KorAP: Find »[drukola/base=căsuță & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...101 102 103 ...662 >

16,527 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

vreme... Mă uitam, cu sufletul strâns, într-o parte și adăugam îndată cu hotărâre: — Nu. Mâne am treabă multă, nu pot veni... Înspre zorile răcoroase, în fiecare dimineață, Corbu mă aducea ca vântul prin Iezer. Dacă era lumina stânsă la căsuța de pe mal, mă întorceam domol, gânditor, cu inima grea; dacă lumina era aprinsă, mă străbătea în suflet ca o undă de fericire. Veneam încet, pe jos, cu calul după mine, cu frâul trecut prin stânga, și glasul moale, înfiorat, întreba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
zbârlite, cu ochii abia zăriți sub sprâncenele late; un om negru și tăcut. Stăpân la podul umblător din susul liniei ferate, cunoșteam pe un moșnegel îndesat, cu mustăcioară albă, cu ochi mititei pe obraz zbârcit. Și venind acum încet spre căsuța de bârne a podarului, în preajma apei, spre coliba de stuh a bulgarului, ridicată în mijlocul grădinii - știam de bună samă că voi găsi pe acești doi singuratici vecini, ca totdeauna, față în față. Bătrânul vorbea cu pipa în gură, lângă șanțul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cangea, moș Gheorghe!... Bătrânul își strânse sumanul roșcat peste cămășoiul de câlți încins cu brâu roșu, scuipă în pipă, îi închise căpăcelul de alamă ș-o vârî în chimir. Cu stânga își ridică de pe frunte căciula jerpelită și porni spre căsuță și spre podul umblător care sta de partea asta de mal, pe când odgonul se întindea neclintit, negru, încovoiat în jos din mijloc, deasupra râului. Nu se uita la bulgar, nu se mai uita nici la mine. Trase de pe acoperișul zbârlit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spre podul umblător care sta de partea asta de mal, pe când odgonul se întindea neclintit, negru, încovoiat în jos din mijloc, deasupra râului. Nu se uita la bulgar, nu se mai uita nici la mine. Trase de pe acoperișul zbârlit al căsuței prăjina lungă cu vârf de fier la capăt, o puse pe umăr și porni cu pași îndesați pe malul năsipos, în susul apei. Înțelesese în urmă și grădinarul despre ce e vorba. Ridicându-și șalvarii cafenii și opincile mari, pășea cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
aburi, cârd după cârd, intrau în marea de lumină, apoi coborau, se mistuiau. Mă îndreptai spre casă. Lumina scădea. Într-un timp, de pe colnic, mă întorsei. Moș Gheorghe Cucu se ridicase și el de la locul lui și mergea domol spre căsuța de lângă pod. Era vremea cinei. Nu-l mai văzui. Lumina din asfințit stătea încremenită pe cer. Apa Siretului se umpluse de o lucire tainică, ajungând până la mal, unde sta înecatul, sub sumanul moșneagului cu fața spre cerul adânc boltit, limpede

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
O păreche de boi mi-i destul... Apoi da, o păreche de boi e destul... Un răstimp de liniște. — Mai am și eu o leacă de parale, zise Hazu, mai pun ce-am luat acu ș-am să încep o căsuță nouă, șindilită... Casa bătrânească e prea veche... Ca lucru vechi, nu mai ține mult... Cum ajung acasă, de mâne încep a căra bârne... —Așa-i, rosti încet Băieșu, îți trebuie lemn din vreme... Stăteau amândoi așa, pe draghini, cu fețele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
rosti încet Băieșu, îți trebuie lemn din vreme... Stăteau amândoi așa, pe draghini, cu fețele umbrite de pălăriile late și tari de pâslă. Din când în când, caru-i sălta prin bolovanii răzleți ai drumului. Treceau acuma și se gândeau la căsuțele lor din satele de dincolo de baltă. Obrazul ars de soare a lui Hazu avea o lumină ușoară de mâhnire, care parcă izvora din ochii lui căprii. Trupu-i nalt ședea încovoiat asupra chimirului lat de piele roșcată lustruită, în care bătaia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ele niște oameni de strânsură, nu puteam pune pe ei nici un temei. Aduceam oameni la lucru de prin Bucovina. O mulțime de rusnaci: toată săptămâna se speteau muncind, iar duminica beau holercă și le cântau lăutarii. Curtea boierească era o căsuță de țară cu patru odăi. Aveam acolo câteva lucruri, numai ce-mi era de trebuință, și armele. Adusesem o femeie bătrână, o slugă veche, care-mi făcea de mâncare. Încolo, afară de argatul care îngrijea de cai, nu mai aveam pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
eu atuncea, încolo, spre munte, pe un pădurar pe care îl chema Voinea... Codrii Antileștilor stăpâneau o întindere de cincisprezece mii de fălci, erau codri bătrâni, codri nestrăbătuți; și pădurarul Voinea avea la o margine, în Prisaca lui Ion, o căsuță; și subt un șirag de meri, în vălcică, vreo zece stupi. Pe lângă șiragul de meri și pe lângă stupi, se strecura prin iarbă pârăul Cerbului. La o parte era ș-o fântână veche cu cumpănă. Vezi dumneata, zicea Voinea; căsuța am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o căsuță; și subt un șirag de meri, în vălcică, vreo zece stupi. Pe lângă șiragul de meri și pe lângă stupi, se strecura prin iarbă pârăul Cerbului. La o parte era ș-o fântână veche cu cumpănă. Vezi dumneata, zicea Voinea; căsuța am făcut-o eu de iznoavă; abia se mai cunoșteau niște urme de păreți de bârne. Da’ fântâna am găsit-o așa, cu apă limpede ca lacrima... Tot Fântâna lui Ion îi zice... Și Prisaca lui Ion... și colo, lângă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mare dinspre Solomonești. Mă duceam câteodată și la pândă de căprioare în inima codrului. Și așa îmi erau drumurile, că mai totdeauna mă întâlneam cu Voinea și la întoarcere mă opream o țâră în prisacă de mă hodineam pe prispa căsuței și mă răcoream cu apa limpede din Fântâna lui Ion. Și-mi era drag tare mai ales adâncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. Acolo, departe, în bolțile bătrâne, se cernea umbră ca de amurg și rar câte-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în murmure și-n oftări codrul, când începea să crească și să curgă valul vânturilor, fiori grei îmi răscoleau sufletul, un cântec înfricoșat pornea în mine, cântecul care prevestea și cerea iubirile tinereței. Așa, furtuna odată m-a prins la căsuța din poiană - și Voinea pădurarul nu era acasă. Parcă voiau să-și smulgă rădăcinile din pământ, așa se frământau plopii cenușii de la marginea poienii; iar fagii bătrâni se cutremurau mânioși, se aplecau prelung și iar se îndreptau, pe când printre ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de podoaba întunecoasă de frunze. Poate mă chemau și alte doruri spre Prisaca lui Ion, poate mă chemau, dar de atunci au trecut ierni multe și primăverile tinereței s-au dus cu soarele care le lumina atunci. Măriuca robotea prin căsuța întunecoasă și tăcea, cum o știam. Din umbră nici fața nu i se deslușea bine și îi luceau numai ochii, când se întorcea spre ferestre. Voinea îmi ascultă liniștit dorința, își luă dintr-un colț, din întuneric, pușca, și ieșirăm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
anonim scria că în această povestire: „Natura ia parte la zbuciumul interior al personajului. Cerul e plumburiu și ploaia se cerne mărunt, formând noroaie și băltoace“. Haia Sanistc "Haia Sanis" Itc "I" În mahalalele de la miazăzi locuiesc ovreii, grămădiți în căsuțe leproase, pe uliți întortochiate și înguste. Partea aceasta cuprinde mai puțin de un sfert de târg; dar în ea sălășluiesc cu mult mai multe suflete decât în celelalte trei sferturi, ale creștinilor, unde înverzesc copaci și crește liniștea cu cât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Încolo, pe ulița mică, pe ulița jidovimii, pe ulița școalelor, pe ulița strâmbă - se înmulțește, crește și furnică în lumina soarelui un popor sărac, care-și duce încovoiat năcazurile, își vorbește netulburat jargonul și se închină Dumnezeului său. Sunt acolo căsuțe vechi și joase: din uliță trebuie să cobori două trepte ca să dai într-un miros greu de îngrămădire și să te lovești cu capul de tavan. Ferestrele abia se ridică de-o palmă deasupra noroiului din drum. Dintr-o locuință

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe urmă. Ce anume, nu-și dă sama fata lui Sanis. Poate a plecat domnișoara; poate au plecat cu toții. De la crâșma din Bărgăoani Leiba Sanis și cu ai lui s-au întors iar în târg; și de atuncea stau în căsuța cu două odăiți din Broscărie. Au trecut șapte ani și nici un spor n-a intrat în gospodărie. Săraci au rămas; doi băieți mari au fugit la America, îndată ce-au tras sorți; ceilalți doi creșteau, slabi și năcăjiți, ucenici la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în fundul unei grădini, le rostea tot pentru plăcerile lui visate cu cutremur în ceasurile-i grele și singuratice. Cu gândul ațintit numai asupra vreunei plăceri se strecura întotdeauna repede, cu ochii lui mari și negri lucind prin fundul înserării, spre căsuța joasă, cu flori la fereastră, unde îl aștepta Tudorița lui Rusu. Intra încet, cu zâmbetu-i plin de lumină; nu spunea o vorbă; închidea iute ușa în urma lui și nările-i tremurau și închidea ochii, când fata, întinzând spre el mânile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
rar auzind o vorbă bună, de ani se mângâia gândindu-se că vor veni pentru ea zile de fericire și de noroc. De ani se mângâia nădăjduind. Iar acuma deodată intrase în împărăția visului. Ascultase cu sufletul plin, în tăcerea căsuței ei, vorbele încet strecurate, care-i pipăiau parcă urechile și intrau în mintea ei ca ademenitori, vorbele care-i pipăiau și urechile și gura, și-i învăluiau mintea. Mult n-avem să așteptăm... zicea Bucșan, privind-o stăruitor cu ochii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
domnul grefier că are să vorbească cu judecătorul... Are să-l roage, are să-i spuie... Grefierul ține la mine. Și de la april viitor mă înaintează copist... Și pe urmă puțin ne pasă... Și rămânea singură după îmbrățișările lui Ștefan, visând la o căsuță în marginea târgului, la o grădină, și la gospodăria curată în care va munci ca o roabă - când va fi și ea în rând cu lumea, cu copilul ei, cu toate ale ei, fără grija nimănui, închizându-se în puținul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
trebuie să aibă făgăduială în toată puterea cuvântului. Altfel, dacă ar spune un cuvânt, Ion Rusu și-ar lepăda cortelul și pălăria și ar începe să urle, căutând undeva un par ca să-i rupă spinarea... Își făcea visuri în singurătatea căsuței ei și aștepta. Iar Ion Rusu venea din când în când, prăfuit și negru la obraz, ars de soare și de vânturi, umbla prin casă împiedicându-se de lăvicere și întrebând rar, pe nas, cu gândul aiurea: Ce mai faci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe fiică-sa venind încet, cu trudă, privind în neștire înainte-i. Îi ardeau ochii ca de friguri. Nici nu băgă de samă că femeile o împresurau. Rifca o apucă de mână. O trăgea repede spre fundul mahalalei, spre întunericul căsuței din Broscărie. Și Haia tăcea, umbla ca o nebună. Așa ajunseră acasă. Fata se opri în cerdac. —Hai, intră în casă... vorbi cu sfială Rifca. Haia o privi cu spaimă. —L-am văzut... zise ea încet. L-am văzut. S-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe vremea asta nu se mai astâmpăra. Ca un drac cu glugă în cap umbla în toate părțile pe Alba lui, și mâna pe oameni la treabă. Boierul, plictisit ca totdeauna de asemenea vreme, nu mai avea ce face în căsuța lui. Vânduse grâul și porcii îngrășați, își încheiase toate socotelile; și într-o bună zi își lăsă călugărița și contabilul, lăsă pe Faliboga și pe toate slugile, se puse în trăsură și apucă drumul cătră lume și cătră petreceri. În urma

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mânca-te-ar lupul cel bătrân! Asta era vorba lui; și-n urmă-i oamenii zâmbeau și-și făceau cu ochiul. Calul pornea la umblet, și când ajungeau aproape de curte, pe-o cărare de dindos, vătaful își ațintea căutătura spre căsuța lui care era în coasta ogrăzii boierești, pe-un dâmb, nu departe de apa Moldovei. Până ce intra pe poartă, Alexa Grecu n-o slăbea din ochi. Cu privirile-i negre scociora ograda plină de acareturi, înconjurată de gard de ostrețe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe-un dâmb, nu departe de apa Moldovei. Până ce intra pe poartă, Alexa Grecu n-o slăbea din ochi. Cu privirile-i negre scociora ograda plină de acareturi, înconjurată de gard de ostrețe, și parcă voia să pătrundă și-n căsuța albă cu geamuri lucitoare în fața căreia făceau puțină umbră doi zarzări bătrâni, cu trunchiurile noduroase. Descăleca repede și zvârlea unui argățel frâul. Suia apoi cele două trepte de la ușa din față; după care se răzgândea, se întorcea în loc, și foarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a plânge încet. Străjerul o auzi și se apropie de ferestruica deschisă. —De ce plângi? o întrebă el. — Îmi plâng nenorocirile mele... îi răspunse ea c-o voce dulce. Și gândindu-se la codrii de dincolo de apa Moldovei și la o căsuță ascunsă sub Bâtca Corbului, își făcu socoteală că la urma urmei ar putea scăpa într-acolo, l-ar găsi pe Costandin și s-ar mistui cu el prin bungeturi și pe urmă prin lumea asta mare. Gândindu-se așa, își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]