5,154 matches
-
modelului ontologic axat pe ideea de origine sau profunzime. Pentru postmoderni, funcționează un model centrat pe diferență, astfel încât "ceea ce rezultă este o ontologie a "suprafeței semnificante", fără transcendență, [...] și articulată după principiul diferenței, nu al asemănării. Un astfel de model ontologic este în funcțiune în cele mai realizate formule ale gândirii filosofice postmoderne. Îndeosebi la acei gânditori francezi care, ca Derrida, Lyotard, Deleuze și Baudrillard, au reușit paradoxala sinteză hermeneutico-semiologică sau heideggeriano-structuralistă" (Aurel Codoban, Semn și interpretare. O introducere postmodernă în
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
de moderne, primul, pur istoric, având în centru uciderea "mandarinului" domnitorului Iliaș, grecul Batiște Veveli, iar al doilea, memorialistic, fiind axat asupra descrierii unei invazii a lăcustelor). Exegeza mea se va desface, apoi, în trei direcții de bază, în funcție de ancrajul ontologic al terifiantului textual. Prima dintre ele va pune în discuție teroarea naturală, adică acel model care produce spaimă utilizând ingredientele universului real și respectând legile verosimilului. Pe acest făgaș, se înscriu următoarele texte: Alexandru Lăpușneanul de Constantin Negruzzi, O făclie
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
directă a unor scenarii fantastice. Între cele două tipare, trebuie plasată teroarea de frontieră, care nu se înscrie nici pe traiectoria naturalului, nici pe cea a supranaturalului. Sub aceste auspicii incerte s-ar putea grupa acele episoade în care statutul ontologic al unor persoanje rămâne puternic ambiguizat sau în care anumite fapte, relevante în ordinea discursului, pot fi recuperate de către protagonist/protagoniști atât din unghiul realului, cât și din perspectiva fantasticului. În funcție de poziția auctorială adoptată, lectorul poate însă realiza cu luciditate
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
întregime un pericol, când ne obișnuim privirea cu el, mare parte din aprehensiune dispare" (1997: 231). După cum vom vedea, dacă îmi permiteți micul joc de cuvinte, vom avea de a face cu o prezență invizibilă (geneza și scopurile acestei forme ontologice nu ne sunt precizate), a cărei amenințare, abia intuită în fazele inițiale ale povestirii, atinge paroxismul la final, odată cu decizia suicidară a eroului. Ca un exemplu corelativ, Christopher Frayling pune succint în discuție, în rândurile introductive la albumul de grafică
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
expunere aproape la fel de expresiv face uz, de pildă, Lafcadio Hearn, atunci când scrie Jikiniki (proză scurtă tipărită în volumul Kwaidan, din 1904). Astfel, nu știm prea bine ce este Forma care devorează cadavre la adăpostul întunericului, dar simțim că acest indeterminat ontologic, plasat în cadrul unei rurale și nefamiliare Japonii medievale, emană vapori de spaimă pură. Dar să revin la Maupassant. Titlul nuvelei, aparent simplă onomatopee, vidată de sens, este el însuși sugestiv pentru natura ambiguă a misteriosului personaj care-l torturează psihologic
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
de caracter pot fi sugerate vizual, acustic, articulator sau morfologic 47. Desigur, numele Horla intră sub incidența ultimei categorii enunțate, fiind compus din morfemele hors (afară) și là (acolo). Este vorba, așadar, despre o entitate "de dincolo", despre o esență ontologică eludând percepția comună. Nuvela debutează in medias res, cu o notație (din 8 mai, an neprecizat) care înregistrează o "zi admirabilă"48. Simplitatea aproape dezarmantă a începutului este sugestivă pentru maniera în care naratorul își va conduce firul epic. De
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
să plec". Prea târziu (12 august): "Toată ziua am vrut să plec; n-am putut". Intuim deja că avem de-a face cu un caz de posesiune subtilă, mai pernicioasă decât una demonică, tocmai fiindcă originea și scopurile misterioasei alcătuiri ontologice rămân obscure (13 august): "Nu mai pot voi; dar cineva vrea pentru mine; și eu mă supun". Resemnarea nu este decât forma ultimă a lipsei de autocontrol (14 august): "Sunt pierdut. Cineva îmi posedă sufletul și îl conduce! Cineva îmi
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
ar fi fugit...". Acesta pare un semn clar al vulnerabilității inamicului: Deci eram salvat; îi era frică, frică de mine". Sentințele parfumate soteriologic nu întârzie să apară (18 august): El e cel mai tare, dar va veni o vreme...". Osmoza ontologică este sursa adevăratei terori a eroului, care îndrăznește, pentru prima oară, să-și numească într-un fel adversarul și, astfel, să încerce să-l reducă la proporțiile unei ființe perisabile (19 august): "Ce am? El, el, Horla, mă hărțuiește, mă
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
bea doar apă și lapte). Horla este expresia unui rafinament de sorginte filosofică, generând, explicabil, un soi de horror vacui în conștiința antropică, pe care este destinat s-o substituie prin cucerire. Umanul dispare în maelstromul terifiant al noii ordini ontologice. Maupassant ne oferă, în Le Horla, cel mai edificator document natural despre laboratorul supranatural al terorii. Până la data redactării acestor rânduri, cel puțin, nici un regizor n-a îndrăznit să ecranizeze o asemenea nuvelă, în bună măsură din cauza deficiențelor frapante pe
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
interioară (subl. în text) [...] a lumii obiective de către narator se repercutează asupra expresiei epice [...]" (1983: 46). Aici, autoscopia dobândește proporțiile unei adevărate obsesii onirice, care, odată dezghiocată, dezvăluie un șir interminabil de alte vise cu substrat similar, precum niște matrioști ontologice. Ni se deschide, astfel, accesul în lumea unei conștiințe care nu-și încetează explorarea de sine nici măcar în timpul relaxării hipnice și care, grație unui truc aproape magic, învăluie, ca o dermă reflectorie, fenomenologia suferinței de moarte. Finalul operei este distilat
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
fiu trezit în altă viață, în viața mea adevărată. Este cert că e plină zi, că știu unde mă aflu și că trăiesc, dar lipsește ceva în toate acestea, așa ca în grozavul meu coșmar". Această je-ne-sais-quoi este o carență ontologică elementară, care antrenează, ineluctabil, katabasis: "În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde". Întrebării retorice "[c]ine mă va trezi" îi urmează un singur enunț, implacabil prin conciziune: "Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna". Repetiția
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
rezidă, probabil, în dificultatea de a întreține o atmosferă terifiantă în spațiile trasate de geometria castratoare a verosimilului. Cei mai mulți scriitori care cultivă, umoral sau programatic, terifiantul narativ se orientează fie către relativ comoda proză ancorată în supranatural, fie către ambiguizarea ontologică pe care o implică frontiera dintre natural și supranatural. De aceea, de pildă, prozele de război, care înregistrează cu acuitate un diluviu de orori, nu sunt decât rareori terifiante; simpla enumerare sau amalgamare a unor incidente belicoase și a consecințelor
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
atunci când naratorul ni se prezintă omniscient, însă personajele principale, al căror psihic circumscrie cu anxietate spațiul narativ, basculează între realitatea obiectivă și cea țesută de propriile obsesii. Din cauza capcanelor mentale cărora le cad victimă, eroii sunt proiectați într-un interval ontologic, care aparține, simultan, realului și fantasticului. Această incapacitate, din partea figurilor centrale manipulate de narator, de se adecva la concret generează tensiune estetică. Exemplele alese de mine pentru a ilustra acest pattern artistic de nișă numără, din nou, trei narațiuni, semnate
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
o combinație, dacă ar fi să împrumut clasificarea homerică, de bi (ai)othanoi și de agamoi, iar tensiunea epică rezultă, cum sugeram deja, atât din recunoașterea situației reale de către lectorul informat de naratorul omniscient, cât și din confuzia de identificare ontologică în care este învăluit, până la final, personajul central. Premisele acțiunii, expuse în partea întâi, sunt simple: o ceată de briganzi tulbură, prin jaf și crimă, lumea rurală a hangiului Stavrache, om înstărit, care își face griji în privința siguranței avutului. Într-
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
propriile lor blăni". Câinii sunt obiectivarea terorii protagonistei: "fiorul fricei, care i se prelinse lung și cutremurător de-a lungul șirei, semăna atât de bine cu fiorul frigului, că amândouă se confundară într-un tremur puternic, nepotolit". Printr-o contaminare ontologică, haita, zăpada, astrele personifică frigul; singurul refugiu din calea acestuia rămâne umilul spațiu domestic, protejat de căldura focului: "Eternul frig licărea în ochii jivinelor, în bizarele jocuri fosforice ale zăpezii, în luciul tern al planeților morți de pe cer, în văpaia
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
semnificațiilor sale strict religioase în cele de ordin estetic" (2003: 210). Totuși, trebuie să avut în vedere faptul că nu Christina este factorul celei mai pronunțate terori epice, ci un personaj misterios, în fapt abia o prezență, de un regim ontologic incert, care apare ca martor tăcut al întâlnirii nocturne dintre vampir și Egor. Însă nu trebuie să anticipez: voi discuta în detaliu acest aspect atunci când voi analiza capitolul al zecelea al romanului eliadesc. Oricum, este suficient să precizez aici că
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
Egor. Însă nu trebuie să anticipez: voi discuta în detaliu acest aspect atunci când voi analiza capitolul al zecelea al romanului eliadesc. Oricum, este suficient să precizez aici că vampirul poate fi nu numai un agent al distrucției și al corupției ontologice, ci și un inedit motor al sacrului, un vehicul sui generis al numinosului, în accepțiunea pe care ultimul termen o dobândește la Rudolf Otto. Pornind de la ideea unei alterități radicale, implicate de conceptul de mysterium al teologului german, corelate cu
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
vizitiul etc.) își părăsesc, din superstiție, stăpânii și nu se mai întorc pe moșie. În partea a zecea, o nouă vizită a Christinei, cu inserție onirică inițială, prelungită, firesc, în starea de veghe, îi dezvăluie lui Egor prezența unei alterități ontologice radicale, aptă de a adăposti teroarea pură tocmai grație indeterminării, a vagului, a carenței de atribute, precum în Le Horla de Maupassant: "Egor începu să simtă ceva, nevăzut și necunoscut, în preajma lui. Nu era prezența domnișoarei Christina. Se simțea privit
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
stil inconfundabil, dublat de o imaginație debordantă, aptă de a coagula scene terifiante ex nihilo și de a le menține intensitatea pe parcursul unor fragmente epice consistente. Punctând, precum am făcut-o și eu pe parcursul acestei subsecțiuni, propensiunea autorului pentru macroopozițiile ontologice, Nicolae Manolescu are dreptate să afirme că "[n]imeni n-a mai scris la noi o proză atât de densă și de profundă, populată de făpturi deopotrivă reale și simbolice, [...] atrasă magnetic de promiscua subterană psihanalitică și luminată totodată de
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
intelectuale pentru înțelegerea crizelor prezente și a perspectivelor de depășire a lor. La tendința separării reciproce a acestor discipline se adaugă accentuarea îndepărtării științelor naturii de ele, contrar mult-discutatei teme a "interdisciplinarității" impuse de cercetarea complexităților. La diferențele de ordin ontologic viața socială pentru științele sociale, viața creativă pentru științele umane și natura pentru științele naturii se adaugă alte câteva. Metodologia științelor sociale include adesea predicția, pe când a științelor omului este hermeneutica (subl.ns). Discuțiile se continuă în legătură cu "determinismul" și "teleologia
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
limbajului celuilalt din comunicările interpersonale din lecturi, audio-vizual, autoreflecții etc. Nu numai filosofii antici, dar și filosofii contemporani pornesc de la lucrurile redate în limbajul ordinar și ajung la neașteptate corelații. De exemplu, reflecțiile despre limită călăuzite de punctul de vedere ontologic și antropologic, au condus la distingerea limitei interioare de limita de depășit sau de atins. S-a trecut apoi la destinul marcat de "maladii" precum lenea, ratarea, eșecul etc., pline de "bogății invizibile" pentru libertatea omului. (36, pp. 72-76) Însă
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
nu lasă urme, ele nu se pot înscrie în memoria lumii și nu pot genera tradiția înțeleasă ca material pentru o istorie" (36, p. 79) este contrazisă de intervenția continuă a lenei, eșecului în istoria comunităților. Mai reținem sugestia că, ontologic, limita caracterizează ființa (metafizică, n.ns) iar nelimitatul duce către "nimicul pur". Privită împreună cu actele încercărilor (gr. peira) omenești, limita devine prudență (phronesis) în etica aristotelică sau "fenomenologie a limitei și a atitudinilor față de limită", pe care autorul o numește
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
ci "existențiale". Fiindcă aceste interese sunt în același timp "lucrul cel mai apropiat" și "cel mai disimulat", iar pentru a le recunoaște trebuie să le dezocultăm, ele sunt de resortul hermeneuticii finitudinii. (5, ibid.) 7. Heidegger a transformat în concept ontologic nu grija înțeleasă ca trudă, amărăciune sau griji ale vieții (4, p. 78), ci termenul latin cura, luat în două sensuri: primul, strădanie temătoare; al doilea sens, îngrijire, dăruire ca proiect aruncat. (4, p. 269) Termenului "grijă" astfel definit, filosoful
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
divine neîmpărțite. La fel, conceptul de „experiență“ face ca ordinea mundană, finită, să poată fi privită din perspectiva Întregului metafizic care o cuprinde. Mai târziu, a vedea lucrul nu în statutul său de obiect al unui subiect, ci ca totalitate ontologică, devine pentru Benjamin un veritabil program. Pentru moment însă, doar reinter pretarea transcendentalului ca totalitate și unitate a experien ței, precum și reevaluarea experienței din punctul de vedere al acestei totalități intră în atenție: ea nu mai trimite la posibilitatea obiectului
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
iar abso lutul este recunoașterea acesteia. Încă o dată, prin conceptul romantic al absolutului, Benjamin se opune de fapt, ca și în cazul kantianismului, înțelegerii abstracte a transcendenței. Finitul, lumea, obiectul își regăsesc originea divină nu prin pără sirea regimului lor ontologic, ci chiar în interiorul acestuia. Relația obiectului cu subiectul determină, după afirmația lui Benjamin, venirea la-ființă a primului: „Denn die Erkenntnis ist, nach dem Grundsatz der Gegenstandserkenntnis, ein Prozeß, der das zu Erkennende erst zu dem, als was es erkannt wird
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]