6,523 matches
-
fie teamă de mărturii false. Nu era cazul să mi se aducă nici o Învinuire deocamdată, cel puțin nu pe-aici. Am apăsat pe accelerator. Mașina s-a urnit cu greu și-mi mirosea a cauciuc ars. Am dat curba. Fețele palide ale femeilor adunate În jurul băiatului ce scăpase de la moarte ca prin urechile acului fără nici o picătură de sînge și fără oase rupte au dispărut În oglinda retrovizoare și a apărut În schimb cerul alb, asemenea ecranului unui tub Braun după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
normali de la colțul clădirii cu numărul 3. CÎnd mi-am ridicat privirile, am zărit șirul de lumini de stradă, ce păreau niște ochi artificiali care uitaseră să clipească, rînduite parcă În cinstea unui festival ce se lăsa mult așteptat. Luminile palide, dreptunghiulare, care se reflectau În ferestre, lăsau impresia că ar fi abandonat de mult ideea unor astfel de festivaluri. VÎntul mă sufla dintr-o parte, ca pe-o cîrpă udă. Mi-am ridicat gulerul paltonului și mi-am văzut de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
individ ca ăsta, cu zîmbetu-i fals mereu pe buze. — Vine imediat. E un tînăr care promite... Are viitorul În față. Puteți să-l Întrebați orice. Viitoarea speranță apăru În cele din urmă, tremurînd tot. Spre deosebire de director, acesta era exagerat de palid și, din cîte mi-am putut da seama - purta ochelari -, avea priviri șirete. Îmbrăcat cu niște pantaloni jerpeliți și Încălțat cu galoși, arăta jalnic. Faptul că nu s-a arătat deloc emoționat cînd a fost prezentat de director se datora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
am să Întreprind nimic acum, o să-mi pară rău pe urmă... Orice s-ar Întîmpla, n-am să renunț. Mai am o speranță, chiar dacă e vagă. Înțepenisem de frig din cauza vijeliei și arătam ca un pește congelat, dar lumina cea palidă de la fereastra lămîiatică mă țintuise locului. Aveam impresia că ea Îmi făcea semn cu mîna să nu iau În considerare gardul și să poftesc Înăuntru... dar bineînțeles că asemenea gînduri nu se Întemeiau pe nimic... Și totuși inima Îmi palpita
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
una de alta prin cordoane de lumini, nu se cînta muzică, nu era agitația de la festivaluri. Lanternele roșii se legănau În vînt și pe albia rîului larg și secat se aflau Împrăștiate mai multe microbuze cu gurile lor sumbre și palide deschise. Erau dispuse În semicerc, la intervale neregulate și Îndreptate În toate direcțiile. Mie mi-a atras atenția priveliștea de pe partea cealaltă a rîului, peste mal. Nu se văzuse pînă atunci pentru că fusese mascată de livada de peri. Un teren
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
luă direct spre microbuzul din marginea dreaptă a semicercului. Nu-mi explic de ce, dar În partea aceasta nu erau clienți și nici felinarele nu ardeau. Îmi spuseseră mie muncitorii ăia că individul e bine cunoscut aici. În lumina vineție, fața palidă, buhăită și nerasă a bucătarului ieșea bine În evidența. În timp ce-și ștergea mîinile de șorț, cu ochii pe jumătate Închiși și buza de jos răsfrîntă, Împărțea zîmbete În dreapta și-n stînga. — E cam răcoare. — Ce-ai zice de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
dacă pot. — În cazul acesta, bănuiesc că ai aranjat totul cu fratele dumitale În ceea ce privește cheltuielile, nu? — Da. Deodată mi s-a părut că respiră greu, de parcă s-ar fi Înecat cu bere. Dar paharul era pe masă, reflectînd ușor razele palide ale luminii. Se Înecase cu fapte... Oricît ar fi sperat ea să plutească ca un embrion În lichidul gălbui, vorbind de una singură, cu berea ei, moartea protectorului, care constituia o crudă realitate, era ea Însăși tocmai această realitate. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
treizeci și doi de pași... mi-am ridicat privirile... șirul de lumini - ochi de sticlă ce nu mai știau nici măcar să clipească - se succedau ca niște vrăji, invitînd parcă la o zi festivă ce avea să nu mai vină. Lumina palidă dreptunghiulară de la fereastră părea să se fi consolat de mult cu gîndul acesta... O rafală de vînt mi-a izbit obrazul ca o cîrpă udă și, ridicîndu-mi gulerul, am rămas pe loc. Mi se spusese că pe-aici pe undeva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
i se potrivea extrem de bine cu poza luată, de parcă s-ar fi născut să fie imagine pe o bucată de hîrtie fotografică. O pată de lumină traversa fundalul În diagonală - poate o parte de clădire ce strălucea Într-o rază palidă de soare sau o fîșie de autostradă. În cealaltă fotografie, coapsele femeii goale, senzuale, se proiectau pe un fundal complet negru. Erau ele mari, dar deși umpleau toată fotografia, Îți lăsau impresia unor oase destul de mici. Forma lor mi-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
răsucea trupul, croindu-și drum prin mulțime, preocupată doar de picăturile de apă ce-i curgeau din sacoșă... de la peștele care se dezgheța. Singurul care mi-a aruncat și mie o privire a fost un tînăr de șaptesprezece-optsprezece ani, cam palid la față. Se În dreaptă spre cabina telefonică și cu o mișcare iute, aruncă ceva Înăuntru. Apoi dispăru iar prin mulțime. Să fi fost o carte de vizită ?... În șirul de mașini care trecea se crea un spațiu la un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
fi nădăjduit? Poate aveai să-mi apari în față, așa deodată, spuneam, nu puteai să te schimbi atât încât să nu te recunosc. Cum ai fi reacționat? Eu, unul, te-aș fi îmbrățișat, ți-aș fi sărutat obrajii, poate încă palizi ca și cum n-ar fi trecut nici o zi. Priveam de sus, de aici de pe platoul levantinului oraș, fluviul care curgea la vale, spre răsărit, câmpia, bălțile, orizontul, înflăcărate de pâlpâiala apusului de soare. În după-amiaza aceea de septembrie, am rămas așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
pentru mine în timpul zilei, ți-am venit în somn. Nu-i nimic că mă visezi. Cum ai putut să pleci, atunci, ca un străin oarecare? Ce fel de alcătuire ești? Și n-ai mai dat nici o veste. Fața îi era palidă cum nu i-o cunoscusem niciodată, ochii cu privirea mărită. Nu mi-am lepădat încă, după cum vezi, voalul de mireasă, nici coronița de lămâiță de pe cap”. Nu puteam vorbi. Mi se uita în ochi cu fixitatea unei lumi nefirești. „Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Nu există dragoste relativă. Ana, cum bine știi, e numai mirajul a ceea ce aș fi fost eu dacă trăiam, deci înșelarea ideii.” Și mă sărută iar, prelung, ne rostogolirăm pe canapeaua cuprinsă la dunga dintre înserare și noapte, în fascicolul palid al luminii stinghere a becului abia aprins al felinarului din stradă, aflat în dreptul ferestrei. - „Cum e dincolo, Keti?” întrebai fără teamă. Ea deschise ochii mari: „Nu e adevărat, nu există moarte, decât pentru neștiutori ca tine, sau ca noi amândoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
o mare libertatea spiritului. - Dar nu mi-ai spus dacă greșesc sau nu. - Nu, pentru că ești de bună credință, răspunse, apoi își puse mâinile pe umerii mei și dispăru - timp în care Keti se ivi în odaie, așa cum o știam: palidă, tânără, slabă. Nu înțelegeam. Vocea ei ușoară mă învălui - Am venit. - Dar mi-ai spus ultima dată, întrebai contrariat, când te-am văzut în vis că nu mi te mai poți ivi decât în somn, că ești din nou pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de braț, intrai în sufragerie, acum cameră funerară; sicriul cu trupul fără viață al învățătorului stătea pe masă cu dantelării și flori în juru-i. Mă închinai; ochii lui, sub pleoapele închise, priveau acum spre o lume necunoscută și fața-i palidă asemeni. Era cum îl știam, nimic schimbat în înfățișarea lui, între mândrie și umilință, de om al câmpiei; visase la vremi ce zadarnic așteptase să vină. Mai era puțin ca ziua să fie egală cu noaptea și-n după-amiaza aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și așezai flori la mormântul Iuliei Valșar și al familiei Perussi; mângâiai fotografia lui Keti. La venire, ca și la întoarcere, aleile cimitirului erau goale. Pe nepoata venită în doliu atunci, slabă, plăcută la înfățișare, cu ochii adânciți în orbite, palidă, n-am mai văzut-o niciodată. 3. Trecuse un an de atunci. Alaiul după-amiezii de vară intra victorios în odaie, ocrotit de razele roșiatice ale apusului. Lungile perdele străjuiau la ferestre o anume intimitate caldă, misterioasă, pe care sufletul o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
gândea să nu-mi dea drumul; și iar rostii rugător: — Nu mă cunoști, Chivo?... Atunci, scurt, zăvorul scrâșni; și deodată îmi răsări în față fata, cu ochii întunecoși sticlind în lucirea de lumină care năvălise în prag o dată cu ea. Era palidă, cu dinții strânși, ca în clipa când o sărutasem. Mă privea neclintită, nehotărâtă încă. Tremuram de tulburare. Întinsei mânile. Ea se trase îndărăt, brusc, ca izbită de ceva. Gemu încet: Are să te găsească taica! dar așa de încet, că de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
găsit și nu mi-a spus nimic. Eu tăcui. Se gândea și Voinea, mă gândeam și eu. Merserăm așa în tăcere. Intrarăm în poiană pe lângă stupi, sărirăm pârăul; Măriuca sta în prag, dreaptă și ne privea și fața-i părea palidă tare în umbra neagră a ușii. Cânele ciobănesc al pădurarului ne sări înainte, zburdând. Uite, vezi dumneata, zise Voinea, dacă dă cineva în cânele ista, el se întoarce și mușcă; el are mai mare drept decât dumneata și decât mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
alături și-l păli cu boamba de plumb din capătul mănunchiului. Omul căzu peste roată. — De-acu-s gata! gemu el scurt, cu spaimă. Cu mânile prinse de schițe, îngenunche în noroi, ș-o undă de sânge i se sui pe buzele palide. Chiar atunci și chihaia se repezi din tufe. - Strigă gros: Ce-i, măi hoțomanule?... Apoi se opri lângă car, uimit: —Tu erai, mă Ile? - Ce este? - Cucoane, aista-i Ile Covataru... Da’ ce are? Nu vezi ce are? strigă stăpânul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
carul... —Bine... Omul avu o zguduire, apoi rămase cu ochii ațintiți în sus, în bagdadie. Obrazul pământiu, ochii triști, i se cufundară ca într-o fumegare: ziua se întuneca încet-încet. —Iertați-mă... șopti el și oftă o dată adânc. De lângă foc, palid, boierul avu o întrebare înceată, tulburată: —Ce-i de făcut? Lumina din mâna întinsă se plecă spre pământ, căzu și se stânse. Nimeni nu răspunse. Omul, în umbra-i dureroasă, tăcu pentru totdeauna. Cântecul amintirii, 1909 Hoțul a apărut, inițial
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
gârbovi în ulițele mai deschise, privesc în pământ și înaintează încet cu un strigăt prelung și tremurător, care găsește răsunet în toți ștrengarii mahalalelor: gaz-gaz! De-acolo pornesc iute calfele spre meșterii din alte părți mai bogate ale târgului; subțiri, palizi, flăcăuașii aceștia deapănă mărunt din picioare, tremurând în diminețile răcoroase și molfăind încă cea din urmă îmbucătură de pâne. Iar spre bariere, „spre porțile cetății“, se îndreaptă babe cu ochi ascuțiți și șireți, cu șaluri grele în spete. Așteaptă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
stăpânilor... Și asculta ca într-un vis un glas melodios care spunea: „E tânăr, deștept și vorbește frumos...“ Și madama Ernestina suspina: „Și are legături cu lume bună...“ Iar Meer Avramovici stătea la masă ca totdeauna, și se gândea adânc, palid, cu tâmpla sprijinită în mâna stângă. Ceva s-a întâmplat pe urmă. Ce anume, nu-și dă sama fata lui Sanis. Poate a plecat domnișoara; poate au plecat cu toții. De la crâșma din Bărgăoani Leiba Sanis și cu ai lui s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
plăcere numai în aceste clipe de răgaz; iar în ceasurile când sta acasă lucrând la o cusătură ori la un călțun, icoanele văzute i se deșteptau în lumina umedă a ochilor. Viața care fierbea în juru-i săracă și năcăjită, figurile palide și flămânde, săptămânile și lunile de răbdare, toate, fără ca ea să-și deie samă, câteodată o făceau să râvnească la altă viață, să invidieze soarta altor femei din alt neam, mai libere, mai respectate și mai scutite de griji. Astfel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
o bătaie. Sâmbăta, Haia venea gătită și veselă, după o mâncare bună, la care nici vinul nu lipsise. Ieșeau pe o rohatcă, se plimbau până sub dealul Ulmilor, și se întorceau cu un buchet de flori, vesele și ațâțate. Tineri palizi, stângaci în hainele lor nouă, treceau pe lângă dânsele murmurând frânturi de cântece; și Haia, alăturea de Tudorița, nici nu se uita la ei. Apoi prietinia între cele două fete se strânse și mai tare. Într-un rând, în amurg, Haia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
lui tatu-său, de oftările lungi ale maică-sii, puțin îi păsa de planurile de logodnă care se țeseau în jurul ei, în auzul ei. În anul acela nu s-a bucurat ca altădată de sărbătorile mari ale neamului. În începutul palid de toamnă, de anul nou, privea pe gânduri fără să vadă și fără căldură în suflet la mișcarea din ulița îngustă. Toate fețele erau vesele; straiele murdare dispăruseră; copiii vioi, cu pălării adevărate în cap, făceau zarvă și se jucau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]