3,443 matches
-
oceanul îi prelua toată energia, îl golea de inspirație, dar și de voința de a continua. Ceea ce ar fi trebuit să devină un text, un capitol de roman sau o povestire, devenea contemplație, complicitate cu plaja imensă peste care se rostogoleau în același ritm imuabil valurile oceanului. oare se producea un fel de transfer de sens, de la cuvintele acelui prim rînd din partea de sus a paginii și orizontul marin deasupra căruia uneori se roteau pescăruși ? Ceea ce vedea Bernard în zare, linia
Negustorul de începuturi de roman by Matei Vişniec () [Corola-publishinghouse/Imaginative/605_a_1341]
-
medalioane, broșe, lănțișoare și agrafe de păr din aur încrustate cu pietre prețioase. te-ai lipit de arbori, i-ai înlănțuit cu brațele, i-ai strîns tare în brațe, i-ai îmbrățișat. te-ai tăvălit prin ierburile sălbăticite. te-ai rostogolit printre crizanteme și printre garoafe. Le-ai strivit. te-ai spălat apoi îndelung la fîntîna arteziană din centrul orașului. ai intrat în marile magazine de modă și ai dezbrăcat toate manechinele din vitrine. Le-ai pipăit, le-ai mîngîiat. ai
Negustorul de începuturi de roman by Matei Vişniec () [Corola-publishinghouse/Imaginative/605_a_1341]
-
fi umplut de hoarde. Și, într-adevăr, un fum înecăcios începu să se ridice în zare, și aerul răsuna de niște răcnete neidentificabile. - Ce este? se sperie Otilia. - Nimic, nimic! o liniști Pascalopol. Un noroi negru, gros părea că se rostogolește moale dinspre zare spre trăsură, un noroi cald, care fierbe și plesnește, făcând să se miște domol suprafața lui. Bucăți din această lavă pătă câmpul pe ici, pe colo, adunîndu-se spre centrul invaziei. Strigătele guturale sugrumate crescură în val, și
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
aș fi în locul ei aș fi făcut la fel. Te-aș fi cruțat. Ești așa de tînăr! De ce să vezi toate lucrurile în negru? Deși nu plânsese, neputând să-și ascundă lacrimile venite din senin, Felix le lăsă să se rostogolească pe obraz. Aceste lacrimi fiziologice îi deșteptară însă un sentiment adevărat de consolare și se simți mulțumit ca un copil mângâiat. De teamă ca lucrul să nu se mai repete, se ridică să plece. - Pleci? zise Georgeta. Îmi pare rău
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
vreo emoție deosibită. Aglae privea înciudată că scena se prelungește prea mult, Olimpia nu-și descrețise nici acum fruntea strânsă de necaz. Titi se legăna lângă sobă, iar Aurica își îngrijea atent mâinile. Birjarul dădu bice cailor, și roatele se rostogoliră pe caldarâm. Atunci Simion întoarse capul înapoi și, ca și cuprins de o subită emoție, strigă, arătând cu degetul: - Uite salcâmul ce mare s-a făcut! - Lasă, zise Stănică speriat, că-l vedem când ne-ntoarcem. Și făcu semn birjarului
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
pe Lili, fata lui Toader și nepoata lui, în jurul mijlocului căreia întinse brațul, de altfel de prisos, ca și când ar fi voit s-o G. Călinescu susțină să nu cadă. Vizitiul de casă plesni ușor biciul pe deasupra cailor, și trăsura se rostogoli dulce, fiindcă avea roți cu pneuri. Era un vehicul elegant, căptușit cu velur maron, prevăzut cu saltele moi de divan garnisite cu broderie. Părul fetei, înfoiat în chip florentin pe umeri, își arunca unele fire pe obrazul lui Stănică, gâdilat
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
pe Otilia ghemuită pe sofaua ei, mușcând nervos din vârful unei batiste de dantelă. Felix desfăcu pachetul de ciocolată, rupse o bucată și-o întinse fetei, care o luă în tăcere și-ncepu s-o ronțăie. Mici lacrimi i se rostogoleau pe obraz. Neștiind cum să înceapă vorba, Felix întrebă: - Otilia, ce gândești tu acum, de ce plângi și nu spui nimic? - Papa moare! - Poate că nu, cred că e în afară de vreun pericol imediat. - Toți cei care s-au strâns în jurul lui
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
cu palma în piept), picioare puternice, care n-au știut ce e trăsura, tramvaiul (moș Costache exulta de plăcere), dar mai ales ascultați ce aparat digestiv are (Stănică îl lovi peste pîntece). Atunci se auzi un zornăit grozav de monede, rostogolite pe dușumea. Moș Costache îngălbeni, se ridică repede de pe scaun și se pipăi, în culmea agitației, în jurul curelei. I se rupsese fundul săculețului, în care ținea banii de metal. - Banii! Ba-ba-banii! se bâlbâi el și se repezi sub masă.Stănică
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
puhoiului îi paraliză respirația. Săltîndu-se întîi cu șalele, tălpile îi fugiră din nou. Și, de data aceasta, nemaibucurîndu-se de privilegiul de-a se opri în șezut, oglinda apei îi trecu, cu două palme, peste creștet. Iar în curentul care-o rostogoli de 5-6 ori de-a lungul fundului inundat al grădinii, cu ochii deschiși, Gabriela cugeta, nu la deliciile unei guri de aer. Ci la felul uneltei ce i-ar permite să curețe încîlceala tufelor de iasomie și iarmaroc de puzderia
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
și acela sună întotdeauna de două ori. În realitate, dacă exista, persoana care ședea în fața ușii mele nici nu suna, nici nu sunase. Am bănuit-o pe oribila femeie de serviciu, care, încălecată pe enormul ei T de spălat, se rostogolea, dimineață de dimineață, să-mi scuture ușa. Era după-amiaza - și, în plus, femeia de serviciu, de bună seamă, murise, după ce, cu două zile-nainte, îi explicasem că, dacă aș fi un gunoier, m-aș înnebuni după trupul ei zimțat de
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
Ștefan Mihăileanu cu strada Plantelor, una dintre cele mai înalte și orgolioase vile din vechiul cartier. Îi arăta c-o unghie calcanul mîrțologit și îi susura: Dacă vrei, sparge! Dacă simți nevoia, distruge! Distrează-te cât te ține pipota, țipă, rostogolește-te! Dar numai după ce vei urca, de fiecare dată, târâș, verticala acestui perete, vei putea cunoaște ceva din scârboasa senzație a câștigării sutei de lei." În vremea aceea erau extrem de săraci și Floyd își petrecea aproape tot timpul în fața unui
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
un nou trup. Vecina mea de la trei îmi va dărui un băiat. În curând, Diavolul va sosi și se va așeza în el, așa cum un drumeț ostenit tulbură cu picioarele luciul apei. La patru ani va aluneca și se va rostogoli pe niște scări, lăsat pradă, singur, puterilor epilepsiei. La cinci ani va învăța deja să citească. Va cunoaște toate literele, în afară de una, ceea ce va da textelor citite de el, un aer ciudat. Se va dezobișnui, va deprinde să citească corect
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
ou de Paște. Peste tot, mii de soiuri de dantele, dantelării și danteluțe albe, foarte rar contrapunctate cu unele negre. De parcă fiecare dintre bătrânele doamne s-ar fi strecurat în câte un cupon de dantelă și s-ar fi pornit, rostogolindu-se, peste mobile, bibelouri, pereți și ferestre, așternând pretutindeni fețe de masă, draperii și garnituri din acest gingaș material, într-o lume în care se uitase a se mai prețui, la adevărata ei valoare, dantela. În plus, ipoteza nu părea
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
i se agățase acum de umăr. Îl întreba sau se întreba: "Unde-o fi cheia?" Pinky delibera cam în care moment să treacă la executarea complexului de mișcări "fentă-revenire-piedică-fentă", în așa fel încît Cocondy să prindă prilejul de a se rostogoli, de vreo trei ori, peste cap, redevenind făptura care nu i se agăța înainte de gât, retransformîndu-se în persoana cât de cât agreabilă. Până la urmă dibuiră cheia, săltând siluete imprecise și pipăind, cu migală, sub unul dintre cazanele cu rufe. Prima
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
atât de văduvă. Din părerile sale de rău privitoare la Răposat. Cică spectrul Răposatului se abătuse în această după-amiază, pe aici, pe-acasă. Douăzeci de minute se tot învîrtise pe terasă. Și se arătase extrem de nemulțumit: - D'aia m-am rostogolit și m-am zdrobit eu de stâncă, Marie?! D'aia m-am prăvălit eu, de la o înălțime de 120 de metri, Mariușcă... Într-adevăr, Sinistratul aflase de mult că Răposatul răposase făcând alpinism și prăbușindu-se de pe un imens perete
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
cîte-o ploicică, norii și cerul scurgîndu-se precum niște covorașe de scamă, scuturate în bătăturile curților. Doru își derulă peste șchioapele mobilierului său, ca peste un baldachin, o prelată uriașă, foșnitoare, din plastic, curată ca dosul de nou-născut. Prelata îi fusese rostogolită din pod, pe o rampă, de către calfa zaharisită și moșmondită, Ioana. Căreia, după ce, într-adevăr, îi mulțumi, se văzu nevoit s-o zgornească, c-un călcâi ce i-l aplicase, la fix, în noada bucilor, după ce se dovedi că nici
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
uneori cu ministrul de externe, Corneliu Mănescu, care avea popularitate mai mare decât președintele țării. Învârtindu-se pe acolo mereu, începuse ministrul săi recunoască din vedere. Într-o zi când a coborât din mașină a scăpat trabucul, care s-a rostogolit pe jos ei s-au oprit să vadă cum reacționează iar ministrul a sesizat că îl urmăreau. S-a aplecat și a ridicat trabucul, a suflat puțin peste el, a continuat să îl fumeze mergând mai departe și zâmbind către
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]
-
mușcau din batiste, suspinând. Aveau ochii roșii de plâns. Pe urmă groparii au coborât sicriul de lemn pe frânghii în deschizătura neagră a pământului. 108 Strigătele văduvei și ale fie-si nu putură să acopere zgomotul bulgărilor grei de pământ, rostogolindu-se și izbind înfundat în capacul poleit. Lopețile sclipeau în soare și tot cimitirul era împurpurat. Un fum alb de luminări plutea deasupra ierbii. Cerul avea o culoare curată și sub linia lui se zbăteau, vesele, vrăbiile. Tăcerea locului întrista
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
au ieșit grânarii cu încărcătura spre București. I-au lăsat să treacă. Să fi fost cinci-șase târlii, pline. Hoții au făcut un foc de vreascuri și au așteptat. Pe la patru după masă, zăpada albăstrise. Soarele șters, depărtat și rece, se rostogolea peste coroanele despuiate ale fagilor. În pădurea Munteniei venea o noapte sură și înfricoșătoare. Vântul lovea trunchiurile subțiri și drepte. I-a 159 luat o frică pe pungași! Se uita Horea împrejur, se uita Oacă. Nu erau obișnuiți. Parcă tot
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
-acolo apucau, pe sub gardurile negre, pe la grădinile oltenilor, pișîndu-le verzele putrezite, apoi se întorceau spre groapă, coborând pe drumul îngust. Se lăsau pe malul gârlei, unul după altul, hămesiți. Gunoierii descărcau sus, pe mal, camioanele, și din fundurile lor se rostogoleau resturi grase. Zăvozii se năpusteau scormonind. Aveau boturile ascuțite și ochii fierbinți de poftă. Nemâncați, ca stăpînii! Albi, roșcați, negri, cu spete mari, urcau malurile. Al lui Chirică rămânea mai în urmă. Era beteag de un picior, că-l prinseseră
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Sergentul se încălzise. Ridică brațul și-l lăsă cu furie de nenumărate ori. Durerea se înteți, crescu, se ascuți, apoi iar nu mai știu nimic. Îl împînzi o lene dureroasă. Parcă se scufundase într-o apă fierbinte. Capul i se rostogoli și se prăbuși de pe ladăv Gheorghe tremura de frică pe dușumea. Îl luară și pe el și frânghia udă sapă și în carnea lui semnele sălbatice ale bătăii. Presării se schimbau pe rând. Loveau cu sete, se aplecau mai mult
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
gura lui și de-a mă-si, pleca în groapă, unde avea un loc tainic, sub malul galben al rampei. Era o scobitură rotundă, dincolo de baltă, neștiută de nimeni. Vara așternea pe jos 251 buruieni uscate și asculta cum se rostogoleau de sus bulgării mari de pământ. Îi țiuiau urechile de atâta liniște. Parcă stătea într-o apă. Dimineața bătea soarele și iarba se usca foșnind lingă ea. După amiază, umbra malului din fată creștea amenințător și parcă i se făcea
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
de fum de la coșurile Atelierelor, mototolite și destrămate. Mahalaua nu se mai vedea de sub malurile galbene. Fata sărea râpele ca un ied. Procopie simți pământul gloduros intrîndu-i în pantofi și nevoind să se lase mai prejos, se luă după ea, rostogolind lutul și bolovanii. Veta, ajunsă pe fund, râdea de neîndemînarea lui. Iarba pălită mirosea bine, a vară plecată. Zări, aproape, balta. - Haide să culegem pelin, îl chemă. Pui prinsoare că strâng mai mult! Da-ntîi să-mi răcoresc tălpile, că m-
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Doamne! se rugau. Întâi s-au umflat șanțurile. Apele gâlgâiau sub geamuri. Drumul rampei era tot un nămol, o clisă neagră. Dinspre mahalaua ceferiștilor se scurgeau șerpi galbeni de gunoaie. Pânzele ploii măturau totul. Luaseră gardurile și bulumacii, care se rostogoleau spre adânc. Balta se umflase și clocotea. Puhoiul se lățise, apăsase pereții de lut, turtise magaziile lucrătorilor și cărase vreo două acoperișuri. Sipcile subțiri se frângeau, purtate de valul greu. Apa urcase până la ferestrele înguste, se strecurase pe sub cercevele și
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
receptivitățile tulburi care măresc până la leșin pretextele de înduioșare. Când vorbești despre teamă, despre teama însăși, în fața unei blonde spiritualizate de paloare și care-și apleacă ochii pentru a suplini prin gest mărturisirea, surâsul ei frânt și amar ți se rostogolește-n carne și-și prelungește prin ecouri chinul său imaterial. Surâsurile sânt o povară voluptuoasă pentru cel ce le împarte și pentru cel ce le primește. O inimă atinsă de delicatețe greu poate supraviețui unui surâs duios. Tot așa, sânt
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]