3,106 matches
-
Să se știe peste sate / Că eu mult te-am mai cătat / Și de urmă nu ț-am dat."229 Norocul-antropomorf este supus unui ritual al purificării, prin "cânt" și "muncă", paliative care anulează discrepanța dintre certitudine și virtualitate. Imperativul reflexiv și imprecativ transfigurează procesualitatea semantică în plan simbolic: "Frunză verde busuioc, / Ardă-te focu, noroc, / Că n-ai crescut pe-a meu loc. / Nu știu ce nu ț-o priit, / Că de la mine-ai fugit, / M-ai lăsat nenorocit; / Nu știu ce nu ț-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
enigmele cunoașterii: acest potențial este frumos pentru că, deși el nu poate fi văzut, este simțit, intuit. * „Ațipind reflexele, trezești reflexiile.” (Emil Cioran) De parcă acest drum se Înscrie În mod inevitabil În psihologia vîrstelor: la tinerețe ești mai pasional, apoi din ce În ce mai reflexiv. * Îmi displac gîndurile ce nu pot fi spuse cu glas tare.” (Michel Montaigne) De obicei, aceste gînduri ascund discreția unui menajament față de cineva, Însă la fel de bine și urzelile unui interes viclean sau meschin. * „Oricine are geniu cînd doarme; nu-i
[Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
mental deja existent al interpretului și devine Înțeles În contextul prezent În care procesul se desfășoară; formatul nostru anterior ne ajută să ne angajăm În descifrarea noului pe o direcție inițială cunoscută pentru ca apoi, În dinamica proceselor raționale de interogare reflexivă și de autoreflectare critică, ea să fie confirmată, infirmată sau modificată (Înțelegerea și punerea În discuție a bagajului nostru prejudicial trebuie să plece de la faptul că individul este unic În lume, produsul istoriei cumulate a unei ființe biologice unice <ref
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
de zidire sufletească și de dobândire a deprinderilor duhovnicești. Dacă rugăciunea curată este o culme a nevoințelor umane, această lucrare a P.C. Părinte Ion Cârciuleanu este o culme a vieții sale creștine și o încununare a vocației lui, o operă reflexivă, meditativă, ce ne mărturisește despre setea permanentă a Părintelui de aflare a adevăratelor valori ce ne conduc, dacă le urmăm, la o viață duhovnicească îmbunătățită. Lucrarea este una de reflecție teologică și de zidire sufletească. în ea se îmbină la
RUGĂCIUNEA, CALE SPRE DESĂVÂRŞIRE ŞI MÂNTUIRE by Ion CÂRCIULEANU () [Corola-publishinghouse/Science/91546_a_107349]
-
relaxată, mai securizată și mai plăcută alături de ceilalți. a. Ascultarea activă Este o atitudine foarte utilă atât în rezolvarea propriilor conflicte (conflicte interne/intrapersonale), cât și în medierea conflictelor. În acest caz vorbim de acel tip de ascultare atent, empatic, reflexiv, bine intenționat. Poate fi folosit: • pentru informare: obținem de la interlocutor percepția/ imaginea pe care o are asupra situației create, modul cum se situează pe sine în contextul relațional creat. • ca suport moral, emoțional (întru liniștirea celuilalt): îi arătăm celeilalte părți
by Gabriel Albu [Corola-publishinghouse/Science/1037_a_2545]
-
al vorbitorului la o acțiune; verbală sau nonverbală a interlocutorului"; comportamentul de susținere concretizat în "semnale pe care vorbitorul le trimite ascultătorului în legătură cu modul în care îl percepe, îl acceptă, îl susține, oferindu-i sprijin informațional, relațional și emoțional"; comportamentul reflexiv încurajând continuarea conversației, inducând o schimbare în ea sau încheind-o; comportamentul explicativ marcat textual prin: "structurile explicative, glosările apozitive, metaforele cu funcții concretizatoare, enunțurile asertive, conectorii (în primul rând, în al doilea rând, pe de o parte, pe de
Comunicare: discurs, teatru. Delimitări teoretice şi deschideri aplicative by Angelica Hobjilă [Corola-publishinghouse/Science/921_a_2429]
-
nebunie tinde să ne facă să uităm că ceva se comunică prin intermediul nebuniei, ceva ce noi refuzăm adesea să acceptăm pentru a nu modifica fie și un precar echilibru al ordinii vieții noastre. Pe de altă parte, păstrând această notă reflexivă, „nebunul” ne reamintește că ceva nu este cum s-ar cuveni în raționalitatea dominantă, că există o alternativă la propriul nostru mod de a concepe realitatea, o experiență în același timp umană, dar diferită de cea a majorității, care impune
[Corola-publishinghouse/Science/2153_a_3478]
-
utilizează principiile metodologice aplicate la studiul „normalității psihice” în procesul de evaluare a „fenomenului psihic morbid”. Ca metodologie specifică, psihopatologia apelează la metoda fenomenologică în interpretarea fenomenelor morbide ale vieții psihice. În felul acesta, ea se constituie ca o „atitudine reflexivă”, căutând să cunoască și să înțeleagă natura și semnificația „fenomenelor psihice morbide”. Din acest punct de vedere, metodologia psihopatologiei se deosebește atât de observația clinico-medicală a psihiatriei, cât și de tehnicile psihodiagnostice specifice ale psihologiei. Ea va utiliza, în explorarea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
automat factorii de mediu de la care nu se poate sustrage și de care depinde existența sa; pe când ființa psihică se „acomodează adaptativ” la evenimentele vieții trăite, conform unor strategii gândite conștient. În procesul de adaptare al ființei psihologice intervine conștiința reflexivă, educația, cultura, experiența de viață, aptitudinile etc. Față de aceste aspecte, se poate spune că normalitatea psihică este rezultatul acordului de adaptare a individului, în sensul de „acceptare”, la condițiile vieții trăite de acesta. În mod analog anormalitatea psihică este consecința
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
punct de vedere psihologic, diferit de modul de gândire clinico-psihiatric, după o altă metodologie, diferită, în mare măsură de cea a psihologiei. Se profilează, în felul acesta identitatea psihopatologiei, ca o nouă disciplină științifică. Psihopatologia se înfățișează ca o analiză reflexivă având ca obiect „faptul psihiatric” sau „fenomenul psihic morbid” pe care-l utilizează pentru a putea ajunge la înțelegerea bolnavului psihic considerat ca un alt fel de ființă umană, ca un mod de existență esențialmente diferit de cel al omului
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
la fenomenul psihic morbid? Răspunsul este următorul: acest teren este psihopatologia. Psihopatologia nu este același lucru cu clinica psihiatrică, întrucât, spre deosebire de aceasta din urmă, ea, fiind complet lipsită de orice intenții terapeutice reparatorii, urmărește înțelegerea și explicarea printr-o analiză reflexivă a fenomenului psihic morbid, fără să îl considere ca pe o „specie clinică”. Psihopatologia este orientată mai mult către filozofie întrucât ea „interoghează” și „ascultă” obiectul studiului său, motiv pentru care răspunde la două aspecte principale: a) răspunde filozofiei la
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
al ființei umane. Pe aceste considerente se poate conchide că orice contact psihiatric cu omul poate fi posibil numai ca o „înțelegere” însoțită de impresia pe care o avem asupra fenomenelor morbide, atât ca înțelegere directă, cât și ca atitudine reflexivă asupra actelor sufletești ale bolnavului. Dar prin aceasta ieșim din aria psihiatriei clinice și intrăm în sfera psihopatologiei. Răspunsul la aceste dezbateri privind OMUL, considerat ca „ființă-în-sine” dar și ca „temă antropologică” atât în psihologie cât și în psihopatologie, ne
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
artificial, prin experiment, pe când clinica descifrează semnificația „modelelor naturale” apărute în sfera normalului. În felul acesta putem spune că experimentul de laborator introduce în mod dirijat „patologicul” în normal. Întrucât obiectul psihopatologiei nu se experimentează, ci este supus unei înțelegeri reflexive, vom aborda în continuare aspecte legate de spațiul clinic, considerat ca domeniu al gândirii în sfera psihopatologiei. Spațiul clinic se construiește ca un „spațiu epistemologic” în care își dau întâlnire limbajul, privirea și suferința. Acesta reprezintă spațiul vizionar în și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sunt situate în „spațiul nebuniei” sau, altfel spus, al „fenomenelor psihice morbide”. Pentru M. Foucault, corolarul nebuniei ca „formă de cunoaștere” este „conștiința nebuniei”, în sensul acesta distingându-se următoarele aspecte: a) o conștiință critică a nebuniei care delimitează rațiunea reflexivă logică și căreia i se opune prin caracterul ei negativ, antitetic; b) o conștiință practică a nebuniei, care se impune ca o realitate concretă în raport cu normele unui grup, de care se separă, situându-se în opoziție cu acesta; c) o
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Este important de remarcat faptul că toate „fenomenele psihice normale” (psihologie) sau „fenomenele psihice morbide” (psihopatologie) devin „obiecte ale cunoașterii” prin denumirea lor: nebunie, delir, halucinație, fobie, anxietate, depresie, monomanie, obsesie etc. În funcție de modalitatea în care le percepe conștiința mea reflexivă. Ele sunt și rămân interioare persoanei mele, dar prin „denumirea” lor sunt „obiectivate” sau devin „obiective” pentru ceilalți. Din acest moment începe constituirea cogito-ului psihopatologic. Din acest moment încep să gândesc „fenomenul psihic morbid”. Spre deosebire însă de „limbajul empiric
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sufletești a experiențelor conștiinței prin cuvinte. Limbajul, termenii psihologiei și ai psihopatologiei exprimă „separația” dintre „actele psihice” și „conștiința care le reflectă” situându-se între acestea ca o „legătură logică”. Limbajul apare o dată cu „surprinderea” completă a obiectului în câmpul conștiinței reflexive. El corespunde cu ceea ce E. Husserl denumește „noeză”, prin care „conștiința percepe și integrează obiectul cunoașterii”. Actul perceperii conștiente a obiectului este pentru E. Husserl, „noemă”, iar exprimarea lui „noeză”. Acest aspect apare deosebit de pregnant dacă vom compara termenii psihologici
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
toate aceste figuri absurde sunt în realitate elementele unei cunoașteri dificile, închise și ezoterice. Aceste fenomene stranii sunt situate de la început în spațiul marelui secret”. Nebunia se prezintă, prin actele sale, ca o cunoaștere a umanului, filtrată de planul conștiinței reflexive. Cunoașterea „nebuniei” este actualizarea constituită într-un sistem coerent de date ale conștiinței despre nebunie, iar în sensul acesta M. Foucault distinge următoarele aspecte: a) O conștiință critică a nebuniei care o recunoaște și o definește ca atare în cadrul unui
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
nebuniei” este actualizarea constituită într-un sistem coerent de date ale conștiinței despre nebunie, iar în sensul acesta M. Foucault distinge următoarele aspecte: a) O conștiință critică a nebuniei care o recunoaște și o definește ca atare în cadrul unui raționament reflexiv, etichetând-o ca pe o opoziție a gândirii logice. b) O conștiință practică a nebuniei, considerată ca realitate concretă a existenței umane, diferită de normele grupului căruia aceasta îi aparține. c) O conștiință enunțiativă a nebuniei prin care, recunoscându-se
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
prin aceasta poarta „experimentului” în domeniul psihiatriei clinice. Psihopatologia are ca obiect de studiu „fenomenul psihic morbid”. Din acest motiv, spre deosebire de psihiatria clinică, psihopatologia își „gândește” obiectul, ea adoptând prin aceasta o atitudine metodologică împrumutată din sfera științelor umane. Atitudinea reflexivă nu numai că lărgește, dar și schimbă în mod considerabil atât metoda, cât și sfera psihopatologiei, scoțând-o din domeniul strict delimitat al medicinei și plasând-o în universul științelor umane. În felul acesta, prin psihopatologie, își fac intrarea în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Din cele expuse, este evident că în sfera psihiatriei se pot distinge două direcții metodologice: a) direcția biologică, pur medicală, care experimentează clinic obiectul psihiatriei, respectiv, bolnavul psihic și boala acestuia; b) direcția umanistă, pur filozofică, aceea care gândește, interpretează reflexiv ființa umană și „modurile sale de existență” de factură patologică în raport cu „formele vieții psihice normale” (L. Binswanger). În psihopatologie „metoda filozofică” are scopul esențial de a expune omul lui-însuși, în asemenea măsură încât acesta să se poată recunoaște în mod
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
încă neexplorat al certitudinii pe care omul îl poate avea despre el însuși”. Din aceste considerente, K. Jaspers insistă asupra faptului, că dincolo de aspectele empirice ale practicii clinico-psihiatrice, „medicii psihiatri trebuie să învețe să gândească”, metodologia fiind fundamentată pe atitudinea reflexivă, care este un act al intelectului. Raportul „obiect-metodă” în psihopatologie Gândirea obiectului, atât în psihologie medicală, în psihiatrie, dar mai cu seamă în psihopatologie, nu se poate constitui ca „atitudine metodologică” decât după precizarea naturii obiectului. Pentru K. Jaspers, „obiectul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
a farmacologiei medicamentelor cu efect psihotrop, utilizate în tratamentul afecțiunilor psihiatrice. Marile răspunsuri la întrebările pe care le pune psihopatologia nu pot fi însă date de aceste experimente farmacologice, decât într-o anumită măsură. Psihopatologia este și rămâne o disciplină reflexivă, al cărui obiect, spiritul uman în primul rând, „este gândit” și „înțeles”. 12. ORGANIZAREA SISTEMULUI PERSONALITĂȚII ȘI DINAMICA PROCESELOR PSIHOPATOLOGICE Teorii despre personalitate În psihopatologie, orice analiză a fenomenelor psihice morbide, trebuie să înceapă cu studiul personalității, considerată ca ansamblu
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și recunoașterea datelor anterior achiziționate de persoană. În ceea ce privește tipurile de memorie se descriu următoarele: - memorie mecanică, de înregistrare automată a unor date; - memoria asociativă, legată de intenționalitate; - memoria de evocare ce implică un proces de selecție voluntară; - memoria reflectată sau reflexivă, este forma cea mai înalt intelectuală a proceselor mnezice; - memoria afectivă, constă în evocarea unei amintiri legată de starea afectivi care o însoțește. După J. Delay există trei niveluri psihologice ale proceselor mnezice, care exprimă, de fapt, nivelurile de evoluție
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
o realitate după chipul nostru fără să fim conștienți că îndeplinim un act de creație și să ne dăm seama că, în fața acestei realități, pe care am considerat-o independentă și obiectivă, ne-am construit pe noi înșine în mod reflexiv", scrie Paul Watzlawick 171. Orice descriere a lumii dă la iveală caracteristicile celui ce a făcut-o, insistă biologul Francisco Varela. În privința ideii potrivit căreia lumea este invenția noastră, el notează următoarele: "Și, cînd reparcurgem etapele invenției noastre, descoperim ceva
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
cuvintele) sînt de cele mai multe ori polisemantice, iar regulile de funcționare și de structurare a elementelor ei nu sînt universale și presupun un număr apreciabil de excepții. Dintr-o altă perspectivă, se poate constata că limba este un sistem închis și reflexiv, întrucît poate vorbi despre sine, avînd propriul metalimbaj, și este în același timp propria limbă-obiect (sau limbaj-obiect). Ca atare, din perspectiva cunoașterii științifice, limba naturală nu corespunde exigențelor preciziei, fiind totodată neeconomică și insuficientă 44. Acesta este motivul pentru care
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]