5,154 matches
-
său Îndepărtat - dar și față de desăvârșirea sa ca personalitate morală, ca “om Între oameni” și nu ca om printre oameni. Autorul lucrării „Principiul Responsabilitate”, Hans Jonas, consideră că această responsabilitate morală, din perspectiva viitorului Îndepărtat al omenirii este de natură ontologică. Pentru a ne face să Înțelegem mai exact acest caracter al responsabilității, el utilizează două modele explicative: responsabilitatea părintească și responsabilitatea omului politic. A. Paradigma responsabilității părintești. Aceasta este de natură ontologică, În sensul că grija pentru copil nu depinde
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
perspectiva viitorului Îndepărtat al omenirii este de natură ontologică. Pentru a ne face să Înțelegem mai exact acest caracter al responsabilității, el utilizează două modele explicative: responsabilitatea părintească și responsabilitatea omului politic. A. Paradigma responsabilității părintești. Aceasta este de natură ontologică, În sensul că grija pentru copil nu depinde de nici o condiție prealabilă: această responsabilitate este un angajament fără putință de alegere și există din momentul din care IV. Pentru o etică a responsabilității „Condamnarea” la responsabilitate copilul se ivește pe
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
p. 195-197. Sub semnul arlechinului. În: Adevărul literar și artistic, 7, 14 iul. 1998, nr. 426, p. 2. Despre articolul Elvirei Sorohan: Romanul ironic intimidează critica, publicat în Dacia literară, 9, 1998, nr. 29, p. 37-39. BARBU, Marian. Jurnalul nefericirii ontologice: Ion D. Sîrbu un dosar deschis. În: Mozaicul (Craiova), 3, apr.-mai 2000, nr. 4-5, p. 27. Elvira Sorohan. Ion D. Sîrbu sau suferința spiritului captiv. Iași: Junimea, 1999. BARBU, Marian. Oricând despre rădăcinile culturii românești note pe marginea unei
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
concrete ale acestei atitudini de regăsit la nivelul discursului. Revolta se îndreaptă succesiv și simultan împotriva societății, a literaturii consacrate și, în cele din urmă, împotriva existenței și condiției umane înseși. Categoriile revoltei nu sunt doar soluții estetice, ci și ontologice, iar trimiterea la celebrul eseu al lui Camus pe care o face autoarea marchează o altă afinitate importantă: "Ca formă superioară de existență a omului în lume, revolta dă intelectului satisfacția libertății, sufletului o posibilitate de descărcare, iar societății condiția
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
ca salvare (de uitare, de păcat, ba chiar de moarte) este regăsită, sub diferite ipostaze, în majoritatea textelor prefațiale. În predoslovia la Evanghelie învățătoare, de la Mănăstirea Dealu, din 1644, Meletie Macedoneanul îi conferă în forma ei exemplară, a Scripturilor, valoare ontologică, de redempțiune, de recuperarea a darului perfecțiunii inițiale pierdute prin păcatul originar, și a vieții veșnice: "ca să putem ajunge întra acé destoinicie dentăiu caré o au avut omul acel dentăiu în raiu pănî nu căzuse, și pentru acéia au socotit
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
transmisă urmașilor, ideea fundamentală a legatului sapiențial ca formă absolută de moștenire, pentru că ea oferă acces nu numai la bunăstarea materială, ci la însăși sursa vieții eterne. Se configurează, astfel, în mod ideal, un univers unde învățătura, categorie gnoseologică și ontologică deopotrivă, este o nevoie vitală, sine qua non "pentru că cum nu poate nime a lăcui în ceastă lume fără de apă, așea nu poate fi nice fără învățătură"62-, fără de care existența umană "cinstit[ă] și cu dregătoria [...] cuvântului"63 -, ar
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
poate să se "dăzvoalbe să se îndireptêze "), concepută, parcă, după etapele unei inițieri rituale ce ipostaziază momentul simbolic al catabasei "în întunerec și în bezdnă ", ori al călătoriei pe căi "rătăcite și neumblate", ca moment anticipând trecerea la un nivel ontologic superior. Este nivelul atins în orice călătorie inițiatică împlinită, văzută aici ca experiență ideală a lecturii ce dispune de instrumentele necesare ("vêtrilele întinse "), are o finalitate bine precizată ("cârma tocmită "), și, de ce nu, un context generos ce stă sub imperiul
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
de la littérature roumaine. A citi un tablou. Metafore ale interpretării în Întâmplări în irealitatea imediată Doris Mironescu Tema interpretării realului este una dintre cele mai prezente la M. Blecher. Pornind de la o incertitudine de natură identitară ("cine anume sunt?") și ontologică ("în ce fel de lume trăiam?"), naratorul romanului Întâmplări în irealitatea imediată se lansează într-o încurcată investigație autobiografică, cu atât mai complicată cu cât eroul posedă o concepție foarte restrictivă față de posibilitatea recuperării trecutului 109. Această investigație, realizată cu ajutorul
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
impune spiritului, corpului, simțurilor (văzului, simțului tactil...). Această definiție se întîlnește cu definiția formulată de Searle: "Ce este realismul? Pentru moment am definit realismul ca teza potrivit căreia lumea există independent de reprezentările noastre despre lume." Realismul este o teorie ontologică. Realitatea este, înainte de toate, ceea ce limitează și reduce posibilele oamenilor. Concepția realistă vede în realitate o serie de imposibile care se impun fiecăruia, "mie", "nouă". Modul M1 de a fi în lume stipulează că realitățile care fundamentează lumea stau la
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
autor. Existența, la scriitorul francofon, al acestei zone interme diare cu trăsături nedefinite pune, în mod evident, problema "decala jului" în producția romanescă. Ce este această scriitură de frontieră, planînd între fragmente ce amintesc de stranietatea ei, fie prin povara ontologică a unei viziuni hrănite dintr-o experienă pe care limba gazdă o ignoră, fie printr-o scufundare metalingvistică spre rădăcinile prime ale cuvîntului? Lise Gauvin (L'Ecrivain francophone, 1997) a expus deja pe larg chestiunea unei supraconștiințe lingvistice, de care
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
limbii franceze prin imaginarul limbii române. În estetică a cuvîntului creator de univers stabil, potrivit logicii aristotelice, a terțului exclus. În vreme ce pentru limba română, actualul și virtualul conotațiilor cuvintelor, înghețate în rostire, au o forță egală și ace eași valoare ontologică, fără să joace separat sau opozitiv. În mod fundamental, absurdul nu există în viziunea românească despre lume, căci nimic nu ar putea contraria o logică care admite (fără a-l numi astfel) terțul inclus și mai multe niveluri de realitate
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
și îndeosebi o viziune a romanescului în termen de difracție: doar la nivelul fracturii din discurs, al acestei imposibilități de a locui pe deplin limba franceză se poate observa singulara aventură a scriiturii francofone, o literatură a răspîntiilor culturale, lingvistice, ontologice, un metisaj care nu ajunge într-un impas, ci într-un spațiu infinit flexibil și modelabil. Atunci cînd franceza, ca limbă de expresie scrisă, nu coincide cu limba maternă a autorului se produce inevitabil o distanțiere în raport cu norma admisă în
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
fără răgaz, prin riscul asumat de a-și pierde orice autonomie sau certitudine, evoluînd pe frontiera dintre sine și anonimat. Ne aflăm în fața unei gîndiri extrem de subtile și armonice, greu de urmărit în meandrele multiplu determinate de considerente istorice, psihologice, ontologice etc. Raluca Bădoi se pliază întru totul pe tematica și stilul gîndi torului francez, pînă la identificare uneori, starea aceasta fuzională nealterîndu-i însă spiritul critic și discernămîntul, subliniind doar o afinitate electivă autentică. Pasiunea și plăcerea descoperirii lui Lévinas îi
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
retragerii în sine, cumva analog cu modelul lurianic al lui Tzimtzum, acea "împuținare" deliberată a luminii divine pentru a crea spațiu luminii umane. În optica relațională a lui Lévinas, sacrificiul de sine e prezent în cel mai înalt grad, cel ontologic, chiar dacă nenumit astfel. Și chipul celuilalt, ca poartă de intrare a alterității, devine hieratic, fără trăsături clare, în ciuda trecerii prin enigma feminină. Un neașteptat sprijin hermeneutic, dincolo de aproape obligatoriile referințe la studiile lui Franz Rosenzweig despre chip ca oglindă divină
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
pe veci de ținuturile natale. Dar acei oameni au avut o existență anterioară captivității, o societate, familii, prieteni, ocupații, într-un univers liber, unde nu viețuiau în defensivă, pentru că nu știau ce pericole îi pășteau dinafară. Pe ruperea acestui echilibru ontologic se concentrează povestirea Leonorei Miano, ca și pe dimensiunea general umană a suferinței cauzate de dispariția unei ființe dragi. Nu fără acea urmă de fatalism specifică popoarelor care au cunoscut vicisitudinile istoriei, căci oamenii sunt prezentați ca neavînd nicio putere
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
însă în păcatul idolatriei stilului și știe că, în fond, realitatea nu e mai puțin găunoasă atunci cînd figurația ei verbală este strălucită și ambiguă. Pe de altă parte, acesta poate fi un răspuns, un pansament eficace la o suferință ontologică constitutivă, în plan personal, și o tentativă de a oferi spiritului o cale de ieșire din impas, atunci cînd contradicțiile privitoare la tot ce ține de natura umană tind să devină aporii. Decuparea și placarea unor anumite tipare de gîndire
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
aceeași suprafață: el însuși, pe care interioritatea și exterioritatea se întîlnesc. Și o predilecție, manifestă de altfel în cultul paradoxului vital, nu doar stilistic, al lui între. Această înclinație, distinctă în toate textele sale, ar avea, credem, două surse principale: ontologică, pe linia mentalității tradiționale românești, și gnoseologică, în frecventarea filosofiei terțului inclus și, implicit, a fizicii cuantice. După spusele lui Mircea Vulcanescu, în spiritul românesc arhaic, lumea noastră nu este un spațiu al "prezențelor" în sensul metafizicii actualiste, ci cuprinde
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
exemplar este combătut de ceea ce am numi fondul său românesc de toleranță și apetență pentru contradictoriu. Există o mulțime de proverbe, bancuri sau ghicitori populare românești care ating paradoxul, pentru a sugera complexitatea vieții, pentru a introduce un anume relativism ontologic, dar și pentru a șoca, a descumpăni auditoriul, unele mai limpezi, altele mai sofisticate, jucînd pe sensurile concret respectiv figurat ale cuvintelor, iar unele chiar aporetice, construite pe modelul scolasticii medievale (de pildă: Dacă astăzi sunt zero grade și mîine
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
o imposibilitate de care nu încetez să mă pătrund de vreo patruzeci de ani încoace..." (DR) În felul său sucit, oblic, răsturnat, Cioran a făcut enorm pentru reconstituirea unității pierdute a ființei, tocmai confruntînd-o cu o scindare, cu această fragmentare ontologică în care omul încearcă să opereze alegeri, în vreme ce esențialul rezidă în acceptarea și integrarea tuturor acestor aspecte aparent ireconciliabile. Dacă aforismele cioraniene își ating atît de bine ținta, dacă citindu-le sau ascultîndu-le, ceva vibrează în noi chiar scandalizîndu-ne sau
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
de acum și în spațiul academic, unde disputele privind relația modernism postmodernism sunt și astăzi neîncheiate. Postmodernismul anilor '90 și cel al zilelor noastre pun în discuție chiar statutul său de trăsătură culturală dominantă și deplasează oarecum discuțiile înspre nivelul ontologic, al întrebărilor care privesc toleranța umană în fața polimorfismului postmodernismului și a refuzului său constant de a produce sens (cel puțin un sens unic). Astfel, asistăm la o intensificare a studiilor din perspectivă postmodernă referitoare la etică, etică aplicată, teologie, mass-media
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
principiu al societății. De altfel, unii exegeți ai scrierilor baudrillardiene consideră că "analiza hiperrealității poate fi văzută ca o extensie și o radicalizare a teoriei reproducerii mecanice a lui Walter Benjamin"459, care dezvoltă un număr de consecințe sociale și ontologice ale intruziunii crescânde a mijloacelor tehnice în societate (în special în domeniul artei, unde exemplul fotografiei, cinematografului sau dadaismului sunt relevante). Benjamin observă că, deși în principiu, orice operă de artă poate fi reproductibilă, de abia în jurul anului 1990 tehnicile
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
vedere al acestui cercetător (punct de vedere larg răspândit în special în rândul sociologilor), consumul informațiilor televizate se realizează în aceeași manieră interpretativă ca și în cazul consumului de literatură sau teatru, astfel încât ideea că televiziunea ar conduce la transformarea ontologică a culturii postmoderne nu poate fi susținută. Acestui argument i se mai adaugă și cele binecunoscute ale receptării imaginilor de către public, eliminarea pasivității acestuia, precum și considerarea lor doar ca una dintre multiplele surse de informare cu care subiectul intră în
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
scandalul seducției" fiind dat de abilitatea seducătorului de a le exploata cu succes. 6.3.2. Seducție și minciună În general, minciuna este văzută ca o acțiune voită de deformare a adevărului, domeniile în care se poate manifesta fiind numeroase (ontologic având conotațiile de a iluziona, a obtura, a plăsmui; (epistemo)logic însemnând a falsifica, a substitui, a voala; axiologic cu înțelesurile de a trișa, a amăgi în plan moral, a imagina, a fabula în plan estetic și a înșela, a
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
altfel, respingerea corespondenței dintre realitate și descrierile sale teoretice i-a adus concepției lui Baudrillard calificativul de "anti-program", iar Barry Sandywell consideră chiar că acesta ia forma unei ""puneri între paranteze" epistemologice radicale, care în mod sigur dobândește un moment "ontologic fundamental". Poate că acesta este indiciul către dimensiunea filosofică a reflecțiilor lui Baudrillard"573. Ireconcilierea teoriei cu realitatea și transformarea ei în eveniment rămân astfel caracteristici de bază ale concepției lui Baudrillard, iar analiza radicală pe care o construiește pare
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
mort, Gallimard, Paris, 1976, p. 93. 398 Jean Baudrillard, Celălat prin sine însuși, trad. de Ciprian Mihali, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1997, p. 43. 399 Aurel Codoban subliniază, la rându-i, excluderea transcendenței în postmodernism, precum și a modelului ontologic axat pe ideea de origine sau profunzime. Pentru postmoderni, funcționează un model centrat pe diferență, astfel încât "ceea ce rezultă este o ontologie a "suprafeței semnificante", fără transcendență, [...] și articulată după principiul diferenței, nu al asemănării. Un astfel de model ontologic este
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]