25,471 matches
-
care deocamdată nu sunt confruntat. În cel de-al treilea caz, în care îmi joc nu viața, ci eternitatea, nu împlinirea sau ratarea, ci mântuirea sau damnarea mea, cel care pune întrebarea și mă judecă se pierde într-o indeterminare supremă. Cu cât sunt mai mari miza, răspunderea și vina, cu atât instanța interogativă îmi este mai neclară. La drept vorbind, eu nu mi-l pot reprezenta nicicum pe cel care mă întreabă, așa cum nu-mi pot reprezenta circumstanțele interogării și
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
-l folosesc pentru a face răul și pentru a întoarce spatele sursei libertății. Eu pot să folosesc acest dar în chip iresponsabil, să nu răspund deci exigențelor esenței lui. Vina, adevărata vină în acest caz, este tocmai căderea din răspunderea supremă: răspunderea pe care o am față de propria mea libertate. Suprema răspundere este preluarea în proiect a libertății înseși. Iar preluarea în proiect a libertății înseamnă: a-i resimți natura de dar, și nu de povară; a-ți pune întrebarea cu privire la
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
spatele sursei libertății. Eu pot să folosesc acest dar în chip iresponsabil, să nu răspund deci exigențelor esenței lui. Vina, adevărata vină în acest caz, este tocmai căderea din răspunderea supremă: răspunderea pe care o am față de propria mea libertate. Suprema răspundere este preluarea în proiect a libertății înseși. Iar preluarea în proiect a libertății înseamnă: a-i resimți natura de dar, și nu de povară; a-ți pune întrebarea cu privire la sursa ei și la dăruitor; a-ți pune întrebarea privitoare
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
libertate, eu pot să mă mut în moarte, în iubire și în libertate. Pentru că există iubirea de libertate, eu pot să las în urmă toate determinările fondului intim-străin și să ajung la indeterminarea „om“ și, în cele din urmă, la suprema limită care este purul „a fi“. Pentru că există iubire de libertate, eu pot să mă transpun în ceva care nu are chip, în sursa libertății mele, în răspunderea maximă și în teama de judecata extremă. Pentru că există iubirea de libertate
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
a făcut concesia libertății. Totul aici e vag: judecătorul, vina, sentința. Dar răspunderea aici este maximă, iar consecințele sunt strivitoare. Și totuși aici teama rămâne, la rândul ei, vagă. Ne temem mai mult de judecătorul de cartier decât de Judecătorul Suprem. Suntem gata să riscăm oricând damnarea în locul unei condamnări de câteva luni. Această carte despre limită este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce rămâne după
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
ca atare, nu poate fi decât presupusă și dedusă. În același sens, Parmenide<ref id=”1”>DK 28 B 10, 7.</ref> vorbește despre „limitele astrelor“ (perat’ astron) păzite de un cer „atotcuprinzător“ și constituindu-se el însuși ca „limită supremă“ a lumii. Însă „limita“ care strânge toate aceste elemente laolaltă, creând astfel un întreg armonic, un kosmos, deci un univers structurat și ierarhizat, în care toate celelalte elemente cu limitele lor sunt incluse ca părți ale unicului întreg, apare pentru
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
nuanțele termenului și în toate contextele în care acesta este prezent - indiferent de faptul că este vorba de sfârșit ca opus începutului, de sfârșit ca împlinire, de sfârșit în spațiu (extremitate), de sfârșit în timp sau de sfârșit ca punctul suprem la care poate ajunge o activitate (culme, perfecțiune). Acestea sunt cele patru linii semantice ale radicalului *perpe care le reținem pentru analiza noastră. Este și limita aici (peras), și parcursul între limite (poros), resimțit ca depășire a unui obstacol și
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
identice cu sine și diferite față de celelalte. Un lucru își capătă o identitate tocmai pentru că poate sfârși undeva, tocmai pentru că își atinge capătul în propria sa limită. Iar ca un atare sfârșit benefic, care deschide către regula identității, limita devine suprema formă a împlinirii, peras devine telos. Peras-limită, telos-capătul ca împlinire și morphe-forma sunt pentru Heidegger cele trei cuvinte care, în gândirea elină, con lucrează la determinarea oricărui Sein des Seienden, a „ființei oricărei ființări“.<ref id=”2”>Heidegger, op. cit., p.
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
împlinită (tetelesmenon; B 8, 42), isprăvită, și nu ateleuteton, „neisprăvită“ (B 8, 31). Și întrucât este împlinită „asemenea masei unei sfere bine rotunjite“ (B 8, 43), deci „în toate părțile ei deopotrivă cumpănită față de mijloc“ (B 8, 44), ea devine suprema formă a identității obținute prin limită. Aici nu este vorba deci de tristețea mărginirii, ci, dimpotrivă, de satisfacția unei împliniri. Dacă în orice sferă există o beție a limitei, atunci în ființa parmenidiană, această uriașă monadă cosmică, este vorba de
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
au avut-o cu infinitul. Acest lucru nu se referă, desigur, la faptul că ei nu ar fi avut capacitatea de a concepe posibilitatea infinitului, cât la atitudinea care rezultă dintr-o excelentă întâlnire cu limita. Dacă existența limitei reprezintă suprema garanție a ființei, atunci înseamnă că absența ei, nelimitatul deci, este expresia neființei înseși, a nimicului pur. Este ceea ce se afirmă în mod explicit într-un text atribuit lui Aristotel (inclus atât de Bekker în ediția aristotelică, cât și de
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
limitei ca „dincolo“ explică de ce depășirea, la rândul ei, nu viza niciodată limita, ci doar obstacolul care desparte de atingerea ei. Depășirea însemna deschiderea căii către atingerea unei limite greu accesibile și, în mod paradoxal, ea devine astfel o modalitate supremă de afirmare a limitei, strădania de a o atinge, și nu de a o contesta. Depășirea ca transgresare a limitelor nu avea la greci nimic din conotațiile eroice pe care noi ne-am obișnuit să i le atribuim în modernitate
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
marcă a începutului va rămâne o constantă în universul spiritualității eline, pe care o vom regăsi deopotrivă în gândirea cosmologică a presocraticilor, în conceptul aristotelic de prudență (phronesis), ca modalitate comportamentală care face din cunoașterea limitelor proprii un reper existențial suprem<ref id=”1”>Vezi, în acest sens, P. Aubenque, La prudence chez Aristote, Paris, 1976 (ed. I, 1963), în special secțiunea finală, La source tragique.</ref>, sau în tragicul elin, pe care vom încerca să-l explicăm printr un exces
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
durerea, Voința devine artistă. Spectacolul devenirii și formelor nu este de aceea decât natura înțeleasă ca muzeu imens, iar omul, care este forma desăvârșită făurită în Atelierul divin al creației, reprezintă chipul în care Voința, Unul Originar, își celebrează eliberarea supremă. Scenariul acestei apolinii divine, funcționând terapeutic față de Creatorul ei, este reeditat întocmai în Geneză. Înainte de a deveni cumpănire, stare proiectivă a Facerii, plutirea lui Dumnezeu peste ape este pura bântuire care însoțește plictisul ontologic. Iar întunericul care stăruie deasupra adâncului
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
care conține în sine germenele departelui, este o trădare potențială a formei; pentru a percepe forma trebuie să rămâi în proximitatea ei. Și tocmai de aceea tactilul, singurul dintre simțuri care se naște prin anularea oricărei distanțe, prin contact, reprezintă suprema fidelitate față de formă; nu văzul, ci atingerea îi dă corpului o certitudine de existență. Însă când această căutare a formei devine o obsesie („caut forma în tot ce fac“, spunea Brâncuși), când ea se transformă în „problema dificilă și nebunească
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
subtitlu, o fenomenologie, o cercetare a fenomenului tragic așa cum îl găsim în viața reală. Pentru a găsi specificul tragicului în sfera vastă și nediferențiată a nenorocirii umane, autorul recurge la felul în care ființa umană își experimentează finitudinea ca limită supremă, drept care tragicul este determinat ca „întâlnire a unei ființe conștiente finite cu propria sa finitudine percepută ca limită“. Limita, așadar, peras în elină, stă în centrul acestei fenomenologii a tragicului care, prin forța împrejurărilor, devine un capitol în peratologie, în
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
sa finitudine percepută ca limită“. Limita, așadar, peras în elină, stă în centrul acestei fenomenologii a tragicului care, prin forța împrejurărilor, devine un capitol în peratologie, în „teoria limitei considerată în raportul ei cu conștiința“. Și totuși, moartea ca limită supremă nu este tragică în sine; ea reprezintă doar șansa la tragic a celor dispuși să o conteste în mod paradoxal de pe însuși teritoriul condiției lor finite. Această carte a avut un rol important în devenirea filozofică a lui Gabriel Liiceanu
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
ar spune: "Destinele noastre sînt o carte deschisă pentru el". Pe vremea cînd era profesor de istorie la Academia Militară de la Saint-Cyr, el definea astfel rolul națiunii: "Orice activitate umană este concentrată asupra națiunii. Națiunea, cristalizată de istorie, constituie colectivitatea supremă, înarmată de către stat, cu rădăcini într-un anumit teritoriu, modelată de interese comune, inspirată de eroii ei. Nimic nu-i poate ține piept forței națiunii care se ridică din profunzimile timpului, o forță pe cît de elementară, pe atît de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
răsărit a Moldovei, Basarabia, în 1812. A urmat o rusificare brutală. Românii s-au retras la adăpostul experienței lor istorice: rezistența pasivă. După tratatul de pace de la Adrianopole din 1929, principatele române au devenit protectorate rusești. Consulii ruși erau stăpîni supremi la Iași și București și îi tratau pe boierii români "ca pe niște cîini", scoțînd în evidență clar că Rusia nu era un vecin, ci un stăpîn. Deși au fost cîțiva guvernatori ruși de excepție, ca Pavel Kiseleff, care a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
viață care respinge ideea interesului personal. O astfel de viață vrem să ducem noi"63. Mesajul naționalist al "semizeului" (Eminescu) și-a pus puternic amprenta asupra naționalismului și a vieții lui Iorga. Țelul urmărit de Eminescu el îl identifică cu "suprema lege" a lui era apărarea țării lui și a identității ei etnice. Pentru că, dacă românii și-ar pierde trăsăturile lor naționale unice, și-ar pierde totodată dreptul la supraviețuire. Pentru Eminescu, etnicitatea s-ar afla mai presus de orice. Orice
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
care face dese referiri, temeiurile înțelegerii lui Iorga și ale interpretărilor sale erau determinate de trecerea de la istoria națiunilor mici la o înțelegere a istoriei universale și invers. Naționalismul lui Iorga a fost cel al lui Eminescu în sensul "Legii supreme" pe care am încercat să o explicăm mai sus. Într-un fel, lupta naționalistă a lui Eminescu (și a lui Iorga) dovedește respectarea sfatului lui von Clausewitz, care considera că acela care cîștigă bătălia principală a cîștigat și campania. Cei
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
încercat să o explicăm mai sus. Într-un fel, lupta naționalistă a lui Eminescu (și a lui Iorga) dovedește respectarea sfatului lui von Clausewitz, care considera că acela care cîștigă bătălia principală a cîștigat și campania. Cei care respectau "Legea supremă" nu puteau deci să greșească în nici o privință. Iorga credea că istoria oricărei națiuni poate fi înțeleasă numai în contextul istoriei universale (și al caracteristicilor permanente ale acesteia). Istoriile naționale și cea universală trebuie deci nu numai studiate în paralel
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Iorga avea respect față de democrație, dar ulterior și-a pierdut încrederea în ea (cel puțin în privința realităților românești). Părerea lui ca și a lui Eminescu era că democrația este o piedică în calea naționalismului cultural românesc și deci a "Legii supreme". Ca și Nicolae Bălcescu, Iorga voia eliberarea națiunii de sub dominația străină. El detesta abstractul, dar avea propria lui mistică națională. Nu există nici un naționalism fără mistică. Iorga scria odată că era ca un suflu care se înalță din solul natal
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
-și dădea seama de ce refuzau evreii să se identifice cu România? Ba da, și-a dat seama și își va schimba complet atitudinea după 1918. Dar, ca naționalist eminescian, la o adică, Iorga percepea binele și răul în sensul "Legii supreme" a lui Eminescu. Brătianu a reușit să-l țină cu tact sub control pe Iorga pînă în august 1916, în ciuda atitudinii prosîrbești și profranceze a acestuia. Atunci cînd Italia s-a alăturat Antantei, Iorga a exultat. După părerea lui, Italia
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Statele Unite, această gigantică societate liberă", continuînd să descrie ceea ce el numea "glorioasa experiență americană" începută de Pelerini și ajungeau apoi la concluzia că "Statele Unite au dovedit că libertatea nu este un țel, ci însăși condiția ca omul să-și îndeplinească suprema misiune"99. În acest timp, Iorga manifesta o mare simpatie față de aspirațiile sioniste. El a salutat intrarea forțelor generalului Allenby în Ierusalim. Generalul Allenby nu era deloc un Godefroy de Bouillon; el venea la Ierusalimul lui David și al lui
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
de Marghiloman. I-a numit "Ghibelinii noștri"104. Regele Ferdinand (și mai ales Regina Maria) s-a opus trimiterii de soli de pace, dar negocierile au continuat totuși. Acestea au început în iarnă la Buftea (la cartierul general al Comandantului Suprem German, feldmareșalul von Mackensen); au fost continuate la Focșani, unde s-a încheiat un armistițiu, la 11 decembrie 1917105. Iorga a explicat că generalul Averescu, prezent la Focșani, nu reprezenta națiunea română. În februarie, după ce tratatul de pace cu Puterile
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]