4,059 matches
-
și budist” (III, 34). Oricum, în momentele de disperare, deși, cum vom vedea, uneori caută rugăciunea sau are nostalgia ei, Cioran face apologia infernului. Îndoiala, mai mult decât credința, l-ar salva: „Îndoiala are rădăcini tot atât de adânci ca rugăciunea.// În infern, se mai poate încă spera; în paradis însă, nu mai e loc pentru speranță, nu mai e loc pentru nimic. Iată de ce nimic nu e mai demoralizant ca idealul realizat” (II, 344). Or, profund modern, Cioran se îndoiește, iar spiritul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai e loc pentru speranță, nu mai e loc pentru nimic. Iată de ce nimic nu e mai demoralizant ca idealul realizat” (II, 344). Or, profund modern, Cioran se îndoiește, iar spiritul său se hrănește cu neliniște. Deși are nostalgia Paradisului, Infernul îl ajută să supraviețuiască. Dar Cioran se hrănește cu rugăciuni, sau, mai exact, cu nevoia de rugăciuni. Vorbind indirect despre sine, scrie: „Sunt de plâns numai aceia care, având un fond religios, nu se pot opri la nici o religie și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trăiesc într-o lume în care rugăciunea ar fi de neconceput. Căci posibilitatea, ideea rugăciunii mi-a fost un mare reazem în clipele grele. ș...ț)” (III, 334). Altundeva, precizează: „Omul poate trăi fără rugăciune, nu însă fără putința rugăciunii... / Infernul e rugăciunea interzisă” (I, 259). Oricum, este convins de necesitatea și de forța rugăciunii: „Disperarea are un singur remediu: rugăciuneaă rugăciunea care poate orice, care-l poate crea chiar și pe Dumnezeu...” (I, 259). Așa cum, imaginar, își construia dureri, Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acea plenitudine fără conținut care e singurul mod de a-l concepe pe Dumnezeu sau acel ceva care-i ține locul” (III, 272). Și, totuși, în căutarea unor astfel de experiențe, lui Cioran, care face uneori, cum am văzut, apologia Infernului, i se pare că i-ar fi urât până și în Dumnezeu: „Mi-ar fi urât până și-n Dumnezeu, mai cu seamă în el. În teama asta de un plictis suprem, văd motivul neîmplinirii mele religioase” (I, 262). Comunicarea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este Cioran un demon veritabil?! Este peștera un loc chiar de nelocuit?! Prin urmare, să rămânem pe teritoriul nevoii de singurătate: chiar dacă-l disprețuia pe Sartre, ni se pare că Cioran ar fi putut spune deopotrivă cu el: ceilalți sunt Infernul. Ceilalți, de care nu se poate despărți, cu care chiar conviețuiește deseori într-un fel de complicitate voluptoasă, pe care și-o reproșează, însă, ulterior autoflagelându-se. Cioran nu poate să se retragă în pustiu și nici în peșteră; să acceptăm
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mă însuflețesc” (I, 111). De unde, încă, nevoia celorlalți în preajmă-i? Pentru a se recunoaște? Pentru a se disprețui? Ceilalți, oricum, sunt numai un prilej, un context, o oglindă, și nu există prin ei înșiși. Ceilalți, de fapt, nu contează. Infernul își este, evident, el însuși; ceilalți, numai o mască. Prin urmare, exclamă: „Să ies în lume e pentru mine un supliciu. Să vezi în ceilalți propriile-ți slăbiciuni, să regăsești peste tot urmele păcatului originar, să te vezi tras în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai de jos al ființei mele. Doar harul ceresc mă mai poate salva. Cu condiția să am puterea să-l implor sau măcar să-l aștept” (I, 102). Un motiv în plus, deci, ca flecăreala și ceilalți să-l salveze, iar Infernul să se convertească în reversul său. „Mereu același refren: ai vrea să stai de vorbă cu îngerii și ești nevoit să iei masa în oraș...” (I, 235). Or, tocmai această coborâre în derizoriu și în Infern pare să-l salveze
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să-l salveze, iar Infernul să se convertească în reversul său. „Mereu același refren: ai vrea să stai de vorbă cu îngerii și ești nevoit să iei masa în oraș...” (I, 235). Or, tocmai această coborâre în derizoriu și în Infern pare să-l salveze pe Cioran. Recunoaște într-un loc: „Oricât ar părea de bizar, nu mă simt bine decât pe stradă” (I, 105). Altundeva: „Parisul se repopulează, se întorc șobolanii” (I, 199). Ei, bine, ce s-ar fi făcut
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
stradă” (I, 105). Altundeva: „Parisul se repopulează, se întorc șobolanii” (I, 199). Ei, bine, ce s-ar fi făcut Cioran fără acești șobolani? I-ar fi inventat?! În bună măsură, chiar i-a inventat. Dar, deși pe Cioran coborârea în Infern pare să-l salveze, el îi caută, cum am văzut deja, pe îngeri. Caută extazul și vrea să se topească în realitatea originară, aceea care îl precede chiar pe Dumnezeu. Nu are niciun fel de importanță că ea se numește
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vecini de bloc ai profesorului devenind creaturi suprarealiste, întruchipări grotești ale fricii funciare, ale spaimelor acumulate pe traiectoriile unei vieți de supunere lașă, de compromisuri și alinieri obediente. Sub agresiunea acestor făpturi goyești, viața de familie a profesorului devine un infern, iar, iar ființa lui e supusă unei devastări catastrofale. Peste toate acestea, piesa lui Const. Popa, în întregul ei, e o amplă metaforă a agresiunii și ocupației în general. Ea se înrudește direct cu un text al lui Max Frisch
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
destin este de a conferi lucrurilor dynamis-ul creației. Dihotomia apă vie / apă moartă anulează divorțul dintre viață și moarte, iar apa ritualică (lustrală sau magică) purifică pământul de amintirea increatului. Absența apei, în schimb, este asociată, în multe mitologii, cu infernul sau cu "lumea morților"131. În mitologia română, apa a avut aceleași valențe primordiale, de element, substanță esențială și germinativă sau de categorie proteică și generatoare de viață. De la cuplul demiurgic Fârtat / Nefârtat, apa este duală, pe de o parte
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
același timp, și un spațiu infernal, un tărâm al suferinței și al morții, fiind simbolizat de o serie de elemente specifice Regimului Nocturn ființe fantastice teriomorfe (balauri, zmei, ciclopi, titani, strigoi etc.), prin metaforele morții și ale lumii de dincolo (infern, mormânt, subterană, labirint etc. ).142 Întoarcerea la pământ, pe Pământul Făgăduinței sau la pământul natal simbolizează renașterea dintr-un spațiu sacru.143 În mitologia românească, o primă legendă despre nașterea Pământului mumă relatează cum deasupra noianului de ape primordiale s-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
sus cu lumea pământescului 182, viața cu moartea, ca metamorfoză a imaginilor cer, vânt, vis, pasăre, arbore. Focul, în viziunea lui Bachelard, ia naștere tocmai din această interacțiune a contrariilor, binele și răul: "El strălucește în Paradis. El arde în Infern. El este plăcere și tortură. El este bucătărie și apocalips. El este plăcere pentru copilul așezat cuminte, aproape de sobă; el pedepsește, în același timp, pe orice neascultător ce vrea să se joace prea de aproape cu flăcările sale. El este
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
apă mormântul, se tămâiază și se aprinde "toiagul" (lumânarea în spirală făcută pe măsura mortului) "pentru a îmblânzi cățelul pământului, ca să nu latre pe noul oaspe venit între celelalte morminte" , amintind, astfel de Cerber, vestitul câine cu trei capete, păzitorul infernului 271. Când se dă ceva de pomană, "de sufletul celui mort", se bate cu piciorul în pământ, pentru ca pământul să fie martor la pomana făcută 272. A treia zi după înmormântare, se pune o tavă cu făină în locul unde a
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
înmormântare, "pentru a vesti nunta", apoi se îngroapă la capul mortului, lângă cruce, împreună cu "bățul de vătăjel". 347 La romani, exista același ritual al arborelui de moarte, reprezentat de chiparos sau de brad 348. Chiparosul era consacrat lui Pluton, zeul Infernului, iar bradul a devenit un apărător împotriva Diavolului. O legendă bucovineană prezintă bradul ca fiind copacul de care "Necuratul" se ținea scai pentru că era copacul lui. Pentru ca nimeni să nu se apropie de brad, Necuratul a bătut o mulțime de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
de măsură universal", este "primul mort", semnificând trecerea de la moarte la viață și de la viață la moarte. "Pasivă" și "receptivă", luna este apă, în raport cu focul solar, având ca origine apele primordiale. Luna este deopotrivă "poartă a cerului și poartă a infernului". În mitologia generală, luna este divinitate astrală și astru propriu-zis, venerată ca zeu sau zeiță. În hinduism, "sfera lunii" era capătul "căii strămoșilor", cornul lunii fiind emblema lui Shiva. Sărbătoarea lunii, reprezentată de zeița Chang O, este una din cele
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
repede. Făceau tot felul de glume pentru a-i umili, dar și cu gând să-i provoace, ca să aibă apoi motiv să-i bată”. Deținutul Cătălin Ropală descrie astfel viața în lagărul Noua Culme”„Viața de aici era un adevarat infern. În miez de iarnă, flamânzi și goi, noaptea în baracă tremuram de frig, iar ziua, în timpul muncii silnice, eram mânați din spate ca vitele în jug. În adâncul ființei noastre se înstapânise neliniștea. Un tremur ne cuprinsese pe toți. Era
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
iarna într-o pădure". Poezia lui Labiș trebuie privită din două unghiuri de vedere: astfel este necesar să subliniem contribuția lui la orientarea poeziei de după război, relevând însă și partea viabilă a creației sale, acea trăire autentică în candoare și infern a "nărăvitului de idei": Ideea se îndoaie și gândurile mor/ se-ndoaie aici ca bolta albastrului de sus/ și bate un gând clorotic și gândurile dor/ și pajiștile vremii ce par a fi și nu-s"/. O sete de luciditate
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
intitulat " Tânguiri" și acestea sunt de noapte, de umblet, în doi, în somn etc. Dualitatea spirit trup își găsește plasticizarea prin alternarea coloristică de alb și negru: "Jumătate Trup, jumătate Gând/ se târăște-n pulbere..." Poetul coboară în propriul lui infern: Pe străzi e frigul de care m-am temut/ Și o femeie-mi pare-a fi atât de fierbinte/ Dar sunt mai singur ca-n ziua nașterii mele, morții mele." În volumul " Edenul de piatră" rămâne un dezrădăcinat, și făpturile
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
el un univers grațios, populat cu îngeri și cu sfinți; apar Sf. Ion, Sf. Dumitru prezenți ca simboluri ale sacrificiului. Vânătorile semnifică simbolic pânda teribilă și feroce, ea te urmărește și dincolo de moarte. În acest context, viața devine un adevărat infern: Omul șade ca o pasăre pe față/ nu deosebește omul/ Își ia dușmanu-n spate și-mpușcă pasărea vrășmașă". Există și aici, ca și în primul volum, o laudă a trăirilor frenetice, dragostea stă sub semnul primăverii și al nunții: În
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nimeni altul nu realizează, ca Leonid Dimov, descoperirea esențelor într-un imagism rar; el crede în triumful unei arte ce golește poezia de epic, de retoric, adunând în terenul liric amiezi fierbinți, cu ceruri transparente, culori și lumini, umbre și infernuri, cetăți și catedrale, ulițe și orașe bătrâne, corăbii drapate într-un lung miraj al depărtărilor ce țin de Africa sau de Marea Japoniei. Imaginile sunt exotice: lumina coaptă, meduzele sunt gătite cu cimbru, lumina are pragul verde, privirea pisicii aduce
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
vorbi despre conștiința artistică a lui Leonid Dimov. "Eleusis" este cartea-n care se suprapune versul și imaginea stranie într-o lume inimaginabil de diversă. Cartea nu este paginată și versurile fără titlu presupun aspirația spre lumină sau coborârea în infern, așa cum o reprezintă grafic Florin Pucă; un labirint care urcă și coboară și care presupune tot atâtea căi câte raze trimite soarele: "Ce-i infernul? Sală goală/ Doar cu cerber părăsit, Eu ce-i mai arunc în poală/ Oase dulci
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Cartea nu este paginată și versurile fără titlu presupun aspirația spre lumină sau coborârea în infern, așa cum o reprezintă grafic Florin Pucă; un labirint care urcă și coboară și care presupune tot atâtea căi câte raze trimite soarele: "Ce-i infernul? Sală goală/ Doar cu cerber părăsit, Eu ce-i mai arunc în poală/ Oase dulci de ronțăit". Hermes, mesagerul zeilor și al comerțului, va fi oprit în zborul lui de cântecul lumesc și de noroiul tarabelor pământene. Imaginea lui Pucă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
într-o viziune inedită, turnată într-un limbaj pur, într-o proiecție de aglomerări de vise în care sensurile grave le descoperim anevoie, deși la prima vedere pare să spună limpede că nu suntem departe de cer, dar nici de infern. Ovidiu Genaru "Un șir de zile", E. P. L., 1966; "Nuduri", E. P. L., 1967; "Țara lui π", Editura Tineretului, 1969; "Weekend în oraș", E. P. L., 1969; "Patimile după Bacovia", Editura Cartea Românească, 1972; "Bucolice", Editura Junimea, 1973; "Goana după fericire", Editura
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de erori". Lumea organică și cea anorganică sunt supuse metamorfozării și trecerii ("Umbra", "Hârtie albastră"), atmosfera este bacoviană, chiar versificația ne trimite la poetul "plumbului" și al "scânteilor galbene", îi lipsește însă eroismul deznădăjduit al poetului ce a coborât în infern ("Din altă toamnă", "Văzduh", "Bacovia", "Culorile se schimbă"). Motivul păsării Phoenix sensibilizează comentariul existenței. Însăși zăpada, care își repetă egal și măsurat existența, provine din arderea păsării Phoenix; minunea albului îi dă poetului sentimentul sufocării, al suprasaturației: "Ninsoarea de departe
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]