Sciția
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
revoluționară în Rusia între 1850-1860”; Letiția Lăzărescu, „Războiul ruso-româno-turc”; Mihail Guboglu, „Contribuții sovietice în cercetarea Hoardei de Aur”; Ion Radu Mircea, „Activitatea revoluționară a lui Alecu Russo în izvoarele rusești”; Vasile Mihordea, „Istoriografia iluministă din lucrarea istoriografului sovietic A.I. Veinstein: Istoriografia Evului Mediu”; R. Ciocan, „Opera istorică a lui B.D. Grecov”; Iorgu Iordan, „Elemente rusești în limba românească”; Alexandru Voitinovici (procurorul general al RPR), „Constituția Stalinistă”; O.C., „Informațiile scriitorilor antici despre Sciția și Caucaz” de V.V. Latâșev în Revista de
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
din acei ani s-au dovedit a fi A. Oțetea, V. Maciu și P.P. Panaitescu. V. Maciu a ținut mai multe comunicări și a scris articole și recenzii: „Lenin și știința istoriei”; „Concepția istorică a lui Pocrovski”; „Discuții sovietice asupra istoriografiei în URSS”; N. Drujinin: „Concepțiile politice și sociale ale lui P. Kiselev” în Voprosî Istorii, 1946, nr. 2-3, pp. 147-148; N.N. Podclincinicov: „Trei monumente din secolul XVII”, Moscova, 1945, 24 p. + 36 pl.; M.I. Rzianin, „Acoperișul bisericii din Nerlii”, Moscova
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
decât cel al unui activist comunist: „Și atunci se aflau față în față două lagăre, cel socialist și cel capitalist”). Al. Grecu s-a afirmat și la Studii, unde s-a preocupat, cu o singură excepție, de relațiile ruso-române și istoriografia marxistă. Astfel, a publicat recenzia „Două reviste de istorie sovietice” și articolul „O scrisoare inedită - Mihai Viteazul și legăturile cu Rusia (iunie 1596)”, arătând importanța corespondenței respective pentru relațiile cu Polonia, care refuza în 1600 trecerea solilor munteni prin teritoriul
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
istoricilor sovietici - ignorate până atunci, ca și lupta de clasă, concepția materialistă și cercetarea obiectivă a relațiilor Românilor cu Slavii și în special cu Rusia”. Acest din urmă aspect este prezentat cu precădere în recenzia amintită, ajungându-se la condamnarea istoriografiei „burgheze” române care ar fi promovat și în această privință „o adevărată falsificare a adevărului istoric”. P.P. Panaitescu merge mai departe și, după ce subliniază meritele manualelor (influența slavă/rusă în organizarea socială, în organizarea politică, în limbă și în cultură
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
este asemănătoare cu cea anterioară a lui A. Boldur: „statul moldovenesc cu dinastia venită din Maramureș s-a format pe temelia unei vechi populații locale cu așezările ei, în care erau adânci influențe religioase, culturale și economice rusești-apusene”. Din 1948-1949 istoriografia română cunoaște o convertire generalizată la marxism și prosovietism (panslavism rusesc). O simplă privire asupra tabelelor organizării personalului Institutului de Istorie și Filosofie al Academiei RPR (ianuarie 1949 - decembrie 1951) ne dă imaginea exactă a dimensiunii oportunismului istoricilor români. Centralizarea
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
realizează și care se află în strânsă continuitate cu preocupările anterioare: formarea statelor feudale românești și tradiția istorică, Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Țările Române și în Europa, rolul Mării Negre în Evul Mediu, istoria Bizanțului, cruciadele, Sud-Estul Europei, critica istoriografiei maghiare. Dar cel mai reprezentativ studiu al lui Brătianu, din care reiese îngrijorarea istoricului pentru viitorul țării, se referă la organizarea păcii în decursul istoriei, fiind o dezvoltare a lecției de deschidere a cursului de istorie universală, ținută în decembrie
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
musulmane aux Traités de Westphalie, care, împreună cu notițele despre cărțile anunțate ale lui Louis Brèhier, Louis Halphen și Charles Petit-Dutaillis, textele despre M. Bloch și Ch. Diehl și recenziile amintite mai sus, demonstrează racordarea perfectă a savantului român la pulsul istoriografiei europene și mondiale. O atenție specială aș acorda unei note bibliografice referitoare la Manualul unic de istoria Românilor, București, 1945 scris de A. Iordănescu, V. Arbore și G. Lazăr, în care este lăudat efortul de a include ultimele cercetări istorice
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
al Academiei Române și redactor-șef al publicației Études Byzantines - în postul de consilier științific. Prestigiosul savant francez era o prezență nelipsită în paginile revistelor românești de specialitate ale perioadei de tranziție și a avut un rol foarte important în racordarea istoriografiei române la cea europeană după război. Grație prieteniei sale cu Gh. Brătianu, paginile renumite ale istoricului român despre Marea Neagră și alte lucrări, redactate în manuscris înainte de arestare (1950), au fost tipărite în străinătate (deși cu o destul de mare întârziere). Aceeași
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
edita Bulletin de la Section Historique (Histoire-Géographie-Sciences Sociales) -, publicații cărora nu li se poate reproșa absolut nici o concesie față de noul regim politic din România. Anticomunismul său era notoriu (ca și al lui Brătianu). Am putea spune că spiritul liberalismului domina elita istoriografiei române. Un fost student, azi cunoscut numismat și istoric, a evocat într-o lucrare rămasă încă în manuscris atmosfera antitotalitară de la cursurile celor doi mari bizantiniști: Brătianu și Bănescu. Ultimul făcea chiar analogie între acțiunile anarhice ale plebei din Bizanț
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
artelor la Universitatea din Madrid), Victor Buescu (lector, Universitatea din Lisabona), Vintilă Horia și George Uscătescu - toți în domeniul lingvisticii și literaturii; în Germania: Octavian Bârlea (monsenior greco-catolic - istoria Bisericii), Ion Popinceanu, Constantin Sporea și Mitache Pribeagu (istorie contemporană și istoriografie). Pe lângă studii și articole în revistele de specialitate din țările respective, cei de mai sus au publicat traduceri, memorii și chiar volume originale. Principalele reviste ale exilului românesc erau în primii ani: Luceafărul. Revista scriitorilor români în exil, 2 vol
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
Biserica Romano-Catolică trebuia să se conformeze legislației arbitrare comuniste. Reprezentanța diplomatică a Sfântului Scaun la București, Nunțiatura Apostolică, a blocat orice proiect de statut al cultului catolic venit din zona clerului înclinat spre colaborarea cu regimul. Spre deosebire de pozițiile exprimate în istoriografia românească, Hansjakob Stehle a susținut că existența unei Nunțiaturi în România, în primii ani ai regimului comunist (1948-1950), putea fi un avantaj și o șansă pentru ca Biserica Catolică să ajungă la un modus vivendi cu guvernul RPR. Mai mult, negocierea
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
Europa de Est s-a păstrat, realitate care s-a vădit și cu ocazia celui de-al X-lea Congres Internațional de Științe Istorice, desfășurat la Roma între 4 și 11 septembrie 1955. Deși era pentru prima dată după război când reprezentanții istoriografiei din cele două blocuri politico-militare se reuneau într-un Congres, din Memoriile lui David Prodan, participant la Congres, rezultă că încordarea s-a menținut: delegația românească primise dispoziții de la București să boicoteze recepția pe care o va da papa Pius
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
România. A.S. STÂKALIN Apropierea sovieto-iugoslavă (1954 - vara anului 1956) și situația politică din Ungaria Evoluția relațiilor sovieto-iugoslave și influența lor asupra politicii interne din Ungaria în condițiile crizei profunde a regimului stalinist de la mijlocul anilor ’50 au fost studiate în istoriografia ungară a ultimului deceniu în lucrările lui Zoltan Ripp, Janos M. Rainer și în ale altor cercetători. Introducerea în circuitul științific a unui set de documente din arhivele rusești, în primul rând din Arhiva Ministerului de Externe al Federației Ruse
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
Factorul iugoslav în diversele sale ipostaze și-a menținut influența asupra politicii interne din Ungaria. Dorin DOBRINCU Un „23 august invers”? Tentativa de readucere a României în Axă (toamna 1944 - primăvara 1945)* Identificarea și evoluția unui subiect istoric. Probleme. Surse Istoriografiei române dinainte de 1989 îi erau inaccesibile o multitudine de subiecte, cele mai multe cantonate în istoria recentă. Unul dintre acestea era legat de acțiunile inițiate de germani și de legionari în România după lovitura de stat de la 23 august 1944. Episodul parașutiștilor
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
și lipsiți de educație. Ei își abandonau locurile unde se născuseră întrucât, așa cum remarca ziarul America, din 18 februarie 1911, „mulți dintre noi [...] venim aici, în țări străine, [...] din pricina asupririlor ungurești”. Stăruind asupra acestui subiect, cineva atrăgea chiar atenția că „istoriografia problemei emigrării românilor în America are, totuși [...], lacune serioase. Astfel, cu toate că pentru cei mai mulți cercetători cauzele emigrării erau considerate a fi fost exclusiv de sorginte economică și socială, nu se poate nega însă că această realitate era strâns legată de determinările
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
se desfășoară la nivel național în statele emergente. Mecanismele caracteristice acestui fenomen sunt rescrierea istoriei naționale și restructurarea memoriei colective. Cazurile pe care Kuzio le examinează pentru a-și ilustra teza sunt Ucraina, Moldova, Belarus și Kazahstan, state a căror istoriografie este comparată cu istoriile oficiale sovietice de dinainte de 1991. Kuzio își înscrie analiza în cadrul larg al dezbaterilor despre decolonizare, argumentând că dezmembrarea Uniunii Sovietice se aseamănă cu decolonizarea Irlandei, în cazul Imperiului Britanic, și cu decolonizarea Algeriei, în cazul Franței
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
ca o formă intensă a unei politici identitare (identity politics), preocupată de rescrierea istoriei și de recuperarea diferenței față de „fratele mai mare”, Rusia - alter ego-ul imperial (the imperial Other). Preocupat de ideea alterității, Kuzio prezintă mai întâi imaginea pe care istoriografia sovietică o construise popoarelor dominate pentru a o pune apoi în contrast cu istoriografiile recente ale fostelor republici sovietice. Kuzio afirmă că istoriografia sovietică post-1934 se afla în slujba construirii unui mit al spațiului sovietic în care Rusiei îi revenea rolul de
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
rescrierea istoriei și de recuperarea diferenței față de „fratele mai mare”, Rusia - alter ego-ul imperial (the imperial Other). Preocupat de ideea alterității, Kuzio prezintă mai întâi imaginea pe care istoriografia sovietică o construise popoarelor dominate pentru a o pune apoi în contrast cu istoriografiile recente ale fostelor republici sovietice. Kuzio afirmă că istoriografia sovietică post-1934 se afla în slujba construirii unui mit al spațiului sovietic în care Rusiei îi revenea rolul de frate mai mare în raport cu celelalte popoare. Principiile acestei istoriografii erau reabilitarea trecutului
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
mare”, Rusia - alter ego-ul imperial (the imperial Other). Preocupat de ideea alterității, Kuzio prezintă mai întâi imaginea pe care istoriografia sovietică o construise popoarelor dominate pentru a o pune apoi în contrast cu istoriografiile recente ale fostelor republici sovietice. Kuzio afirmă că istoriografia sovietică post-1934 se afla în slujba construirii unui mit al spațiului sovietic în care Rusiei îi revenea rolul de frate mai mare în raport cu celelalte popoare. Principiile acestei istoriografii erau reabilitarea trecutului imperialist țarist, ilustrarea superiorității ruse, accentuarea misiunii civilizatoare a
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
pune apoi în contrast cu istoriografiile recente ale fostelor republici sovietice. Kuzio afirmă că istoriografia sovietică post-1934 se afla în slujba construirii unui mit al spațiului sovietic în care Rusiei îi revenea rolul de frate mai mare în raport cu celelalte popoare. Principiile acestei istoriografii erau reabilitarea trecutului imperialist țarist, ilustrarea superiorității ruse, accentuarea misiunii civilizatoare a Rusiei și incapacitatea non-rușilor de a crea state independente. De asemenea, era subliniată ideea că teritorii ca Ucraina și Belarus nu constituiau anexări, ci reîntregiri ale spațiului rus
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
creare a miturilor, mituri care fac parte integrantă, după cum susține Kuzio, din istoria și identitatea oricărei națiuni. Elita politică postcolonială este interesată în mod special de evoluția și crearea identității pentru a-și dobândi propria legitimitate. Apelul la o nouă istoriografie este una dintre soluțiile existente. în cazul fostei URSS, problema elitei este crucială pentru că în cele mai multe cazuri ea este împărțită între „nativi” și „asimilați”, între cei ce sunt rusofili și cei ce proclamă necesitatea unei noi identități. Numai patru dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]