KorAP: Find »[drukola/base=identitar & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...101 102 103 ...122 >

3,043 matches

Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753

român, în opoziție cu practica curentă a Școlii Ardelene de a privilegia fie principiul sângelui (jus sanguinis) (Samuil Micu), fie principiul conjugării dintre romanitate și teritorialitatea dacică (Gheorghe Șincai, Petru Maior). Astfel, dacii sunt recuperați și integrați parțial în tabloul identitar al românilor, care prin această includere se va îndepărta decisiv de paradigma latinității absolute stabilite de Școala Ardeleană. Odată cu această asumare a dacilor, are loc și o sensibilă revalorizare a condiției lor. Dacă în scrierile cărturarilor ardeleni dacii nu erau

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
romane cu care Traian împoporă Dacia prefăcută în provincie romană] se tragu Românii" (p. 8). În spațiul carpatin, Ion Micu Moldovan, în Istori'a Ardealului pentru scolele poporali (1866) nu se putea dezice de preceptele Școlii Ardelene în această chestiune identitară a originii pur latine. Într-un pasaj din care pot fi degajate mai multe elemente chintesențiale ale conștiinței românești, Moldovan afirmă că "Dein Romanii, ce n'au voitu a se despartî de Daci'a Traiana, ne amu prasitu Romanii, ce

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
încorporarea acestora în statele române (Iorga, 1972, p. 3). Acestea au devenit, astfel, depozitarele romanității bizantine, o teză a lui Iorga pe care Albineț a schițat-o sub formă de crochiu cu aproape un secol în urmă. Cât despre continuitatea identitară, lucrurilor nu pot fi mai clare: "Șeptesprezece veacuri și mai giumătate sunt de atunce, și în diastima aceasta, mii și sute de fortune, prefaceri și struncinări politice au trecut preste suprafața acestui pământ; cu toate aceste Românii, ca când ar

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, în funcție de principat); iii) momentul de triumf al românismului împotriva fanariotismului (în principatele danubiene). Spiritualitatea. Ideea că "poporul român s-a născut creștin" a devenit o axiomă a spiritualității românești, definind în mare măsură simțul identitar al românilor. Fără ca vreunul din manuale să utilizeze această formulă ajunsă în vremea noastră clișeu prin utilizare repetată, ideea pe care o promovează este că "Romanii primísera legea crestina inca in têmpurile cele mai vechi" (Moldovan, 1866, p. 24). Aaron

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
provincial, adică relatează istoria Țării Românești, a Moldovei, respectiv a Ardealului. Deși există o fundație comună care stă la baza fiecărei dintre aceste memorii statale (originea comună, latinitatea pură, continuitatea, unitatea etnică a românimii, spiritualitatea ortodoxă), construcțiile mnemonice și proiectele identitare elaborate prin aceste manuale sunt disjuncte. Cadrul statal (al fiecărui principat în parte) este cel care modelează memorii colective relative provincial, și nu un cadru etnic-național unitar. Vom urmări procesul de fuzionare a memoriilor statale într-o memorie etnico-națională unică

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
punct de vedere etnic, cea cu care avea de-a face statul maghiar era mult mai eterogenă. Violența ideologică a fost similară de ambii versanți ai Carpaților, în Panonia ca și în câmpia Bărăganului. Ce a diferit a fost supliciul identitar al naționalităților minoritare supuse violenței naționalizării uniformizatoare, mult amplificat în Ungaria datorită compoziției caleidoscopice etnic a populației. Statul român, devenit România Mare în dauna unei Ungarii frustrate în urma Trianonului, avea să își ia revanșa, lansând propria sa campanie de românizare

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a derepturiloru, institutiuniloru si datineloru fundamantali stramosiesci: intru acestea se areta spiritulu natiunale celu adeveratu" (Bărnuțiu, 1870, p. 179). Patriotismul bărnuțian este așadar apărarea și cultivarea geniului național, a acelui Volksgeist pe care Herder l-a descoperit ca fiind chintesența identitară a popoarelor. În opoziție cu inclusivismul patriotismului civic cimentat pe cetățenie și binele public, patriotismul etnic este exclusivist. Bărnuțiu protestează în termeni vehemenți împotriva "străinismului", promovând o formă de purism național, un românism purificat de orice fel de interferențe din

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
este descalificat în baza dublului criteriu etnic-confesional. Cazul liberalului Ion C. Brătianu, ctitorul politic al României moderne și arhitectul statului românesc industrial este cu atât mai interesant, întrucât satisface atât criteriul etnic, cât și pe cel confesional. Totuși, potrivit exigențelor identitare naeionesciene, politicianul care a "construit armătura statului românesc modern" este relegat în categoria reziduală a "bunilor români" datorită faptului că, modernizând societatea românească, Brătianu a alterat matricea tradițională a ființei naționale. Pedagogia bărnuțiană a xenofobiei vine în prelungirea naționalismului etnic

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
strămoșilor, sfânta cuminecătură a sufletelor, calda adorațiune a acelor cari au fost și nu mai sunt de cât țărână și oase. Aceasta este partea determinantă și hotărîtoare a Patriei (Delevrancea, 192-, pp. 8-9). Elevând religia ancestrală la rangul de stigmat identitar și marcă distinctivă a naționalității, Delavrancea asigură uvertura ortodoxismului al cărui concert ideologic avea să inunde sonor filarmonica culturală a interbelicului românesc, în special sub bagheta doctrinară a lui Nichifor Crainic. Patria nu e, așadar, doar pământul pe care un

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Heliade Rădulescu, 1861, p. 25). Teza purității absolute a latinității poporului român este sacrificată în cele din urmă pe altarul evidențelor empirice, după o carieră intelectuală de mai bine de o jumătate de secol în care a impulsionat cristalizarea conștiinței identitare și a furnizat suportul pe baza căruia s-au formulat revendicările politice ale românilor (de emancipare națională, dreptate socială și, în fine, de unificare politică). Heliade este pus în fața situației de a recunoaște atât perpetuarea etnică a dacilor, cât și

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
majoră turnură interpretativă prin enuțarea sintezei daco-romane. Teza sintetică nu este, totuși, o ruptură față de paradigma puristă a Școlii Ardelene, ci mai curând o revizuire a acesteia. Elementul dominant, de fapt singurul care contează și care este arborat ca simbol identitar, este cel roman. Încă din Precuvântarea volumului, care conține miezul programatic al manualului, Xenopol afirmă că întreaga identitate națională a românilor "se bazează pe ideea că suntem un popor de viță romană. Această idee, [...] este temelia întregeĭ noastre viețĭ, rațiunea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
slav infiltrat pe urmă se amestecară cu desărvârșire. Erà un singur neam, o singură limbă, o singură fire" (Iorga, 1910, p. 33). Începând cu ultimul sfert de secol XIX și până în momentul Marii Uniri din 1918, chestiunea cu profunde reverberații identitare a originii suferă o serie de prefaceri succesive. De la puritatea absolută a latinității curate a Școlii Ardelene, sub efectul romantismului pașoptist, se trece progresiv înspre o formulă sintetică, inițial duală (paradigma xenopoliană a daco-romanității), iar mai apoi trială (paradigma substrat-strat-adstrat

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
cum pedagogia națională derulată prin intermediul sistemului de învățământ primar încerca să impună o identificare supra-locală, care să îi transforme pe copiii moldoveni și munteni în români, în aceeași manieră întregul cortegiu de figuri eroice au suferit un proces de metamorfozare identitară. Din domn al Moldovei, Ștefan cel Mare a devenit mai întâi domn al Moldo-României (Albineț, 1845), pentru ca în perioada postpașoptistă tranziția să fie finalizată, acesta pierzând identificarea moldavă. c. Unitatea politică. Primul sudaj teritorial-instituțional presupus de idealul unificării politice a

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
planul spiritualității românești, ideea diriguitoare sub specia căreia se organizează valențele spirituale ale poporului român este cea de creștinator al barbarilor. Premisa necesară a acesteia este, desigur, ideea creștinismului genetic al românilor, potrivit căreia creștinismul răsăritean a pătruns în miezul identitar al românilor în timpul formării naționalității acestora încă din primele secole după Hristos. Teza creștinismului incipient a fost lansată de Samuil Micu în 1805, care a susținut că doctrina creștină a fost îmbrățișată de romanii așezați în Dacia încă din secolul

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Concluzia care se desprinde este că " Lumina nu vine de quât dela Rĕsărit. Dela Appus nu vin de quât tempeste și întunerecul" (Heliade, 1861, p. 46). Ortodoxismul este matricea spirituală a românității, creștinismul răsăritean fiind instalat definitiv ca principală axă identitară în imaginea despre sinele colectiv cristalizată în conștiința națională. Spiritualitatea creștină, sădită atât de adânc încă de timpuriu în ființa românească, este și motivul pentru care românii nu au avut campanii de cucerire ale popoarelor dimprejur. Îmbrățișarea legii creștinești, care

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
lui Carol a creat premisele temporale pentru canonizarea sa istorică antumă, realizările din timpul său asigurându-i introducerea în panteonul marilor figurile ale neamului încă din timpul vieții. Prin Carol I, memoria națională devine contemporană, iar regalitatea, una din resursele identitare ale românității. Elogiind succesele recente ale politicii românești, Tocilescu enumeră pietrele unghiulare ale identității românești ca fiind "unirea, dinastia, constituțiunea, independența și regatul, într-un cuvênt națiunea" (Tocilescu, 1889, p. 293). Anticipativ, ideea dinastică este inserată ca definitorie pentru națiunea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
atât în sensul extinderii rețelei școlare, cât și în direcția strategică a unificării, omogenizării și centralizării tradițiilor divergente ale învățământului românesc. Succesul acestui masiv proiect de integrare teritorială și omogenizare culturală prin mijlocirea școlii - în cadrul căreia alfabetizarea echivala cu românizarea identitară - este cel mai vizibil în Basarabia. În 1919, imediat după încorporarea Basarabiei în trupul românesc, statisticile indicau aici un grad incredibil al analfabetismului de 94 la sută. Până în 1930, ca urmare a campaniei culturale lansate de autoritățile educaționale ale României

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
secundară, educația adulților trebuie văzută ca un proces de "re-naționalizare", i.e., resocializare în spiritul ideii și ideologiei naționale. Astfel, școlile și cursurile pentru adulți decretate ca obligatorii prin Legea învățământului din 1924 pot fi interpretate ca instituții educaționale de convertire identitară. Ideea școlilor pentru adulți nu este nouă. Ea și-a făcut apariția în Legea asupra învățământului primar și normal-primar din 1896 (art. 34), însă aici ele au un caracter facultativ, cursuri pentru adulți în care să fie predate materiile aferente

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
proiectului statal de românizare. Două sunt astfel finalitățile ideologice ale școlilor de adulți (vizibile cu atât mai translucid în cursurile de adulți organizate în cazărmi): naționalizarea țăranilor prin alfabetizare, în cazul etnicilor români, respectiv naționalizarea minorităților prin românizare. Aceste deziderate identitare se realizau preponderent prin predarea istoriei și geografiei naționale și a limbii române exclusiv în limba română. Caracterul obligatoriu a făcut ca participarea să fie masivă. Numai în primul an, după cum cu mândrie raportează ministrul C. Angelescu (1926), peste 730

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
o parte, discursul românismului (atât de pregnant în pedagogia bărnuțiană a xenofobiei) s-a prelungit într-o formulă extremistă, formând fundația ideologică a extremei drepte românești. Țâșnind cu aplomb din condeiele poetico-jurnalistice ale unui Nichifor Crainic sau Octavian Goga, discursul identitar al acestora poate fi descris drept "fanatism naționalistic", o hiperbolizare a elaboratului ideologic naționalist de la sfârșit de secol XIX. Pe de altă parte, filtrat prin criticismul junimist, mesajul difuzat prin literatura didactică formează un bloc discursiv caracterizabil printr-un "naționalism

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
avem nimic" (Marin, 1977, p. 64, subl. în original) [1937]. Un individ ipotetic eviscerat din neamul său, scos din nomos-ul națiunii etnice, ar fi azvârlit în spațiul interstițial al vidului existențial. Interbelicul este spațiul în care are loc deplina distilare identitară a specificului românesc. Heralzii Școlii Ardelene au fost ctitorii tradiției naționale românești, la care și-au adus contribuția, de-a lungul timpului, generații succesive de cărturari subjugați intelectual, înstăpâniți politic și posedați sentimental de ideea națională. Această tradiție națională românească

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
mijloacele monografice specifice Școlii sociologice de la București, la care trebuie adaugate eforturile teologale întreprinse de N. Crainic, D. Stăniloae sau M. Vulcănescu. Indiferent prin ce mijloace specifice, radiografierea idiografiei spiritualității românești, stabilirea coordonatelor ontologice ale duhului național - acestea sunt imperativele identitare ale vremii la a căror împlinire își dau concursul literații României Mari. Niciunul însă nu plăsmuiește o poetică a românismului care să rivalizeze stilistic cu metafizica cronotopului românesc înfăptuită de Blaga. Coordonatele axiale ale spiritualității românești - spațiul mioritic și timpul

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
de mult ca sângele și graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge și poporul. Această matrice stilistică, mănunchi secret de puteri eficiente, este de altfel singura noastră "tradiție" (Blaga, 1969, p. 223). Esența identitară a românismului rezidă așadar în matricea stilistică dezvăluită de Blaga. În arhitectura categorială a matricei stilistice românești, două axe structurale capătă valențe determinative: i) orizontul spațial al "infinitului ondulat" al plaiului cu ritmicile sale suișui și coborâșuri în alternanțele de

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
adaugă încă un contrafort doctrinei unității neamului românesc, avem în filosofia lui Blaga o teorie cronotopială a identității etnice românești - cea mai stilată și originală, deși nu scutită de contradicții lăuntrice și ocluziuni intestine (vezi Muscă, 1996, pp. 33-36), doctrină identitară a duhului românesc. Lucian Blaga rămâne vioara întâi într-un concert al românismului în care cugetătorii specificului național se întreceau în acte de virtuozitate intelectuală, unele dintre ele ieșind chiar de pe portativul raționalismului fie acesta chiar și "ecstatic" pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
al XIII-lea de către figura mitică a lui "Radu I. Negru", creditat a fi capul dinastic al basarabilor, simbolizează epoca istorică etichetată drept "România pură" (Heliade Rădulescu, 1861, p. 198). La lucru este puternicul dispozitiv metaforic depictând istoria ca alambic identitar. În lumina acestei metafore, timpul istoric este boilerul înlăuntrul căruia identitatea românească se distilează progresiv, filtrându-se de componentele străine care și-au făcut loc în ființa națională. Secolul al XIX-lea a fost adesea ștanțat ca "secolul copilului", în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]