2,843 matches
-
pluvioase. Îmi spune că a obosit, drumurile îl deprimă. Andras e mare, „învelit” bine cu carne, și scâncetul de copil despre dorul de casă, pe care l-a tot reluat încă de la Paris, mă face să zâmbesc. Are privirea mereu melancolică și se ține mai mult cu ai săi din Ungaria, ca și noi, de altfel, cu ai noștri din România - sindromul Estului, al familiarității căutate instinctiv pe meleaguri străine, în mijlocul celor ce răspund aceluiași cod de comunicare, aceleiași fișe identitare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
imagina. Și arme de foc - flinte, muschete, pistoale, archebuze. Un arsenal spectaculos, evocând diferite epoci din istoria castelului. Oricât de semeți s-au ținut cei ce l-au locuit, până la urmă, timpul, Marele Adversar, i-a învins pe toți. Ce melancolic să rătăcești prin aceste săli, să privești veșmintele, blazoanele, armurile, potirele lor în absența stăpânilor, trecuți de mult în lumea umbrelor!... Furat, mai mult decât ceilalți, de exponate, pierd urma grupului meu „francez” și mă văd nevoit să-mi asum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
Peisaj cunoscut, pe care îl revăd, după câteva săptămâni de Occident, cu o strângere de inimă. Au dispărut parcelele bine cultivate, ca în Germania sau ca în Polonia, le-au luat locul câmpiile părăginite. Uneori, mai zărești câte o rusoaică melancolică, în costum de baie, plivind într-o semănătură cu ceapă - un artefact pe o placă fotografică năpădită de albeața omogenă a pustietății. La stația de frontieră Mamonovo, ne întâmpină o fanfară. Urmează o mică și radioasă cuvântare a șefului gării
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
talente ale țării. Scriitorii sunt serviți cu șampanie - domnul Adamkus ține să ciocnească, personal, o cupă cu fiecare dintre noi -, iar copiii-literați servesc sucuri, deși unii dintre ei au peste 1,80 înălțime, fapt ce mă face să mă gândesc, melancolic, la celebrul Arvidas Sabonis - supervedeta lituaniană, acum în NBA (liga nord-americană de baschet) - și la „Jalgiris”, echipa de baschet la care și-a început cariera. Entuziasmantele sale victorii de la sfârșitul deceniului nouă împotriva cluburilor rusești purtau, la acea vreme, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
cele mai plăcute sejururi pe segmentul estic al periplului nostru. Cine ar fi crezut? Aș situa-o, ca forță a impresiilor și intensitate a surprizei, alături de Lisabona, Bordeaux și Paris... Înainte de culcare, o secvență din holul hotelului, ca o efigie melancolică. David Muradyan, care este un talent polivalent în Armenia - scriitor, pianist, cineast -, interpretează câteva melodii clasice la pian. Lumea e entuziasmată. După muzica dansantă de pe vapor, toți simt nevoia unui refugiu liniștit. Cu David am discutat de mai multe ori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
sovietice - imagini pe care le comentează, pe un ton grav și părintesc, totodată, profesorii în fața copiilor învățați să țină la patria lor adevărată, nu la una fictivă, impostoare... Mi-e teamă că tonul acestor evocări va fi, inevitabil, ușor romanțios, melancolic. Nu vom sta aici decât o zi și jumătate, încât cea mai mare ispită va fi să revedem măcar câteva dintre locurile care ne captaseră atenția la vizita noastră de anul trecut. Mai ales că Boris Buracinschi nu pare deloc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
Golgotă protestantă inventată de englezi în 1883, loc spre care converg autocarele cu nigerieni, ugandezi și kenyeni, cu toții africani anglofoni. Un arhitect ca Viollet- le-Duc ar fi respectat geniul locului, și atunci poate ar fi rămas ceva din acuarelele melancolice ale lui David Roberts, călătorul peisagist englez din secolul al XIX-lea care, cu tonurile lui ocru și cu violențele lui fauviste, a reușit să redea atât de bine minaretul antic și beduinul gotic. La el, ca și la Hubert
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
tihna lui consistentă timp de un sfert de ceas, când răsăritul soarelui, risipind ceața, i-a lăcuit suprafața cu un albastru sidefiu impecabil. De asemenea, puțin după aceea, am putut gusta blândețea toscană și primăvăratică a muntelui Fericirilor, o culme melancolică și încântătoare, cu covorul său de violete, de părăluțe și de asfodele (cel puțin așa le-am identificat eu, de la distanță) care urcă până în vârf unde, în mijlocul unui pâlc de verdeață, în spatele unui dublu șir de palmieri și de eucalipți
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
picioarele grele ne îndreptăm spre corturile înfierbântate ca niște cuptoare; ne răcorim cu apa sălcie a pustietății, ne curățim de colbul fin al dealurilor și văilor, ne îndreptăm spre popotă ca înspre laptele și mierea Canaanului. După amiezile triste și melancolice se scurg pustii până la ceasurile trei. Abia se mișcă ici-colo soldați printre corturi, câte un ofițer cu ochii cârpiți se arată în lumină privind lung în zări aurii. Domol, ca-n spre munci silnice, pornesc apoi șiragurile spre câmpurile de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
nu se mișcă, stau neclintite, ca-ntr-un farmec. Iazurile lucii ca oglinzile răsfrâng luna nemișcată din înnalt. O lună ciudată, atârnată parcă în văzduh, în aburi, supt un cer de albastru spălăcit de aquarelă. Totul e mut și trist, melancolic, de o adâncă melancolie neagră; triste câmpii, triste dealuri sterpe și lacuri negre, și luna singură pe cer fără stele, singură, neclintită, spăimântată deasupra morții de jos. Așa trebue să lucească luna în singurătăți polare... 2 Septembre LOCOTENENTUL RACOVEANU Un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
hotărâre... Iorgu Voinea... Cum se hotărăște el însfârșit să vie s-o vadă pe Maria... [MOLDOVA DE SUS ȘI BASARABIA] [Revoluția rusă] 30 Septemvrie. (1908) Toamnă lină (V) Toamnă lină și caldă; e așa de frumos și de pătrunzător de melancolic încât parcă o să murim cu toții... Miros de frunze uscate de nuc... Vuet de căruțe pe drum, în depărtare, când crește, când scade, când bubue adânc la poduri. Șipotul lui Brahuza. Socoteala unui zid de sprijin al drumului, de 15 m
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
biserica Sf. Marii din Berlinul vechiu și câteva străzi cu case vechi și caracteristice: Parochial Strasse, Str. Orfanilor. Între ele ulița Jidovilor și-n preajma Sf. Marii, în turnul căreia cântă din ceas în ceas cele 31 de clopote, arii melancolice, e o liniște, o pace ș-o tihnă surprinzătoare. Copiii se joacă ca pe o toloacă de sat, un bărbat își învață nevasta să pedaleze la o bicicletă, ca să economisească banii de tramvai și metropolitan, pecând aproape, în străzile moderne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
sus am văzut un tablou de G. Reni Lucreția sinucigându-se și un original de Raphael, Sfânta familie. Foarte multe còpii, colosale, însă còpii. La ieșirea din palatul cel nou, un bătrân cântă dintr-o mașină automată cântece vechi și melancolice. Pălăria jos, alături, și fiecare aruncă în ea cât îl lasă mâna. Am văzut Reni Raphael. Sala scoicilor, unde se serba noaptea de Crăciun. Fast, aurărie, argintărie. E mai impresionant Sans-Souci, cu simplicitatea lui de chinovie de odihnă a unui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
umbla cu uratul copiii. După ce se face noapte, pornesc flăcăii, cu mare spectacol de clopot, buhai, dobe, fluier și căpitenia urătorilor rostește orația consacrată recoltei grâului. Odată cu urătorii umblă "nunta", ursul, capra, căluțul, Vicleimul, stelele cu luceafăr, și din nou melancolicele tânguiri ale colindelor Țiganilor. În toată Moldova, Basarabia, Bucovina și nordul Ardealului aceste datine sunt încă în floare. În târgul de pe Siret unde m-am născut erau în putere acum jumătate de veac: poezia lor simplă și dulce mi-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
pentru cititorul de rând, nici pentru critici, am scris pentru mine. N-am un grup literar în spate care să mă promoveze. Așa că n-am niciun cititor consecvent, care să mă mângâie pe creștet atunci când îmi e greu. Mă întristează melancolic faptul că poeții tineri, cititori de altă sensibilitate, nu-mi sunt apropiați (îmi sunt chiar "dușmani naturali", mă antipatizează din instinct). N-am nici măcar un prieten în București la care să apelez sentimental. M-am învățat așa, să fiu al
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
Șerban, doctor în medicină, decedat la acest ospiciu la 29 noiembrie 1874, după o existență în care recunoaștem o constituție psihică ciclotimică, predominant depresivă. Acest frate, dr. Șerban Eminovici, mort în etate de 31 de ani, a fost neîndoielnic, un melancolic, cel puțin în momentul morții, la Charité. Capacitatea intelectuală a acestui frate era extraordinară, lucru menționat în câteva documente și rezumat lapidar de Alex. Văsescu, boier botoșănean, când spune că în viața lui nu a întâlnit "un om cu o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
sănătate, îndreptându-se spre Botoșani, deși Creangă și Miron Pompiliu, cu care se întâlnise întâmplător în Gara Pașcani, l-au chemat la Iași. Remisiunea nu a durat mult. Peste o lună, în mai 1887, îl găsim bolnav, de data aceasta melancolic, cum, reiese din următoarele documente extrase dintr-o scrisoare a Haretei, sora poetului, care îl îngrijea la Botoșani. 3 mai 1887. "Doctorii susțin că este la cap o rană ca la picioare, din a cărei cauză nu poate articula nici un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
etapă în care psihiatria abia își conturase o schemă nozologică, așa după cum reiese din conspectarea manualelor de atunci și când paralizia generală progresivă cuprindea, în mod cert, și stări psihotice de altă natură, lipsind un substrat biologic de control. Aspectul melancolic al acestui acces reiese și mai pregnant dintr-o scrisoare descoperită în Biblioteca Academiei Române, scrisă la 11 iunie 1887 de către Hareta și adresată Corneliei Emilian. "În intervalul de 21 zile n-a vorbit nimic, de trei (zile) acum articulează un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
Înalte, suple, blonde, cu picioare lungi, bine puse în evidență. Ne-au privit fără să ne vadă și au ieșit lăsând în urmă, ca semn al fulgurantei lor treceri, o dâră de parfum bun care ne-a învăluit. Am rămas melancolici, comilitonul meu nonagenar și cu mine, până când el, oftând ușor, a rupt tăcerea: — Ei, domnule, de ce nu mai am eu optzeci de ani! După muzică, marea pasiune - și competență - a profeso rului Vicol era șahul. Problema lui, la Cumpătul, era
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
mici preluându-le pe ale celor mai mari, dacă fuseseră, desigur, bine păstrate. Era atunci acolo, la întretăierea străzii Regale cu bulevardul Cuza, mare îmbulzeală și larmă, un spectacol pitoresc. Mihail Crama îl evocă într-o frumoasă poezie mai degrabă melancolică, nostalgică, intitulată „Liceu“, pe care mi-a făcut cândva bucuria să mi-o dedice. A inclus-o în volumul Treceri (1981), de unde o reproduc: În fața librăriei, fiecare negoț făceam cu cărțile școlare. Dactili suiau, îmbietorii ritmi, pe Cicero-l schimbam
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
lirică a ultimului mare poet romantic european și poezia cu iz de mucegaiuri, dar și de chemări spre înfăptuiri ale veacului ce avea să vină Unirea și alinierea la spațiul european și universal. Eminescu în Doina nu mai este romanticul melancolic, ci un luptător național și un apărător al românității". Se concluzionează astfel că Doina ca orice operă capitală "viața ei nu a putut fi curmată prin decizii arbitrare, de moment, servind interese străine de neam și de cultură. Pentru că Doina
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
triste dintr-o existență nu prea agitată, dar plină și generoasă". Deoarece simțea, după propria-i mărturie, că a ajuns "la capătul cărării", trecutul îi apare scriitorului ca o oglindă a liniștii sufletești și a stabilității morale, așa cum o recunoaște, melancolic și premonitoriu, într-o creație lirică a sa: Al meu zbuciumat suflet se-ntoarce de la sine Cătră limanul dulce al zilelor senine Din vremea cea trecută. (Poezii, p. 116). Prin această optică, amintirile și evocările autorului junimist se situează la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
ca să complectez tabloul ce-mi îmbucura ochii în acea încântătoare dimineață, voi zice că atunci eram tocmai în epoca când pădurele răsfrângeau toată gama coloarelor de la roș stacoșiu pănă la galbănul de aur; se auzea prin fânațe sunetul coasei, muzică melancolică, prevestitoare zilelor de toamnă; aerul răcoros încărcat cu miros de iarbă tăietă dându-mi intuițiunea apropiatelor griji ale iernei, mă predispunea parcă să sorb cu mai multă poftă dulceața momentului; iar eu, tânăr cum eram plin de entuziasm, cu inima
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
decât dânsa. Era, mă rog, blondă, cu un păr de aur care parcă revarsă raze, cu niște ochi albaștri, adânci ca unda ademenitoare a mărei, cu o talie de vespe, curmată la mijloc parcă anume pentru îmbrățoșare, cu un surâs melancolic pe buze care-i dădea un aer de vecinică aspirațiune spre seninul cerului. Era, ca să zic așa, o a doua Margaretă din Faust, încunjurată de aceeași lumină poetică, și iluziunea mea era cu atât mai complectă, cu cât cânta foarte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
farmecul ei cealaltă copilă, Maria cu părul ei de aur, cu ochii ei revărsători de lumină, de astă dată mai frumoasă, mai diafană, mai poetică, așa că parcă ea însuflețea întreaga fire încunjurotoare. Iar notele fluierului îmi răsunau în urechi dulci, melancolice, întocmai cum îmi răsunase odinioară aria plângătoare a Margaretei, arie neuitată ce de atâtea ori mi-a dezmierdat auzul prin voacea iubită a Mariei. Apoi, lucru neînțeles, cântecul cela de al o vreme nu mai semana nici cu doina din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]