KorAP: Find »[drukola/base=scaun & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...100 101 102 ...1368 >

34,178 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217

ramuri de brad la fiecare Crăciun, așa cum o învățase mama, atârna în dreptul ferestrei, împodobită cu globuri colorate și lumânări, portocale și păsări cu cozi lungi și ramuri de vâsc; apoi am văzut-o pe sora mea urcându-se pe un scaun să aprindă lumânările. După ce a pâlpâit o clipă, flacăra lor s-a înălțat strălucind cu putere, iar simbolul încărcat de vreme și de ambiguitate s-a legănat ușor în curentul care se simțea mereu în preajma ferestrelor victoriene înalte care se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
lemne umplea încăperea. Lămpile cu abajururi negre fuseseră stinse și tapetul de culoare închisă lucea roșiatic, discret în lumina schimbătoare. Mi-am dat seama imediat, cu durere, că Antonia și Palmer nu ne așteptau. Ședeau unul lângă altul pe două scaune cu spătar, aproape de foc. Palmer își pusese brațul pe după umerii soției mele, iar fețele lor, întoarse tandru una către cealaltă, se vedeau clar din profil marcate de un contur auriu. Acea imagine de o clipă îi înfățișa ca pe niște

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
m-au privit pur și simplu lung trădând însă o anumită îngrijorare reținută. Am închis ușa. Pentru o fracțiune de secundă m-am gândit că o să-mi spună că s-au răzgândit și nu se mai căsătoresc. Am luat un scaun cu spătar de lângă perete, l-am pus în mijlocul covorului și m-am așezat cu fața la ei. — Ei, care-i treaba, prieteni? Antonia dădu din cap și se întoarse pe jumătate. Am început să mă alarmez. — Să-i spunem? întrebă Palmer. Fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
dădu drumul mâinii lui Georgie, iar eu i-am făcut semn să o ia înainte. Când Palmer s-a îndreptat spre Antonia, am împins-o pe Georgie spre ușă. Antonia scoase un vaiet lung, tremurător, sfâșietor și se lăsă pe scaun într-un hohot de plâns. Am condus-o pe Georgie afară, lăsându-l pe Palmer să-i aplice Antoniei cele mai noi metode psihologice de a liniști o femeie isterică. 13 Pur și simplu trebuia să o văd pe Antonia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
obiecte de cult. Sunt făcute nu numai cu multă grijă, dar și cu mult respect. Iar mânuirea lor presupune nu doar măiestrie, ci și un exercițiu spiritual. Așa am auzit și eu, am spus. Apoi mi-am schimbat puțin poziția scaunului ca să o văd mai bine și m-am așezat mai comod punând picior peste picior. Nu prea mă încântă ideea de a face un exercițiu spiritual retezând capete. Undeva, mai întâi aparent doar în mintea mea, am perceput un sunet

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
am zis. Râse brusc, apoi puse și cealaltă mână pe mâner și ridică sabia cu o iuțeală surprinzătoare și o roti deasupra capului. Sabia scoase un șuierat ca de bici. În coborâre, vârful sabiei trecu la câțiva centimetri de brațul scaunului meu, apoi se lăsă spre podea. — Vă pricepeți s-o mânuiți? am întrebat. — Am studiat mânuirea ei timp de câțiva ani în Japonia, dar n-am făcut decât primii pași. — Arătați-mi ceva, i-am cerut. Voiam să o văd

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
masă și am spus: — Grozavă scamatorie. — Asta n-a fost scamatorie, a răspuns Honor. Stătea în fața mea ținând încă în ambele mâini mânerul sabiei și uitându-se la șervetul tăiat. Am observat că respiră greu. Apoi își apropie din nou scaunul de masă și se așeză. Ridică sabia ca și cum ar fi fost un obiect foarte greu și-și răcori fruntea lipind-o de lamă, rotindu-și încet capul în contact cu ea cu o mișcare ce aducea a mângâiere. Apoi o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
întâmplase? Pentru o clipă m-am întrebat disperat dacă nu cumva le făcusem chiar eu cunoștință celor doi cândva, demult, și uitasem. Și apoi m-am întrebat dacă n-am început să o iau razna. M-am așezat pe un scaun, lângă ușă și m-am adresat fratelui meu: — Ce cauți tu aici? Alexander își răsuci trupul lung și-mi aruncă o privire ce încerca să fie vinovată. Îmbrăcat într-un costum gri închis arăta elegant, parcă mai înalt și ceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
lumina grota mucegăită care era pivnița lui Palmer. Un loc mai sumbru decât o pivniță obișnuită, în care mirosul sulfuros al ceții se contopea cu cel de lemne putrezite și de piatră rece și umedă. M-am așezat pe un scaun de bucătărie rupt. Mă durea piciorul cu care lovisem lada. Am constatat că băgasem în buzunar paharul din care băusem și m-am gândit că n-ar fi rău să mai beau puțin vin. Fără să mă ridic de pe scaun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
scaun de bucătărie rupt. Mă durea piciorul cu care lovisem lada. Am constatat că băgasem în buzunar paharul din care băusem și m-am gândit că n-ar fi rău să mai beau puțin vin. Fără să mă ridic de pe scaun, am întins mâna, am apucat o sticlă și am scos-o din ladă. Mi-a trebuit ceva timp să bag tirbușonul și să deschid sticla. Mi-am turnat niște vin vărsând o parte pe pantaloni și pe jos. L-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
dând la iveală linia dreaptă a buzelor lui strânse și ochii abia întredeschiși. Era chipul unui om aflat în primejdie și această imagine m-a umplut de fericire. Cu glas limpede, Antonia rosti: — Intră, te rog. Muncitorii urcau scările aducând scaunele chinezești Chippendale. Îi auzeam lovind balustrada. M-am întors în cameră cu Palmer urmându-mă. Am închis ușa și ne-am privit toți trei. Palmer i se adresă Antoniei: — Te rog, vino cu mine, Antonia. Îi vorbi pe un ton

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
făcea de lucru cu o cutie de batiste din hârtie. Lângă el era un coș plin cu asemenea batiste cocoloșite iar primele lui cuvinte au fost: — Nu te apropia de mine, prietene, sunt îngrozitor de răcit! M-am așezat pe un scaun de lângă perete, de parcă mă aflam într-o sală de așteptare. M-am uitat obosit și detașat la Palmer. Poate că, de fapt, nu venisem decât pentru a fi judecat și pedepsit. Am așteptat să facă el primul pas. A strănutat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Mi-am ridicat ochii și am văzut că, prin ușa aflată în spatele lui Palmer, ea intrase în cameră. M-am sculat în picioare și, pentru o clipă, mi s-a părut că o să leșin. Dar apoi, sprijinindu-mă de spătarul scaunului, am reușit să îi înfrunt așa cum își înfruntă un prizonier judecătorii. Asta m-a întărit, am inspirat adânc și m-am așezat jos din nou, privind în gol. Honor era îmbrăcată în ceva negru cu guler înalt, despre care n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
apariția ei dar și cu un sentiment de ușurare. M-am dus grăbit spre ea, am prins-o de umeri și am scuturat-o zdravăn. Ea râse de gestul meu, își scoase pălăria și haina și le aruncă pe un scaun. Era într-o stare euforică, parcă era beată. Am privit-o lung, uimit. — Fir-ai a naibii să fii, am fost la un pas de nebunie, am spus. Unde ai fost? — Iubitule, spuse Antonia, acum e momentul să bem un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
arătau a marfă scumpă. Drăguț din partea ei. Am pus laptele și biscuiții pe o tavă. Mi-am scos sacoul și m-am întors în salon numai în cămașă. Poate că totuși se făcuse prea cald. M-am așezat pe un scaun Chippendale chinezesc, ținînd tava pe genunchi. După o discuție cu Antonia în care ea fusese foarte hotărâtă, în ciuda faptului că stătea să plângă, iar eu adoptasem un ton frivol și plictisit, ajunsesem la concluzia să împărțim în mod egal între

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
că am să fiu în stare să vorbesc dar, când am încercat, cuvintele au sunat destul de bine. Credeam că pleci, am rostit. — După cum vezi... — Ceilalți doi au plecat? — Da. Și tu când pleci? — Nu plec. M-am așezat pe un scaun de lângă fereastră și am spus: — Am înțeles, am zis, deși nu înțelegeam nimic. Ea se așeză în fața mea, pe celălalt scaun. Am dat din cap de câteva ori. Nu îndrăzneam să simt nimic altceva decât teamă și nedumerire. — Bun, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
rostit. — După cum vezi... — Ceilalți doi au plecat? — Da. Și tu când pleci? — Nu plec. M-am așezat pe un scaun de lângă fereastră și am spus: — Am înțeles, am zis, deși nu înțelegeam nimic. Ea se așeză în fața mea, pe celălalt scaun. Am dat din cap de câteva ori. Nu îndrăzneam să simt nimic altceva decât teamă și nedumerire. — Bun, și ce cauți aici? am zis pe un ton inexpresiv. Atunci mi-am îngăduit să mă uit cu adevărat la ea și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
o expresie inteligentă și amuzată. Încă arăta obosită și tot i se mai citeau pe față urmele suferinței din ultimul timp. Dar demonul se trezise din nou în ea. Privi în jur, își scoase haina și o lăsă pe spătarul scaunului, își vârî adânc mâinile în buzunarele costumului verde, puse picior peste picior, și reveni cu privirea asupra mea. — Pune-ți puțin vin, am spus. Ia paharul meu, și i-am făcut semn spre tavă. Ea îmi susținu privirea o clipă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
asta am simțit cum adânc în conștiința mea prinde viață sămânța unei bucurii imense, deocamdată minusculă ca imaginea balenei la mare adâncime sub vas. Dar n-am renunțat la expresia acră, m-am ridicat și am pus un picior pe scaun. M-am aplecat în față, sprijinindu-mă pe genunchi și am privit în jos spre ea. Așa îmi era mai ușor. Nu mai pleci deloc? am întrebat. — Deloc. — Și Palmer pentru cât timp a plecat? — Pentru totdeauna, după câte spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
ai părăsit? am întrebat. Totul s-a terminat? Voiam să știu clar cum stau lucrurile. Voiam să mi se spună în mod explicit că ceea ce îmi doream cu nespusă ardoare este adevărat. Ea se îndreptă și se sprijini de spătarul scaunului. Fața ei era acum complet imobilă. Da. — Înțeleg. Și Georgie? am întrebat. — Se pare că Palmer și Georgie au ajuns să țină foarte mult unul la altul, răspunse Honor. Nu știu cum vor evolua lucrurile. Dar Palmer a vrut neapărat să plece

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
răspunse, țintuindu-mă în continuare cu zâmbetul ei. — Așa cum ai spus-o chiar tu, aproape că nici nu te cunosc, am adăugat. Acum îmi era deja imposibil să-mi stăpânesc zâmbetul. Nici acum nu spuse nimic, se sprijini de spătarul scaunului cu un zâmbet ce radia impertinent. — Am trăit până acum într-un vis, am spus. Când o să ne trezim, o să ne mai găsim unul pe altul? Am ocolit patul și m-am oprit lângă ea. Îi adoram prezența atât de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183

să se Întâmple după ce vizitatorul pleca. În câteva minute, Dora avea să aprindă una dintre țigările ei americane, să pună la loc tabachera În care le ținea și să prelungească dulcea agonie cu Încă ceva minute - fumând Într-unul din scaunele de lângă geam, picior peste picior, astfel Încât soarele care apunea să i se prelingă pe fluierul piciorului și pe pantoful din piele neagră și lucioasă, ca uleiul de motor. Apoi va stinge vârful țigării pe marginea scrumierei și Îmi va rosti

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
ating sexul tremurător și mi-am plimbat mâna În sus, pe cealaltă coapsă, lângă șold, pe arcuirea rigidă a taliei, până mi-a atins pieptul bombat și subrațul fierbinte. Amețit de plăcere și de frică, așteptam să aud În sfârșit scaunul din răchită scârțâind și sunetul chibritului cu care Dora avea să-și aprindă o țigară, cu acel bine - cunoscut gest fatal și lin. Așteptam să tragă calm din țigară și să-mi rostească numele, după care fumul să se ridice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
că nu le găsea, căci se ridică și se duse În cealaltă parte a camerei. Mai Întâi trase sertarul comodei cu un sunet Înfundat de cretă care zgârie tabla, apoi scotoci În spatele draperiilor și, În final - stați - În final, după scaunul pe care Îmi pusesem hainele. Mai aveam puțin și-i șopteam prin ușile șifonierului că țigările mele Moslem erau pe masa din camera de zi, dar mi-am dat seama că poate nu țigări căuta. Mai degrabă se pregătea pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
ceva. Desigur, tocmai de aceea m-a pus să mă ascund: nu ca să mă ocrotească de ochii indiscreți ai vizitatorului, cum crezusem inițial, ci ca să nu văd pregătirile pe care le făcuse pentru clipa În care rămâneam singuri. Dora Împinse scaunul la loc și se apropie de șifonier. Inima Începu să-mi gonească imediat În piept și părul de pe brațe nu era singurul care mi se ridicase. Dar, În loc să spună ceva, părea să ezite În fața oglinzilor de pe ușă. Poate că Își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]