3,586 matches
-
din sectorul macedonean, (format din diviziile de infanterie 29 „Piemonte” și 49 „Parma”, la care urma să se adauge și 19 „Venezia”, aflată în deplasare spre linia frontului, avea aproximativ 31.000 de oameni), trebuia să inițial să îndeplinească sarcini defensive. Forța totală italiană care urma să acționeze în Grecia era compusă din 85.000 de soldați, aflați sub comanda generalului locotenent Sebastiano Visconti Prasca. După ocuparea Albaniei de către italieni, Marele Cartier General elen a pregătit Planul „IB” (Italia-Bulgaria), anticipând o
Războiul greco-italian () [Corola-website/Science/312078_a_313407]
-
Conducerea atacului italian a fost încredințată unui grup de ofițeri preocupați mai presus de orice de rivalitățile personale. Marea foarte agitată a împiedicat debarcarea planificată în insula Corfu. Până pe 11 noiembrie, italienii cuceriseră Konitsa și ajunseseră pe aliniamentul principalei linii defensive elene. În aceeași zi, Înaltul Comandament italian a dat prioritate teatrului de luptă din Grecia față de cel din Africa de nord. În ciuda tuturor atacurilor repetate, italienii nu au reușit să străpungă frontul defensiv elen, iar, pe 9 noiembrie, atacurile au
Războiul greco-italian () [Corola-website/Science/312078_a_313407]
-
Konitsa și ajunseseră pe aliniamentul principalei linii defensive elene. În aceeași zi, Înaltul Comandament italian a dat prioritate teatrului de luptă din Grecia față de cel din Africa de nord. În ciuda tuturor atacurilor repetate, italienii nu au reușit să străpungă frontul defensiv elen, iar, pe 9 noiembrie, atacurile au fost suspendate. În acel moment, principala amenințare la adresa pozițiilor grecilor o reprezenta înaintarea celor 11.000 de vânători de munte ai diviziei „Julia”, care se îndreptau prin Munții Pindului spre Metsovon în încercarea
Războiul greco-italian () [Corola-website/Science/312078_a_313407]
-
Aliații au reușit să mute linia frontului în Libia. Pe 8 noiembrie a fost declanșată Operațiunea Torța - debarcarea Aliată în vestul Africii - ceea ce a făcut ca forțele Axei să fie prinse la mijloc, într-o Libie greu de apărat. Poziții defensive mai ușor de organizat existau în vest, în Tunisia. Tunisia este mărginită la est de Golful Sidra și la nord de Marea Mediterană. Cea mai mare parte a frontierei terestre vestice cu Algeria este definită de crestele Munților Atlas. Această zonă
Campania din Tunisia () [Corola-website/Science/312222_a_313551]
-
relativ ușor de apărat, în regiune neexistând decât un număr limitat de trecători pe direcția nord-sud. În sudul Tunisiei, o serie de munți de înălțime mică controlează căile de deplasare spre litoral. Francezii construiseră mai înainte de cucerirea italiană o linie defensivă (linia Mareth) de 20 km lățime și 30 km adâncime împotriva atacurilor dinspre Libia. Doar în nordul Tunisiei se afla o zonă care ar fi favorizat atacurile. Munții Atlas încetau să mai fie o barieră naturală, lipsa culmilor lor lăsând
Campania din Tunisia () [Corola-website/Science/312222_a_313551]
-
încetau să mai fie o barieră naturală, lipsa culmilor lor lăsând o zonă vastă a litoralului nord-vestic neprotejată din punct de vedere natural împotriva unui atac armat. În general, Tunisia oferea o bază de operațiuni relativ ușor de apărat. Liniile defensive din nord puteau face față forțelor aliate ale Operațiunii Torța, în vreme ce în sud linia Mareth era extrem de puternică. Între cele două regiuni se aflau munții Atlas cu pasuri ușor de apărat. În plus, Tunisia avea două porturi cu ape adânci
Campania din Tunisia () [Corola-website/Science/312222_a_313551]
-
noapte, întunericul protejându-le de atacurile avioanelor RAF. Prin comparație, operațiunile de aprovizionare a bazelor din Libia aveau nevoie de o călătorie de 24 de ore, ceea ce le făcea extrem de riscante. Adolf Hitler considera că germanii aveau o excelentă bază defensivă în Tunisia, putând să reziste luni sau chiar ani, încurcând astfel planurile ofensive aliate din Europa. Unitățile forțelor aliate participante la Operațiunea Torța, care debarcaseră la Alger, (Forța de asalt estică), avuseseră ca obiectiv ca, după debarcarea pe litoralul african
Campania din Tunisia () [Corola-website/Science/312222_a_313551]
-
au pierdut 18 blindate. Allfrey considera că trupele de sub comanda sa sunt în continuare într-o poziție nefavorabilă, și a ordonat o retragere spre vest, astfel că la sfârșitul zilei de 10 decembrie, unitățile aliate erau plasate pe o linie defensivă le est de Medjez el Bab. Șirul de înfrângeri îi costase pe aliați mii de soldați - morți, răniți și prizonieri - 173 de tancuri, 432 alte vehicule și 170 de piese de artilerie. Aliații au început să pregătească un nou atac
Campania din Tunisia () [Corola-website/Science/312222_a_313551]
-
încercuiască două brigăzi americane. În sprijinul acestora au fost organizate mai multe contraatacuri, care au fost respinse pe rând. După trei zile de luptă, forțele Aliate au fost obligate să se retragă spre Sbeitla, unde au organizat o nouă linie defensivă. Germanii și italienii au început pregătirile pentru cucerirea orășelului Sbeitla. După două zile de lupte, începând cu miezul nopții de 16 februarie 1943, apărarea aliată a început să se clatine, iar, pe 17 aprilie, Sbeitla a trecut în mâinile germano-italienilor
Campania din Tunisia () [Corola-website/Science/312222_a_313551]
-
simțitor situația armatelor sale, pierderea bazelor de aprovizionare împiedica orice viitoare acțiune americană în regiune. Pe 19 februarie 1943, Rommel a lansat ofensiva care avea să fie cunoscută ca „Bătălia de la Pasul Kasserine”. După două zile de înaintare prin liniile defensive americane, Afrika Korps și trupele italiene au suferit pierderi reduse, în vreme ce americanii au pierdut aproximativ 1.600 de oameni și două treimi din blindate. În noaptea de 2 februarie 1943, în sprijinul americanilor au sosit trupele britanice, care au fost
Campania din Tunisia () [Corola-website/Science/312222_a_313551]
-
frontului pe 22 martie. Pe 26 martie, Corpul al X-lea britanic a reușit un atac de învăluire, ocolind dealurile Matmata, cucerind trecătoarea Tebaga și cucerind orașul El Hamma la extremitatea nordică a Liniei Mareth. Această reușită făcea ca pozițiile defensive germano-italiene să fie puse în pericol de încercuire. Forțele Axei au reușit să oprească înaintarea britanică datorită bateriilor antitanc bine plasate. Au urmat 48 de ore de luptă, în care germanii au încercat să câștige suficient timp pentru a-și
Campania din Tunisia () [Corola-website/Science/312222_a_313551]
-
oprească înaintarea britanică datorită bateriilor antitanc bine plasate. Au urmat 48 de ore de luptă, în care germanii au încercat să câștige suficient timp pentru a-și pregăti retragerea pe un nou aliniament la 60 km nord de Mareth - linia defensivă de la Wadi Akarit - Gabes. În acest moment, trupele americane reorganizate au început să forțeze din nou trecerea prin pasurile montane în încercarea de a ajunge în spatele liniilor germane. Unitățile de tancuri germane au încercat să-i respingă înapoi în regiunea
Campania din Tunisia () [Corola-website/Science/312222_a_313551]
-
Tunisia. Amiralul Cunningham a dat ordinul nelsonian: "„Scufundați, incendiați, capturați, distrugeți. Nu lăsați să treacă nimic”". Atacul final pentru cucerirea Tunisiei a început pe 19 aprilie. Până în acel moment, forțele germano-italiene au fost obligate să se poziționeze pe o linie defensivă pe coasta de nord-est a Tunisiei, în încercarea de a-și apăra porturile și căile maritime de aprovizionare și retragere. Forțele aliate au fost reorganizate și reamplasate. Americanii au fost transferați în nord pentru atacul pe direcția Bizerta. Britanicii urmau
Campania din Tunisia () [Corola-website/Science/312222_a_313551]
-
a eliberat pe Neil Ritchie din funcția de comandă și și-a asumat și funcția de comandant al Armatei a 8-a. El a decis să nu accepte o luptă la Mersa Matruh, care era dezavantajoasă din punct de vedere defensiv. În schimb, el a hotărât să se retragă încă 160 km spre est, pe malul Mediteranei, la El Alamein. La doar 60 km sud de El Alamenin, pantele abrupte ale depresiunii Qattara eliminau amenințarea unei mișcări de învăluire a tancurilor
Prima bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312251_a_313580]
-
rută de retragere a acestuia din urmă fiind pusă în pericol maxim. Datorită acestui fapt ei au trebuit sa poarte lupte grele în timpul cărora Brigada a 29-a indiană a fost distrusă aproape în întregime. Auchinleck a creat o poziție defensivă puternică formată din două puncte întărite la fiecare cap al căii ferate de la El Alamein line (apărate de Divizia I sud-africană și de Divizia a 2-a neozeelandeză), legate între ele de o serie de tranșee și poziții fortificate de
Prima bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312251_a_313580]
-
puncte întărite la fiecare cap al căii ferate de la El Alamein line (apărate de Divizia I sud-africană și de Divizia a 2-a neozeelandeză), legate între ele de o serie de tranșee și poziții fortificate de artilerie. În centrul liniei defensive și puțin în spatele ei se afla Înălțimile Ruweisat, de pe care se putea controla toată zona joasă din vecinătate. Când forțele lui Rommel au ajuns la El Alamein pe 30 iunie, în afară de cele două divizii de la capetele liniei ferate, a fost
Prima bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312251_a_313580]
-
noapte de pe 1 iulie și cele de-a doua zi nu au dus la câștiguri importante, datorită câmpurilor minate, a focului precis al artileriei și a hotărârii apărătorilor. Pentru a scădea presiunea pe flancul dreapta și în centrul liniilor sale defensive, Auchinleck a ordonat lansarea unui contraatac din zona apărată de neozeelandezi (zona denumită „ Qattara box” sau „Kaponga box”) pe 3 iulie. În prima zi, elemente ale Brigăzii a 4-a neozeelandeze, sprijinite de patru baterii de artilerie, a înaintat pe
Prima bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312251_a_313580]
-
el Eisa. Atacul infanteriștilor a fost sprijinit de tancurile italiene și a reușit să străpungă liniile aliaților. Australienii care apărau pozițiile de aici au fost obligați să se retragă din tranșeele avansate, dar s-au regrupat în adâncime, păstrând liniile defensive intacte. Atacurile italienilor au continuat pe 17 iulie cu un batalion de tancuri al Regimentului motorizat „Trento” a reușit să provoace pierderi importante Aliaților, luând și 200 de prizonieri. Auchinleck era hotărât să recâștige inițiativa și a ordonat lansarea a
Prima bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312251_a_313580]
-
și care beneficiase de sprijinul Grupului de recunoaștere blindate a Diviziei „Trento”. The Commonwealth forces lost about 600 in the fighting. Armata a 8-a era epuizată și, până pe 3 iulie, Auchinleck a ordonat încetarea operațiunilor ofensive și întărirea pozițiilor defensive, deoarece se aștepta la o contraofensivă a Axei. Rommel a afirmat mai târziu că italienii s-au dovedit camarazi de nădejde, în special în cazul unităților motorizate și că numeroși generali și ofițeri i-au câștigat respectul, atât ca oameni
Prima bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312251_a_313580]
-
luptă. Începuturile „drăciilor” poate fi plasat la momentul în care geniștii și-au dat seama de nevoia existenței unor mașini moderne de asediu, care să conducă asaltul împotriva apărătorilor porțiunii franceze a Zidului Atlanticului. Depășirea rapidă a obstacolelor și lucrărilor defensive germane era de maximă importanță în condițiile în care terenul din imediata apropiere a plajelor permitea concentrarea facilă a blindatelor germane. Mareșalul Alan Brooke a hotărât să creeze aceste unități speciale de tancuri. Sarcina proiectării și realizării acestor vehicule noi
Hobart's Funnies () [Corola-website/Science/311514_a_312843]
-
(în limba germană: "Siegfriedstellung") a fost inițial o porțiune a mai vastei Linii Hindenburg - o serie de forturi defensive și obstacole antitanc construite de Imperiul German în perioada 1916-1917 în nordul Franței, în timpul primului război mondial. Utilizarea contemporană a denumirii "" are legătură cu linia defensivă construită în timpul celui de-al doilea război mondial în deceniul al patrulea, linie opusă
Linia Siegfried () [Corola-website/Science/311580_a_312909]
-
a fost inițial o porțiune a mai vastei Linii Hindenburg - o serie de forturi defensive și obstacole antitanc construite de Imperiul German în perioada 1916-1917 în nordul Franței, în timpul primului război mondial. Utilizarea contemporană a denumirii "" are legătură cu linia defensivă construită în timpul celui de-al doilea război mondial în deceniul al patrulea, linie opusă Liniei Maginot franceze. Germanii numeau această linie defensivă Westwall, dar Aliații au prefereat să o redenumească după numele liniei defensive din prima conflagrație mondială. Acest articol
Linia Siegfried () [Corola-website/Science/311580_a_312909]
-
în perioada 1916-1917 în nordul Franței, în timpul primului război mondial. Utilizarea contemporană a denumirii "" are legătură cu linia defensivă construită în timpul celui de-al doilea război mondial în deceniul al patrulea, linie opusă Liniei Maginot franceze. Germanii numeau această linie defensivă Westwall, dar Aliații au prefereat să o redenumească după numele liniei defensive din prima conflagrație mondială. Acest articol se referă la Linia Siegfried - Westwall. Linia Siegfried a fost un sistem defensiv care se întindea pe o distanță de peste 630 km
Linia Siegfried () [Corola-website/Science/311580_a_312909]
-
a denumirii "" are legătură cu linia defensivă construită în timpul celui de-al doilea război mondial în deceniul al patrulea, linie opusă Liniei Maginot franceze. Germanii numeau această linie defensivă Westwall, dar Aliații au prefereat să o redenumească după numele liniei defensive din prima conflagrație mondială. Acest articol se referă la Linia Siegfried - Westwall. Linia Siegfried a fost un sistem defensiv care se întindea pe o distanță de peste 630 km, având peste 18.000 de bunkere, tunele și obstacole antitanc. Linia începea
Linia Siegfried () [Corola-website/Science/311580_a_312909]
-
linie opusă Liniei Maginot franceze. Germanii numeau această linie defensivă Westwall, dar Aliații au prefereat să o redenumească după numele liniei defensive din prima conflagrație mondială. Acest articol se referă la Linia Siegfried - Westwall. Linia Siegfried a fost un sistem defensiv care se întindea pe o distanță de peste 630 km, având peste 18.000 de bunkere, tunele și obstacole antitanc. Linia începea din dreptul localității Kleve de la granița cu Olanda, se întindea de-a lungul fostei granițe a Imperiului German până la
Linia Siegfried () [Corola-website/Science/311580_a_312909]