13,648 matches
-
implicați și faimoșii Tigri ai lui Arkan, însărcinați cu epurarea etnică a regiunii. Și, la fel ca mai toți acești fasciști balcanici, îi urăște pe musulmani. Și, cu toate că îi urăște pe musulmani, participă la această aventură care te obligă să străbați șase țări locuite aproape exclusiv de musulmani? Sincer, nu înțeleg. Nu e mare lucru de înțeles. Fasciștii, integriștii și naționaliștii recalcitranți nu sunt decât o șleahtă de bolnavi mintali cărora nu le funcționează bine creierul. E clar că, dacă neuronii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
lumii, merităm un pic de respect... Dar n-a fost așa - clătină trist din cap. De fiecare dată v-ați înțeles cu cei ce ne disprețuiesc, ne urăsc și ne exploatează, fără să țineți cont că pământul pe care-l străbateți este al nostru, că ai noștri sunt copiii pe care-i omorâți și animalele pe care le călcați... — Întotdeauna am căutat să vă despăgubim pentru daunele pe care vi le-am cauzat. — Cum? întrebă destul de agresiv bătrânul. Mituind niște funcționari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
pas îl apropie încă un pic de țintă făcea să-i calmeze tensiunea ce părea că i se adunase în capul pieptului. Râsul îndepărtat al unei hiene îl făcu să tresară de spaimă. Din nou, un fior, mai puternic, îi străbătu șira spinării. Hienele rareori îndrăznesc să atace omul direct. Așa i s-a spus întotdeauna, dar, de asemenea, i se povestiseră teribile întâmplări despre hiene flămânde care, în disperarea lor, nu ezitau să atace în haită. Și el nu avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
ochii și adormi profund, fără să-i mai pese deloc de probabila prezență a șerpilor, hienelor sau scorpionilor. Sofisticatele parapante rectangulare, de culoare închisă, ce puteau lăsa un parașutist expert deasupra unei simple monede ce strălucea într-o pârloagă, alunecau străbătând întunericul nopții chiar în momentul în care luna dispăru și lumina ei rece și sfioasă nu se mai împrăștia peste întinderea nemărginită. Timpul fusese calculat cu precizie cronometrică, astfel că burduhănosul Hercules ajunse deasupra masivului muntos exact în momentul când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
trei sute de metri. — Omul se mișcă? — Deocamdată nu. — Observă-l cu multă atenție. Dacă se mișcă, trage, dar încearcă să nu-l omori. Vreau să-l interoghez. Din nou, așteptarea. O așteptare lungă, până când, dintr-o dată, răsună o bubuitură ce străbătu întinderea și lovi pereții de stâncă repetându-se în nenumărate ecouri ce se pierdeau înspre sud. — L-am nimerit. Țipă. — Înaintează cu grijă. La cel mai mic gest suspect, omoară-l. Din nou, așteptarea și tăcerea, până când glasul numărului doi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
să îndeplinească ordine, așa că rămase pe loc câteva minute, fără să se miște, până când se asigură că nu se zărea nimeni și că tovarășii lui, cel din stânga și cel din dreapta, se apropiau acoperindu-i spatele. Abia atunci se hotărî să străbată fără grabă mica distanță ce-l despărțea de rănitul care nu înceta să se vaite și să scâncească. Când se află la numai o aruncătură de piatră, numărul doi strigă: — Stați liniștit! Am venit să vă salvăm, dar vă avertizez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
în deșert. Cel care-l duce în brațe întotdeauna va pieri.“ Acela care nu dădea ascultare unei vechi zicători care, în puține cuvinte, concentra veacuri de experiență a nenumăraților călători pe pământul care nu servea decât doar pentru a fi străbătut, era condamnat dinainte să moară în această încercare. În general, capul, ceafa sau spatele, bine protejate, rezistă la soare, la căldură și la reverberația nisipului, de cinci ori mai bine decât pieptul, fața sau ochii; și dacă aceștia din urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
știau din experiență că asta însemna întotdeauna pasul dinaintea unui inevitabil colaps renal. În asemenea împrejurări, nici un european nu și-ar controla ritmul cardiac, drept pentru care ar intra rapid în comă. După puțin timp, un strigăt lung și stăruitor străbătu văgăunile și, în aceeași clipă, Suleiman apăru pe o colină îndepărtată. Gacel își scoase turbanul, îl aruncă în aer și-l lăsă să cadă, fără nici cea mai mică intenție de a-l lua de jos, arătându-i în acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
dată, ajuns la capătul puterilor, nu mai erau decât vreo șapte sute de metri până unde începeau dunele. Atunci Gacel Sayah sări de pe cămilă, se rostogoli în nisip, se răsuci ca o pisică și, la rândul său, o luă la goană, străbătând cam două sute și ceva de metri cu arma în mână, pentru ca apoi să se întindă cât era de lung pe o movilă de nisip. Stătu câteva clipe să respire și să-și liniștească bătăile inimii, își duse pușca la ochi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
fără să se grăbească, mergând mereu pe la umbră, cu steagul alb ridicat și cu privirea atentă la înălțimi, temându-se că dușmanul s-ar putea hotărî să nu apară, sau să apară dintr-o dată în fața lui și să-l împuște. Străbătu mai bine de un kilometru fără să zărească nici un suflet, alungă ideea de a aprinde o țigară, fiind convins că n-ar face decât să-i usuce și mai mult gâtul, și începu să-și piardă speranța că jalnica lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
fi întâmplat și orice pericol l-ar fi pândit, oamenii „Poporului Vălului“ stăteau de veghe să nu i se întâmple nimic. Îl trezi urletul vântului. Peștera se afla în întuneric, dar o timidă semilună, a cărei lumină se lupta să străbată milioanele de firișoare de nisip care zburătăceau în toate părțile, lăsa să se întrezărească silueta lui Gacel Sayah, așezat chiar la intrare ca o statuie. Se apropie târându-se până la el, privi atent îngrijorătoarea panoramă și întrebă cu un glas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
libertatea de a se mișca și, după ce ani de zile se văzuse obligat să stea în același loc din motive complet străine de dorința lui, Gacel Sayah năzuia să săvârșească aceleași isprăvi ca tatăl său, singurul războinic în stare să străbată de două ori Pământul pustiu din Tikdabra și să cerceteze cele mai uitate unghere din Tenere. Drept e că acum avea ocazia să-și găsească o soție frumoasă cu care să se stabilească în vreo oază fertilă din Ciad, sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
mod sigur, întinderea pietroasă ce se afla între puțul tuaregilor în care vărsase un bidon de ulei la prima oră a dimineții și marele puț din oaza Sidi-Kaufa, unde sosiseră pe înserat. Era așadar un drum pe care-l mai străbătuse. Un loc cunoscut. Și urmele celor două vehicule ce se vedeau asemenea unui drum lat îi indicau, fără îndoială, în ce direcție se află exact oaza Sidi-Kaufa. Acolo, spre nord-est, în vreun loc pierdut, poate foarte aproape, poate foarte departe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
apucat de braț și m-a târât pe poarta întunecoasă în biserică. Era o soră aprigă. Iute. Prin una din ferestrele navei laterale răzbătea o rază gălbuie, plină de praf. Lumina aceea hoinară ce desenează un cerc printre bănci și străbate întreaga biserică înainte de vecernie. Bătrânul preot a ieșit din confesional și se îndrepta cu pași repezi spre noi, trecând prin acel cerc de lumină care i-a luminat mai întâi bocancii, poalele reverendei, apoi degetele împreunate și, în sfârșit, chipul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
apărut luna, ca eu să pășesc mai ușor pe cărarea din pădurea de brazi. Cineva lovește năprasnic și dă ajutor cu țârâita, mi-am spus în sinea mea. Nu voi uita niciodată pădurea aceea. De la calea ferată până în desiș, era străbătută de o cărare, iar în față, deasupra ei, se proțăpise luna. Pe acele de brad erau agățate picături pline de lumina ei, apoi, când s-au mișcat de la locul lor, unele s-au stins. Au căzut mai ales la adierea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
anotimp trist, bărbătesc. Pe alocuri, picături de ploaie se înfigeau în praf. Iarba uscată era lăsată la pământ. Vântul făcea scandal. Iar noaptea nu se înnegrea de tot. Era plină de găuri cumplit de îndepărtate și de undeva de dincolo străbătea atâta lumină, cât ne trebuia să ne plimbăm. Mergeam de-a lungul lacului, am deschis șapte cabine ca să li se bălăngănească ușile și să le ascultăm. Nu ne-am întors acasă. — Azi a lipsit cineva. Cine e pictorul ăla? l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
acum, dar când a pornit trenul, soarele de-abia începuse să apună și puteam să văd frunzele roșietice și brune, iarba îngălbenită de pe dealuri. Mă simt un pic mai bine pe măsură ce trenul se îndepărtează de casă. Furnicăturile care mi-au străbătut picioarele pe dinăuntru, în sus și în jos, au început să mă lase și-mi simt din nou tălpile la locul lor, nu ca pe două obiecte reci care nu aparțin de fapt corpului meu. Nu mai îmi e atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
pe veranda din fața casei lui Bruce. Praful și sângele și voma rămăseseră pe mine, dar se întăriseră deja. S-a uitat la mine o vreme, și eu nu i-am zis nimic. M-a luat de mână. A trebuit să străbatem pe jos jumătate de oraș ca să ajungem acasă. În tot timpul ăsta nu ne-am spun unul altuia nici un cuvânt. N-am să uit niciodată noaptea aceea. Mama și tanti Mae au plâns deasupra mea și m-au dezinfectat și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
fix în jos, spre oraș, atâta tot. S-a întunecat pe verandă după ce norii au început să acopere luna. Curând nu mai era decât o strălucire palidă pe cer, acoperită de un fum cenușiu. Puteai vedea umbrele norilor pe dealuri, străbătând valea cu viteză. Nu peste mult timp, tot cerul era plin de fum cenușiu, care venea dinspre sud și arăta de parcă valea ar fi fost acoperită cu un capac întunecat. Departe, pe deal, a început să se audă un zgomot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
fi încercat să mai iau o doză, dar amfetamina nu mă lăsa. Și mă dureau picioarele. îmi doream să-mi fi scos ghetele înainte să cad lată. Am dus tratative lungi cu scările pe care le-am găsit greu de străbătut. încercam să nu-mi clatin prea tare capul, dar e greu să cobori într-un ritm stabil și lent, când bucăți mari de trepte dispăruseră de parcă le-ar fi ros niște rozătoare mari. Gândindu-mă mai bine, poate chiar fuseseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
ești? a răbufnit Johnny, băgându-l pentru prima oară în seamă. —E prieten cu Sam, s-a repezit Harriet să răspundă. Capul lui Johnny era aplecat în față, ca la tauri, ochii ficși și mici. Fața și gâtul cărnos erau străbătute de vene iritate; arăta ca un porc enervat. Nat, dimpotrivă, se sprijinea lejer de marginea mesei, aparent relaxat. îi simțeam tensiunea clocotind prin sânge, dar își ținea încă picioarele încrucișate la gleznă, natural, cu mâinile băgate în buzunare. Johnny și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
gât. M-am arcuit înspre el. Una din urechile lui era aproape de gura mea; mi-am plimbat limba pe ea, suflând aer cald în același timp. Apoi i-am apucat lobul cu dinții și am mușcat. Un fior l-a străbătut prin tot corpul. L-am simțit cum se lasă pe mine. Și-a ridicat capul și m-a privit, respirând greu ca și cum alergase într-o cursă. Mi-a eliberat mâinile. în acel moment mi-am afundat degetele în părul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
imediat că alesesem o zi nepotrivită pentru a călători. Pilotul fusese nevoit să zboare în cercuri deasupra Zürich-ului până când pistele fuseseră curățate. Priveam îngrozită prin hubloul avionului imensitatea albă cu care avionul încerca să lupte, făcând spirale în aerul rece străbătut de mii de săgeți de zăpadă prin care parcă nimic nu pătrundea. Dacă vom muri, mă gândeam, vom dispărea cu toții ca în albul unui ochi de nea. Când, în sfârșit, avionul a decolat cu o zdruncinătură care ne-a trezit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
niște curioase și dureros de noi și necunoscute gânduri, te vei supăra dacă-ți spun că nu mă interesează dondănelile tale de individ îmbătrânit înainte de vreme? Îți voi leza oare colosala prostie dacă îți atrag atenția cum că tocmai am străbătut toate zidurile palatului vii și nevătămați, așa cum ai tăia un șirag de mărgele de fum? Te superi dacă zburăm spre infinit, să găsim rezolvarea problemei și apoi să clădim din nou omenirea? Dacă acum câteva secunde, să zicem, aș fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
ceață să vedem despre ce este vorba, observăm cum în colțul din drepta sus al ecranului viermuiește o cifră uriașă. Ah, ticălosul! parcă citim în noua expresie de pe chipul lui Ionel. Ticălos nenorocit! Cu mâinile în șolduri, marțial, Ionel este străbătut de gânduri criminale. De mult îl enervează dobitocul ăsta, cel mai mare și mai sinistru de altfel, pentru că este principalul ordinator al planetei, la care sunt cuplate toate celelalte computere din lume. Cum de nu s-a putut gândi din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]