2,887 matches
-
pulsul mărit. 6. Se înnorează. Poate, va ploua. O cioară a zburat de pe zid și trece prin dreptul ferestrei. Gata, a dispărut. Bate și vântul. 7. Cum mă întorc spre tabloul unde tata e tânăr artilerist, îmi reînvie în minte, melancolică, admirația cu care-l priveam în copilărie. Era așezat între ferestrele dinspre uliță, deasupra unei icoane. De câte ori mă uitam la el, eram convins că tatăl meu a fost un războinic viteaz, de temut. Calul său negru, ca pana corbului, zburând
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
mirosuri îi dădeau o stare aparte: mirosul ploii, mirosul de frunze arse, mirosul de iarbă cosită și... aici a râs, mirosul de baligă. I-am propus să facem o plimbare și a acceptat. Era o toamnă minunată, blândă, cu cer melancolic și frunzișuri arămii. Pe drum, mi-a mărturisit că toamna suferea de come sentimentale, iar eu am luat, firește, vorbele ei ca pe o încurajare indirectă. A doua zi, am ieșit din oraș, să ne bucurăm de pustietatea luminoasă a
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
amintești cum l-a omorât Cain pe Abel? O astfel de judecată te poate îndemna să vezi răul doar în alții. Aplecarea mea spre tristețe ar fi fost, însă, de ajuns în orice istorie ca să devin un soi de "rebut" melancolic. 16. Mă întreb, totuși, de nu cumva amintirile ajung să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu, am sfârși prin a obosi să descoperim mereu că nu mai suntem ce-am fost. N-am mai fi nici măcar în situația
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
gândurile ce ființează numai și numai pentru celălalt. P.H.L. relatează totul cu detașare, captivat, aproape înduioșat de „sublimul slăbiciunilor omenești”, cum caracterizează la un moment tot ce trăiește cuplul de personaje din paginile sale. La sfârșitul capitolului devine dintr-o dată melancolic, preocupat de felul cum se va sfârși această poveste de iubire pe care, mărturisește, îi place să o vadă derulându-se așa, la nesfârșit... Sincer să fiu, mi-ar părea rău și mie să se termine prea repede. Închid caietul
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
mai preocupat de a afla răspunsuri și rezolvări. Sper ca scriitorul să-l scoată din această „încercare” fără „pierderi” prea mari. Sau, mai știi? - poate că acestea vor deveni, în final, câștiguri! „Da, va exista și un «finală!” - cugetă puțin melancolic Profesorul. Este conștient că acum a ajuns în fața unui eveniment ce îi „schimbă total” existența lui de „burlac” dedicat preocupărilor intelectuale „acaparante”, cum se scuza uneori în fața prietenilor. Dar nu atât de „acaparante” încât să nu facă loc și acestei
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
anumite „zone adormite ale minții”. „-Înseamnă că ești tânăr, așa că nu te mai «lăudaă cu «părul albă, că nu te prinde!” - îl admonesta Teodora. „-Ei, dacă s-ar măsura tinerețea numai cu sprinteneala vorbelor!...” Își mai revenea din acest „intermezzo melancolic” după ce ea îl săruta și îi șoptea la ureche: „Azi ai fost atât de bun!... Am avut două orgasme...” Și totuși... Dacă ar fi fost tinerel, o asemenea mărturisire a iubitei l-ar fi făcut să se simtă în al
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
fetița lor se culcă în fiecare seară și se trezește în fiecare dimineață, somnoroasă, privindu-l cu cei mai limpezi ochi din lume. A înțeles, în fine, că acum „casa dragostei lor”, despre care amintea odinioară în glumă și puțin melancolic, este absolut reală. „Mai adevărată și mai luminoasă decât orice castel!” - punctează P.H. Lippa, făcând aluzie, pare-se, la strania construcție de la Câmpina. Profesorul, adică anonimul „Domn R.”, modestul dascăl plecat dintr-un sat basarabean, se bucură acum de cea
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
din cap, apoi șoptit: - Da! Am Întors privirea către bolnava din pat, și o Întrebai, fără rost, năucit: - Fiica dumneavoastră? - Da, domnule judecător. Plăcerea de a-mi confirma filiația era evidentă, o surdă mîndrie Îi lumina fața, era o revitalizare melancolică - ea este! mai mult nu putu rosti, deși era vizibil că vroia să mai spună ceva. - Cum o chema? - Ecaterina Perussi, răspunse. - Keti, vreți să spuneți! Inima-mi ieși din loc, vorbisem mai mult decît trebuia. - De unde știți? se ridică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
cred că latră vesel, Înveselit de vederile din cer, de noua lui viață, căci nu văd de ce, ca ființă a lui Dumnezeu, n-ar avea dreptul și el să se bucure de veșnicie... Învățătorul, adus la conversații despre familie, gîndea melancolic la trecerea timpului, la fiicele și nepoata lui. Ana avea acum 39 de ani, sora ei 35, iar fiica 17, era elevă la un liceu cu internat, În București, pentru că În municipiul-capitală a județului, unde mă aflam, nu exista un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
nimic rău În asta”. Avea dreptate, dar nu era suficient. Era tînără, nu se obișnuise cu timpurile sau trecuse pe lîngă ele ușor indiferentă, era una din posibilitățile de nesluțire, de a-ți menține identitatea. Frunzărea revistele pentru așezarea unui melancolic echilibru; erau acolo fotografii Înfățișînd obiceiurile unei lumi uitate, parcă nu existase, moda unei vremi revolute, domni În fracuri, doamne În strălucitoare rochii de bal: lumea aceea se pierduse. Ana cea mică - fiica Anei - acum În vîrstă de 17 ani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
un mulatru tînăr; purta un costum albastru cu guler alb, executa un dans amețitor pe ritm de castaniete. De l-ați fi văzut!... Ce-am văzut eu la timpul meu, dumneavoastră n-o să vedeți niciodată. - Da! răspunsei cu o vagă, melancolică convingere. - Mă gîndesc la oamenii de-atunci care s-au dus, la ritmul vieții care era altul decît cel de azi. Oamenii aveau timp, zilele se scurgeau lent, curțile grădinii cu frunzare boltite, bănci și mese, taifasuri, altă lume... Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
Eminescu, Blaga, Labiș, Nichita Stănescu, Basarab Nicolescu, Mircea Ciobanul, Emil Brumaru, Marian Papahagi), cu evocări de mobilier vechi, de vitrine, de candelabre, cu fel și fel de componente ale unui Paradis arhaic, reverii și fantazări învăluite în nostalgii și reflecții melancolice. Principalul laitmotiv al lirismului meditativ e timpul. Timpul individual, străbătut, din perspectiva prezentului, în ambele sensuri, spre izvor și spre vărsarea în eternitate. Vehicolele acestei deplasări sunt memoria și imaginarul. Fiindu-i străină lumea de azi: Stau mut în fața televizorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
care-a plecat și el, de nouăsprezece ani, În Franța, Mihai, fiul profesorului Paul Simionescu. (Simionescu, nume benefic.) Tot el m-a Îndemnat să ascult primele discuri cu muzică clasică. Inițial a fost Vivaldi. Împlinisem, cred, vreo cincisprezece ani, eram melancolic, nu mă iubea fata pe care-o adoram toamna, Învăța la Cantemir și L’autunno se potrivea de minune cu gîndurile de sinucidere, avea un fabulos păr castaniu și-acum practică homeopatia. A făcut un copil cu un alt prieten
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
2 În re minor de Bach, că Mozart n-a-nceput să-mi placă decît de vreo două luni, de cînd am ieșit din spital. De modelat nu mai modelez, nu se mai găsește lut, doar chit, nu mai sînt melancolic, nici la ghitară nu mai cînt, deși aș putea Încerca măcar pentru vînzătoarea din colț, de la ghereta de unde-mi cumpăr țigări, e șatenă, provocatoare, stă În permanență cu degetul arătător de la mîna dreaptă cu care-mi dă restul bandajat, prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
surprinzătoare cuvinte-n șir indian pe care le poate auzi un vag aspirant la eternizare prin tipografiere. Era Înalt, slab, cu pauze derutante-n discurs, discret ca și-acum, ca un cuvînt, cu nasul lung, un om sobru și oarecum melancolic de nu cumva o fi fost vorba de-un fel de inacceptare resemnată a lumii. Mi-a spus, cu mina judecătorului care tocmai te condamnă pentru binele tău și-al omenirii, scoțînd o povestire din mapă, că nu a mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
și a rămas dintotdeauna scrînciobul”. Florentin nu dă lămuriri suplimentare În ce privește cît e de mare și de bună partea aceea din pruncie, privînd cititorul obosit de considerațiile sale asupra mecanismelor creșterii la români În satele din deal, În contrapartidă e melancolic, virează-n plîns, Îi dă cu scrînciobul, cu verbul, ne exhaustizează. Scrie despre sentimente, despre Paști, teoretizează fecund, ne arată că „Însușirea organică a acestuia” este legată În mod misterios de Dumnezeu, se subînțelege că și Dumnezeu se dă cîteodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
pe care-l dansează militarul pensionat cu frumoasa necunoscută. Trei minute. Sau două. Necunoscuta nu mai apare și, Îmbătrînind, Al Pacino nu mai poate miza pe chipul său emblemă a anilor ’70, pe farmecul și aerul acela imobil disperat și melancolic á la Alain Delon, Însingurat tot ca el, un samurai american blazat, inteligent, tandru, paroxistic și violent, metamorfozîndu-se odată cu trecerea anilor dintr-un actor cu explozie, Într-un actor cu giruetă, ce seamănă acum, din cauza căderii pleoapelor inferioare ce-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
pe ochi seara pe deal, În consecință a-nceput să tot vină cu trenul, s-a apucat de asalturi, de poezie, s-a Îndrăgostit de-o preafrumoasă fată din care nu se văd oriunde te-ai uita decît buzele enorme, melancolice, și Stelian Moțiu l-a propus prim-ministru. Ar fi primul prim-ministru din istoria lumii cu lămpaș. Exact ca Eminescu. Azi am Întîlnit-o pe Fairuza Balk În autobuzul 137? Parcurg o frază compusă de un om din Iași. „Există
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
pipi. Or, simplul gînd de a scrie te obosește pînă la pierderea dezinteresată a controlului sfincterelor (nu și pe al celor psihice, care rămîn strînse cu Încrîncenare). Nu vreau Însă să las impresia că-s permanent abătut, scîrbit de viață, melancolic. Dimpotrivă. Acum tocmai am venit de la un parastas. I.M. Toate cărțile tale s-au bucurat de elogii, au fost răsplătite cu numeroase premii. Într-o lume (teoretic) neatentă la cultură te-ai bucurat de recunoaștere. Este această recunoaștere cel mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
ani de viață Îmi făcea frecții cu Carmol, pentru răceală, pentru a-mi spori IQ-ul, pentru a mă stimula În carieră. De la ea am Învățat bunele maniere. Apoi le-am uitat. S-a stins la Caritas Într-o rezervă melancolică, cu noblețe, galbenă de la hemoragia cerebrală, gătea excepțional. Pe măsuță stătea un gîndac roșu. Bunicul din partea mamei avea mai multe case și trei restaurante mari În același tembel București, era foarte puternic. Putea să ridice un om de 100 de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
Eu sunt, spuse ea repede, fără să clipească. Îmi place să gândesc, să fac versuri, să visez. Îmi spusei în gînd: "Habar n-are de filozofie!", și zâmbii. ― Aș vrea să fiu bătrână, începu ea deodată, cu un glas cald, melancolic, care mă străbătu. Bătrână ca Robi Thakkur. ― Cine e Robi Thakkur? întrebai, turburîndu-mă fără înțeles. ― Tagore. Aș vrea să fiu bătrână ca el. Când ești bă-trîn, iubești mai mult și suferi mai puțin. Apoi se rușină de cele spuse și
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
amintit începuturile prieteniei noastre și cele dintâi lecții de franceză. Aș fi vrut s-o întrerup, ca să-i spun câte greșeli făcuse în biletul de aseară, dar mi-am surprins josnicia acestui humor și am tăcut. Nici vreme de reflecții melancolice nu aveam. Maitreyi îmi spunea lucruri pe care nu știam cum să le cred. Mă turburau și mă surprindeau, jicnindu-mă și în orgoliul, și în certitudinea mea. Niciodată nu o ascultasem vorbind atât de mult singură, fără să schimbe subiectul
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
paharul, îl ducea la buze, și uneori sorbea din el. Zic poate, pentru că nu făcea asta decât arareori, și numai dacă îi plăcea de tine, dacă te vedea că ești tânăr și i se părea ei că ești frumos sau melancolic și visător. Doar ce-și atingea buzele de pahar, dar nu era unul de la masa ei și de la mesele vecine să n-o urmărească avid, sorbind-o din ochi, pentru că, cum să-ți spun? când atigea Leana paharul, toată fața
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
era o vioară ca toate celelalte. Pe cât mă pricepeam eu, mi se părea că sunetele seamănă mai degrabă cu cele de violoncel. Și totuși era o vioară mică, dar parcă ar fi avut altfel de coarde, cu sunete joase, grave, melancolice. Și mai ales asta a făcut-o repede celebră la "Floarea-soarelui" - melancolia ei, melancolia cântecelor ei. Nu știu de unde, nici de la cine le învățase, căci erau cântece vechi, mai de nimeni cunoscute. Dar nu era numai asta, numai faptul că
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
o întrerupse Adrian cu un început de exasperare în glas. - Doamna spunea că ascensorul rămâne același, și numai direcția variază... Adrian o privi lung, pe gânduri. - E adevărat, așa a spus, îmi aduc foarte bine aminte. În cazul acesta, adăugă melancolic, mă întreb de ce-mi făcusem iluzii... Deși. Deși... Strânse încă o dată mâna fetei, de data aceasta camaraderește, și apoi porni cu pas repede în direcția în care văzuse dispărând tânăra pereche. - ... E ca basmul cu Cocoșul roșu, reluă Hrisanti
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]