112,413 matches
-
vocației" (p. 20). Plină de sugestii este incursiunea lui Mircea Martin în lumea criticilor reprezentativi ai anilor '90. Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Liviu Petrescu, Al. Călinescu au fost, în deceniile opt și nouă ale secolului trecut, critici cu metode complet diferite de abordare a fenomenului literar, dar care, toți, au dat consistență schimbului de idei și au contribuit la impunerea unui sistem de valori funcțional. Mircea Martin reușește să pună în evidență esențialul gândirii critice
Critica anilor 80 by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/10367_a_11692]
-
pe relații, pe emoție, pe un tip de nebunie care izbucnește în partea a doua spectaculos, o montare care a ținut seama de subtile date ale realității rusești din acea vreme, dar și de ce este, uman, dincolo de ani și de secole. Ediția 2006 rămîne sub semnul a doi artiști, diferiți, foarte diferiți. Pînă la un punct. Joseph Nadj, artistul asociat din acest an, și Bartabas, neliniștitul cavaler rebel. Două sensibilități uriașe, manifestate diferit, doi tipi puternici, vulnerabili și timizi, în același
Festivalul de la Avignon (2) by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/10355_a_11680]
-
putut umfla și măslui după plac, literatură credibilă și mărturie nemincinoasă. Informații de toată mîna, de la arhondologii craiovene, bune de pus alături cu aceea a lui Sion, la încîlcite parcursuri școlare și la reviste ale presei politice de sfîrșit de secol umplu paginile acestui prim (și cel mai bun din serie) volum de memorii. Iată, de pildă, ca probă în gîlceava dintre dreptul care se scrie pe hîrtie și legea pe care-o țineau oamenii locului, comedia lui un nume ce
Ce lume... by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/10360_a_11685]
-
praful. Dacă o astfel de comparație plină de sugestii politice a putut fi publicată în anul 1986, de ce se simțeau striviți de cenzură atâția scriitori ai vremii? Singura critică este o radiografie a criticii literare românești din deceniul nouă al secolul XX. Volumul conține o pledoarie pentru rostul criticii literare în epocă, (implicit, o deontologie a profesiei de critic literar), câteva analize aplicate celor mai reprezentativi critici ai vremii și, nu în ultimul rând, un soi de autoportret al criticului Mircea
Critica anilor '80 by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/10366_a_11691]
-
vocației" (p. 20). Plină de sugestii este incursiunea lui Mircea Martin în lumea criticilor reprezentativi ai anilor '90. Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Liviu Petrescu, Al. Călinescu au fost, în deceniile opt și nouă ale secolului trecut, critici cu metode complet diferite de abordare a fenomenului literar, dar care, toți, au dat consistență schimbului de idei și au contribuit la impunerea unui sistem de valori funcțional. Mircea Martin reușește să pună în evidență esențialul gândirii critice
Critica anilor '80 by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/10366_a_11691]
-
face posibilă reușită provocării. Consider că factorul ce face posibilă reapariția acestui fenomen politic este de natură ideologică. Încă de la începutul sau, proiectul european s-a lovit de existența unei ideologii ce a început să domine aici de acum două secole: naționalismul. În prezent, sintagma "Europa națiunilor" este percepută ca fiind una aproape tautologica, fiindcă europenilor le este aproape imposibil să se perceapă altfel decât că aparținători ai uneia dintre națiunile de pe acest continent. De aceea, pentru cei formați sub cerul
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
Întrebarea fundamentală este dacă consolidarea Uniunii Europene poate urma același traseu pe care l-au urmat statele europene, de la "națiuni culturale" la state naționale. Poate cultură europeană să joace rolul pe care l-au jucat culturile viitoarelor state naționale în secolele XVIII și XIX? Va reuși europensimul să elimine fira față de dușmanul proiectat de către naționalism, adică față de străin? Elemente definitorii ale naționalismului Dacă ideologiile politice, precum liberalismul, socialismul sau conservatorismul, împart societățile în tabere politice, naționalismul este ideologia în cadrele căreia
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
XIX? Va reuși europensimul să elimine fira față de dușmanul proiectat de către naționalism, adică față de străin? Elemente definitorii ale naționalismului Dacă ideologiile politice, precum liberalismul, socialismul sau conservatorismul, împart societățile în tabere politice, naționalismul este ideologia în cadrele căreia, incepand cu secolul al XIX-lea, au loc disputele politice dintre susținătorii ideologiilor amintite. Și liberalul, si conservatorul și socialistul (cel putin cel care nu este chiar convins de internaționalism) va susține că apară interesul național, că el reprezintă cel mai bine națiunea
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
Dacă în problema pieței libere, a redistribuirii avuției, a libertăților indivizilor sau a limitelor statului de drept există dispute între adepții diferitelor ideologii, în ceea ce privește relația individului cu națiunea lucrurile nu au mai fost puse la îndoială, cel puțin până la jumatatea secolului XX. Și asta pentru că naționalismul este ideologia care are în atenție în mod exclusiv identitatea individului și raportarea lui la propria comunitate, la realitatea socială și politică în care el își concepe prezența pe piață, relația cu statul etc. așa cum
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
definite printr-o combinație de criterii, și că trebuie să fie gata pentru orice sacrificii de care ar fi nevoie pentru apărarea și promovarea intereselor națiunii, oricât ar avea de suferit din această pricina alte interese". După anii '70 ai secolului trecut, a apărut o multitudine de demersuri ce au vizat identificarea cauzelor naționalismului. Ernest Gellner 3 consideră că, pentru a ajunge la sursele naționalismului, este necesară o analiză a raționalității societății industriale sau a modernității. Pornind de la celebrul eseu al
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
se înscrie într-o teorie mai amplă, pe care Anthony D. Smith 7 o numește modernista, care susține că naționalismul este ideologia ce exprimă însăși modernitatea. Smith identifica patru orientări în conceperea naționalismului, dezvoltate îndeosebi în ultimele trei decenii ale secolului XX: versiunea socioculturala a lui Ernest Gellner (care leagă națiunile și naționalismul de necesitatea de a genera o "cultură înaltă" necesară modernizării și dezvoltării industriale); modelele socioeconomice ale lui Tom Nairn și Michael Hechter, ce văd sursă naționalismului în funcționarea
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
că o forță destinală. Și, cel mai bine se vede acest lucru în analiza conceptului central al acestei ideologii: națiunea. Coordonatele națiunii Conceptul de "națiune" desemnează o realitate ce a fost înțeleasă în multiple moduri. Hobsbawm 11 arată că, până în secolul al XIX-lea, națiunea a însemnat: provincie sau teritoriu de origine al cuiva (sensuri avute prin secolul al XVI-lea în zona franceză); o colectivitate unită de Bürger, ce are obiceiuri, moravuri și legi comune (după sensul dat de J.
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
acestei ideologii: națiunea. Coordonatele națiunii Conceptul de "națiune" desemnează o realitate ce a fost înțeleasă în multiple moduri. Hobsbawm 11 arată că, până în secolul al XIX-lea, națiunea a însemnat: provincie sau teritoriu de origine al cuiva (sensuri avute prin secolul al XVI-lea în zona franceză); o colectivitate unită de Bürger, ce are obiceiuri, moravuri și legi comune (după sensul dat de J. H. Zedler în secolul al XVII-lea); "totalitatea locuitorilor unei provincii, ai unei țări sau ai unui
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
națiunea a însemnat: provincie sau teritoriu de origine al cuiva (sensuri avute prin secolul al XVI-lea în zona franceză); o colectivitate unită de Bürger, ce are obiceiuri, moravuri și legi comune (după sensul dat de J. H. Zedler în secolul al XVII-lea); "totalitatea locuitorilor unei provincii, ai unei țări sau ai unui regat" (în sec. al XIX-lea) sau, după 1884, un stat cu un centru suprem de guvernare comună, "un teritoriu constituit de statul respectiv și de locuitorii
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
vizează, atitudinea inițială potrivită pentru un cercetător fiind agnosticismul. De aceea, "că o premiza de lucru, orice grup uman destul de numeros ai cărui membri se consideră o "națiune" va fi tratat în consecință". Analizând preocupările apărute în deceniul opt al secolului trecut, Smith 13 identifica două mari curente ce au disputat pe această temă: modernismul și perenialismul. Modernismul susține că: națiunile sunt în totalitate moderne (apărute după Revoluția Franceză) și în mod necesar doar moderne, "consecințe inevitabile ale revoluțiilor care constituiau
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
stare de a fi". Principiile națiunii sunt considerate a fi cele ale "legăturilor ancestrale și culturii autentice". În fond, pe aceste două direcții s-au desfășurat dezbaterile pe tema națiunii. Un modernist precum Hobsbawm observa că, în majoritatea definițiilor din secolul al XIX-lea, elementul etnie nu era văzut ca fiind esențial pentru că o comunitate să fie socotita drept o națiune. El are în vedere sensul pe care l-a impus Revoluția franceză, citându-l pe Maurice Block 14, care spunea
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
21, el a crezut în teoria climatelor a lui Montesquieu și în superioritatea genetică a anumitor grupuri, idee de la care va ajunge la justificarea expansiunii teritoriale a popoarelor mai bine dotate de la natură. Sensul herderian a fost preluat și în secolul XX, națiunea fiind definită drept "colectivitatea persoanelor care au aceeași origine etnică și care, în general, vorbesc aceeași limbă și au o tradiție comună" (după Dicționarul Academiei Spaniole Regale, în ediția din 1925)22. Analizând această teorie, Hobsbawm 23 susține
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
general, vorbesc aceeași limbă și au o tradiție comună" (după Dicționarul Academiei Spaniole Regale, în ediția din 1925)22. Analizând această teorie, Hobsbawm 23 susține că limba nu poate fi socotit elementul decisiv pentru a stabili limitele unei națiuni până în secolul al XIX-lea: "În perioada precedentă educației elementare, nu poate fi vorba de o limbă "națională" vorbită, ci doar de idiomuri literare sau administrative scrise, adaptate pentru folosirea orală, ori că un fel de lingua franca, în care vorbitorii diferitelor
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
un concept literar și nu unul existențial". Îndeosebi naționaliștii extremiști întrețin ideea că națiunile au existat dintotdeauna, că întreaga istorie a unei regiuni este totuna cu istoria națiunii ce ocupă în prezent acea regiune. Acest anacronism era prezent și în secolul al XIX-lea, la un autor precum Walter Bagheot 24, care consideră că națiunile au apărut odată cu istoria. Dar, națiunile sunt produse istorice la baza cărora au stat eforturi de ideologizare. Ele nu sunt entități veșnice, ci, ca oricare alte
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
Renan 25 spunea că "națiunea modernă este un rezultat istoric al unei serii de fapte ce converg. [...] Națiunile nu sunt ceva etern. Ele au început, ele se vor sfârși. Confederația europeană, probabil, le va înlocui. Dar, aceasta nu este legea secolului în care trăim. Acum, existentă națiunilor este bună, chiar necesară. Existența lor este garanția libertății, care se va pierde dacă lumea nu ar avea decât o lege și un stăpân". Așa cum notează H. Schulze 26, "națiunile au fost de la inceput
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
protonaționalismului, fiindcă sunt destule situații în care ele sunt infirmate. De aceea, " Singurul, cel mai important criteriu pentru protonaționalism este conștiința apartenenței, trecute sau viitoare, la o entitate politică stabilă. Cel mai bun liant protonațional este să fii ceea ce jargonul secolul al XIX-lea a numit "națiunea istorică", mai ales dacă statul cadru pentru viitoarea națiune a fost asociat cu un Staatsvolk - popor al statului, că rușii, englezii sau castilienii"28. După cum apreciază Schulze 29, "aceste două idei naționale, cea subiectiv-politică
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
și cetățenia nu sunt entități absolute, dar rămân repere ale existenței mele atunci cand prima nu este redusă la etnie iar celei de-a doua nu i se uită caracterul de convenție. Ele sunt două modalități în care omul ultimelor două secole s-a recunoscut". Pătrunderea ideii naționale în conștiința maselor a făcut ca națiunea și democrația să devină "fete ale aceleiași monede", statul națiune dovedindu-se a fi "atât un cadru adecvat epocii respective, cât și o garanție de democrației și
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
din păcate, observă Hobsbawm 43, democratizarea a produs o conștiință populistă ce a dus spre șovinism. Apărătorii statului s-au înmulțit și au început să-și apere drepturile cetățenești ce au devenit, cu timpul semne ale națiunii. Astfel, la începutul secolului XX, statul nu va mai fi aparat doar de către cetățenii activ politic, ci de către toți civilii. Emanciparea a dus la mobilizarea generală în primul război. În Europa modernă, statul și națiunea au devenit realități ce s-au potentat reciproc: fie
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
au potentat reciproc: fie că statul a creat națiunea prin programe culturale și de educație în masă, fie că națiunile create de către elite pe un anumit teritoriu și-au creat un stat propriu. Acest proces ce a durat aproape două secole a avut ca finalitate Europa statelor naționale de astăzi. Dar, pentru că sunt realități istorice, statele naționale se modifică, rolul lor se redefinește. Concluzii Scurtă trecere în revistă a modurilor în care a fost și este înțeleasă națiunea și a felului
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]
-
o singură idee.[...] Și democrația este o ideologie și, ca toate ideologiile, are niște limite". 12 Ibidem, "Ne plac schimbările democratice pe care le-am trăit și le prețuim reușitele. Scopul nostru este democrația liberală, nu așa cum era practicată în secolul al XIX-lea, ci așa cum ar trebui practicată în secolul XXI. Societățile democratice au nevoie de noi ghiduri și zone-tampon, concepute pentru problemele și timpurile noastre". 13 Ibidem, p. 25, Orice tentativă de relegitimare a democrației liberale " Trebuie să înceapă
Polis () [Corola-journal/Science/84980_a_85765]