3,927 matches
-
îl reprezintă dialectele galo-italice, apropiate sub unele aspecte de limbile provensală și franceză), centrale (din care face parte și dialectul toscan) și meridionale (acestea avînd multe asemănări cu limba română). Limba italiană este, alături de română, mai conservatoare decît alte idiomuri romanice, fiindcă păstrează, în mai mare măsură, elementul latin, aproape de forma lui originară. În același timp, italiana se distinge însă printr-o trăsătură proprie, aceea că aproape toate cuvintele se termină în vocală și numai unele împrumuturi (puține la număr) admit
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
mult ca perfect se întrebuințează două auxiliare (avere și essere), ca în franceză, iar imperativul negativ de persoana a doua singular preia infinitivul (non andare !), ca în limba română. În domeniul lexicului, italiana se caracterizează, la fel ca toate limbile romanice sudice, printr-o mare productivitate a sufixelor diminutivale, augmentative și peiorative. Unele cuvinte latinești au fost moștenite numai de italiană, iar, la nivelul adstratului, există elemente de origine germanică, pătrunse în epoci diferite (bando, fiasco, rocca etc.), de origine arabă
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
Această limbă literară a cunoscut o puternică influență a latinei literare (savante) de-a lungul întregii ei existențe, cu o perioadă de apogeu în vremea Renașterii. Limba franceză ocupă, din punctul de vedere al răspîndirii, locul al treilea între limbile romanice, după spaniolă și portugheză, și are în jur de 103 milioane de vorbitori în Franța, jumătatea de sud a Belgiei, sud-vestul Elveției, Luxemburg (alături de germană), Monaco, Andorra (alături de spaniolă) și, prin colonizări, în alte continente, America: Canada (în provincia Québec
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
Volta Superioară, Zair. Este limbă uzuală în Algeria, Kampuchia, Laos, Liban, Maroc, Tunisia și alte state (insulare) mici. Franceza are evoluția cea mai divergentă în raport cu situațiile din latină și multe caracteristici care nu merg în comun cu ale celorlalte limbi romanice. Substratul este celtic, reprezentat de limba triburilor galilor, iar, după romanizare, pe teritoriul actual al Franței s-au stabilit triburile germanice ale francilor, care au dat numele etniei care s-a născut în acel teritoriu. Datorită lipsei de unitate politică
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
la -e (astăzi nepronunțat) după grupurile consonantice, iar datorită nepro-nunțării terminațiilor, majoritatea substantivelor se rostesc la fel la singular și la plural, iar majoritatea adjectivelor se rostesc la fel la masculin și la feminin. Sub aspect morfologic, franceza este limba romanică cu cea mai dezvoltată flexiune analitică. Pînă în secolul al XIV-lea, a păstrat o declinare bicazuală, care însă a dispărut după aceea. Deoarece -s final, care este marcă grafică pentru plural, nu se pronunță, în franceza modernă există un
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
mai mult ca perfect se folosesc, la fel ca în italiană, două verbe auxiliare (avoir și être). În secolul al XVI-lea s-a fixat negația dublă ne...pas (Je ne sais pas), care nu are echivalent în celelalte limbi romanice (rom. Nu văd, it. Non vedo, sp. No veo, pg. Năo vejo), printr-o gramaticalizare (la nivel textual) a substantivului pas (lat. passus), folosit astăzi atît în corelație cu ne cît și independent. În domeniul lexical, limba franceză se caracterizează
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
printr-o gramaticalizare (la nivel textual) a substantivului pas (lat. passus), folosit astăzi atît în corelație cu ne cît și independent. În domeniul lexical, limba franceză se caracterizează printr-o slabă capacitate derivativă. Are cele mai multe ele-mente germanice dintre toate limbile romanice, unele elemente fiind chiar de origine scandinavică veche (étambot, étrave, vague, toți termeni de marină). Prefacerile lexicale au fost foarte numeroase în franceză, îndeosebi după secolul al XVII-lea, cînd s-au făcut împrumuturi numeroase și diversificate din mai multe
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
și culturală, ca limba literară comună, aspectul corespunzînd dialectului francien, vorbit în Ile-de-France. Întrucît franceza a cunoscut de-a lungul secolelor transformări foarte mari sub aspectul pronunției, iar scrierea a rămas în mare parte tributară formelor vechi, este singura limbă romanică cu o scriere pronunțat etimologizantă. Limba spaniolă este cea mai răspîndită limbă romanică și are în jur de 310 milioane de vorbitori pe mai multe continente. Se vorbește în Peninsula Iberică, minus teritoriile de limbă portugheză și catalană, în Insulele Canare
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
Întrucît franceza a cunoscut de-a lungul secolelor transformări foarte mari sub aspectul pronunției, iar scrierea a rămas în mare parte tributară formelor vechi, este singura limbă romanică cu o scriere pronunțat etimologizantă. Limba spaniolă este cea mai răspîndită limbă romanică și are în jur de 310 milioane de vorbitori pe mai multe continente. Se vorbește în Peninsula Iberică, minus teritoriile de limbă portugheză și catalană, în Insulele Canare și în multe țări din America centrală și de sud (Argentina, Bolivia, Chile
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
secvențele finale latinești care aveau în componență pe n au evoluat la ăo. În fonetică, portugheza se remarcă printr-un sistem vocalic bogat, alcătuit din vocale orale și nazale, cu mai multe grade de apertură. Există, ca în celelalte limbi romanice iberice, pronume demonstrative pentru a reda trei grade de depărtare: este esse aquele. Portugheza, la fel ca româna, are formule de adresare cu mai multe grade de politețe: tu, você, Senhor(a), Vossa Excelência. Ca în spaniolă, există două verbe
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
fi întrebuințate pentru realizarea timpurilor compuse. Trăsătura morfologică cea mai caracteristică a limbii portugheze este existența a două tipuri de infinitiv, unul personal și unul impersonal, dintre care primul este flexionar și corespunde de obicei unei propoziții din alte limbi romanice cu un verb personal: èle diz sermos pobres "el spune că noi sîntem săraci". Primele atestări în scris ale limbii portugheze datează din secolul al XII-lea. Aspectul literar al portughezei moderne își are originea în dialectul nordic și în
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
alte continente, portugheza s-a îmbogățit cu elemente lexicale preluate din limbile autohtone, elemente care au fost ulterior aduse în Europa și împrumutate și de alte limbi pentru a denumi realități din alte continente. Evoluția gramaticală de la latină la limbile romanice Dintre compartimentele limbii, gramatica, în mod deosebit morfologia, prezintă trăsăturile cele mai numeroase și mai convingătoare pentru gruparea limbilor din punct de vedere genealogic. Fonetica, deși nu este neglijabilă sub acest aspect, reflectă în mai mare măsură acțiunea substratului prin
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
care sînt fundamentele gramaticale în cazul grupurilor de limbi ce reprezintă focarele culturale și lingvistice ale Europei actuale reprezintă de fapt un efort de a determina aspectele de unitate și de diversificare, de interferență sau de evoluție în cazul limbilor romanice și germanice. Ceea ce se poate prevedea ca fiind element unificator într-o astfel de evaluare își are întemeierea: 1) în originea comună indo-europeană a limbilor-bază (latina și germanica), 2) în tendințele similare de evoluție sau 3) în contacte și influențări
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
poate prevedea ca fiind element unificator într-o astfel de evaluare își are întemeierea: 1) în originea comună indo-europeană a limbilor-bază (latina și germanica), 2) în tendințele similare de evoluție sau 3) în contacte și influențări între limbile din grupul romanic și din grupul germanic. Uneori, dacă influențarea ca atare nu s-a produs, fiind-că în gramatică influențele sînt de obicei reduse, iar contactele dintre limbi au putut numai favoriza sau defavoriza tendințe existente deja într-o limbă, dar cu statut
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
ca atare nu s-a produs, fiind-că în gramatică influențele sînt de obicei reduse, iar contactele dintre limbi au putut numai favoriza sau defavoriza tendințe existente deja într-o limbă, dar cu statut incert. În raport cu latina, de la care pornesc, limbile romanice au unele trăsături care le diferențiază de ea, realizînd, în sistemul gramatical, o reorganizare a elementelor originare sau o dezvoltare a unor situații care pentru limba-bază erau nespecifice. Astfel, în flexiunea nominală, se constată reducerea accentuată a cazurilor și dispariția
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
sau împrumutate). Flexiunea verbală latinească s-a conservat în mai mare măsură, dar și aici uneori numai ca chestiune de principiu, căci desinențele personale, de exemplu, nu s-au preluat ca atare, ci sistemul a fost refăcut de fiecare limbă romanică altfel. A apărut un nou mod, condiționalul, iar viitorul indicativ a devenit analitic. Tot analitică a devenit și diateza pasivă, care uzează întotdeauna de auxiliarul a fi, iar nu numai la timpurile perfecte ca în latină. De altfel, în limbile
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
altfel. A apărut un nou mod, condiționalul, iar viitorul indicativ a devenit analitic. Tot analitică a devenit și diateza pasivă, care uzează întotdeauna de auxiliarul a fi, iar nu numai la timpurile perfecte ca în latină. De altfel, în limbile romanice s-au specializat pentru valori auxiliare și alte verbe (îndeosebi a avea). Desigur, studiul bazat pe metoda comparativ-istorică sau cel bazat pe metoda contrastivă, în măsura în care este orientat spre domeniul gramaticii, al morfologiei în primul rînd, uzează de noțiunile specifice gramaticii
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
manifestarea supletivismului în mod diferențiat, însă în unele cazuri acesta poate fi preluat din limba-bază și atunci este cunoscut tuturor limbilor dintr-o familie sau celor mai multe dintre ele (precum realizarea gradelor de comparație la unele adjective și adverbe în limbile romanice occidentale și în limbile germanice). O altă noțiune care trebuie avută în vedere este cea de "sincretism", care reprezintă o stare de nediferențiere a unor elemente diferite, precum forma ochi de singular și forma ochi de plural din limba română
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
pentru putea. Desigur, scrierea sunt pentru sînt este etimologizantă, iar nu etimologică, și nu presupune pronunția [sunt] decît în vorbirea persoanelor semidocte. Așadar, se poate constata, pe de o parte, că modificările fonetice au produs restructurări la nivelul morfologiei limbilor romanice populare și, pe de altă parte, că apariția unor cazuri de omonimie a fost implicată în maniera în care s-au realizat aceste restructurări. Evoluția gramaticală produce uneori schimbări de statut ale unor unități lexicale, în sensul că unele dintre
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
raporturilor sau categoriilor gramaticale. Această "gramaticalizare" are mai multe grade, cazul extrem fiind reprezentat de transformarea unui cuvînt în desinență, așa cum s-a întîmplat cu descendenții lat. habeo, folosiți cu valoare de auxiliar pentru viitor și pentru condițional în limbile romanice occidentale. O altă formă evidentă de gramaticalizare este folosirea pronumelui personal ca marcă de persoană în limbile germanice și în franceză, ceea ce a permis reducerea s-au chiar înlăturarea desinențelor cu această funcție. În sfîrșit, uneori, formele flexionare au primit
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
el grano "grăunte", iar, din pluralul grana, descendenții sînt fr. le grain și sp. la grana "sămînță". Există unele situații în care fenomenul lexicalizării atestă mutații ce sînt o mărturie a profunzimii transformărilor produse prin trecerea de la latină la limbile romanice, nu numai sub aspect fonetic, ci și sub aspect semantic. Astfel, pronumele latinesc nemo, -inis, care s-a păstrat în română (nimeni) și în unele graiuri italiene, a fost concurat și înlocuit în spaniolă de nadie, prin lexicalizarea lat. natus
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
și valoarea de pronume nehotărît cu înțelesul "nimeni", adică un conținut opus. Uneori, lexicalizarea și gramaticalizarea s-au împletit, în sensul că elementele antrenate în unul din aceste procese au participat și la celălalt. Astfel, extinderea flexiunii analitice în limbile romanice și în cele germanice a dus la transformarea unor cuvinte în instrumente gramaticale, unele dintre ele menținîndu-și și statutul de cuvinte "pline", cu conținut de sine stătător, ceea ce a condus, printre altele, la creșterea numărului de verbe auxiliare, existînd situații
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
antrenate în realizarea timpului viitor și a modului condițional, pentru viitor fiind preluată ca auxiliar paradigma cu originea în prezent (voi), iar pentru condițional cea cu originea în imperfect (vrea). Aceasta reflectă și un paralelism cu situațiile din celelalte limbi romanice, unde s-a folosit verbul a avea, la prezent pentru viitor și la imperfect pentru condițional. Un astfel de paralelism se poate extinde însă și în legătură cu unele limbi germanice, situația cea mai interesantă reprezentînd-o aici limba engleză, în care se
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
a II-a și a III-a, exprimă obligația, necesitatea: He shall not do it. "Nu trebuie s-o facă." sau, cu o altă valoare modală, sfatul, opinia: You should not speak so loud. "Nu vorbi așa tare". Întemeietorul lingvisticii romanice, Friedrich Diez, a propus o clasificare a idiomurilor neolatine în două grupe, una estică (care cuprindea româna și italiana) și alta vestică (franceza, provensala, spaniola și portugheza). Criteriul acestei clasificări este reprezentat de mărcile pluralului, în grupa estică acestea fiind
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
nu a condus la înlăturarea lui în scris, iar, atunci, cînd substantivul începe cu o vocală, se pronunță -s final al articolului sau al altui determinant, prin manifestarea unui fenomen de fonetică sintactică. Desinența de plural -s întîlnită în limbile romanice vestice (sigmatice) provine din pluralul masculinelor și femininelor latinești de declinarea a treia, care se realiza la nominativ și la acuzativ cu desinența -es (civis cives, pars,-tis partes), dar a fost susținută și de acuzativul plural de la declinările întîia
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]