3,048 matches
-
în lume, cine mă poate asculta? Cum, dar e unul acolo, hai la el... și venise cu vătraiul în mână. Acest vătrai îi era străin, ce însemna un vătrai? Nimic, un obiect, un instrument cu care intensifici focul, cu care răscolești lemnele să ardă mai bine... Nici măcar nu mă grăbii să-mi caut felinarul uitat într-un colț: știam că o să-l găsesc și îl și găsii după bâjbâieli care nu mirară pe nimeni. Doar întru târziu cineva drăcui că nu
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
poate fi apărat. Îi surprinsei privirea urmă-rindu-mă cutreierată de o multitudine de sugestii ale disprețului și ale unei jubilații proprii, pe care surâsul complice cu cel absent îl accentua. Privire vie, ascuțită, victorioasă, plină de viață și de sfidare, care răscolea în mine vechi tandreți reprimate, vechi elanuri respinse, zile de fericire neîmplinite... "Bine, Matilda, continuai, văd că nu vrei să vorbești, călătorie sprâncenată (și mă apropiai din nou de ea, îi luai mâna și i-o sărutai, ea și-o
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
pe pămînt: toți sîntem vinovați, nimeni nu e vinovat. Până va apărea acea societate ideală în care fiecare vom plăti prompt pentru erorile noastre, o să mai curgă apă pe Dunăre, acum nici măcar dacă moare unul nu e oportun să-i răscolim erorile, fiindcă asta ar duce la descoperirea altor erori și asta la altele!... Ajungem departe! Și cine ar garanta că nu se vor produce astfel reacții imprevizibile, care ar stârni nenorociri și mai mari, pe o scară chiar catastrofală." "Așa
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
unde e acum arhitecta, intelectuala, spuse ea cu o intensă ironie, și unde e vila, unde fi-o copilul? ( Deci și mama crezuse ca și Petrică odinioară că pentru a parveni o luasem eu pe Matilda! o tristețe adâncă mă răscoli...) Numai eu știu cât a ținut fata asta la tine (și mai ține și acum!) și cum era să se omoare când a auzit că te însori .Uite-aici lângă mine a plâns să-și dea sufletul. Nu mi-a
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
sfaturi! Nu-i răspunsei, dar după o jumătate de oră, când era gata să uit, urcai și eu sus. Se și abțiguiseră, picai pe o veselie generală. Dădui pe gât infectul coniac, care în loc să mi se urce la cap îmi răscoli stomacul, unde se instală, fără să mai plece, sub o formă de greață persistentă, și începui să mă uit enervat și involuntar spre ușă: vroiam să mă car cât mai repede, fiindcă veselia era ea generală, dar nu mi se
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
și ași fi vrut să reapară și să rămână. Dar nu reapăru... Îi șoptii: "Te iubesc!". Da, zise, cu ochii acum închiși, te aud..." Dar nu mai putui repeta: te iubesc! Nu mai putui să invoc nimic din ceea ce îmi răscolea întreaga ființă, că nu aterizase în odaia mea o femeie, ci o minunată floare, că nu se gândise la mine te miri cine, ci o întruchipare a unei enigme a pământului pe care odinioară și zeii o râvniseră... " Da, îmi
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
tare auzul, încît am putut avea o astfel de reprezentare paroxistică. Era un simptom: ajunsesem la saturație. Căutai atunci discuri străine de muzică ușoară și renunțai o vreme la Bach și Haendel. Încântată să-mi facă un serviciu, gazda mea, răscolind în discoteca ei veche, îmi aduse un teanc de discuri cu cântăreți de altădată. Într-o zi mă șocă unul cu o frază muzicală fără cuvinte, o melodie care îndată ce o auzii mi se păru atât de curioasă în înlănțuirea
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
ploaia și vântul năvăleau prin aceste găuri largi. Hicks intră într-un birou pentru a lua o gogoașă incepută pusă pe o masă, lângă o ceașcă plină ochi cu apă de ploaie. Zaț de cafea prin băltoace. Oamenii lui Apone răscoleau sistematic nivelul inferior, câte doi, dar reacționând ca unul. Nu era mare lucru de văzut. Hudson, care mergea alături de Vasquez, își ridică privirea de pe deteetor pentru a cerceta o pată, pe un perete. Nu avea nevoie de un analizator electronic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
buze, ochi; totul, ca să reținem femeia, să-i învățăm pe de rost frumusețea, ca o poezie repetitivă și plictisitoare. Eu căutam altceva, urma fragilă și perisabilă a propriei mele nebunii sufletești, proiectată acolo unde nimeni nu se gândise s-o răscolească. O întâlnisem la capătul cel mai îndepărtat al corpului Mariei, anonimă și totuși grandioasă, și mă irita s-o văd pierdută îndărătul unui cearșaf sau al unui ciorap de mătase. Atingerea lor se substituia atingerii mele, textura delicată a pânzei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ochiul în propriul său ochi: clipeam amândoi în același timp, înregistram fiecare mișcare din corpul minții lui Bidileanu, o aduceam în fața privirii, goală și încremenită, și-o savuram. Mă simțeam bine, ca un pungaș intrat într-un ospiciu. Surpriza mă răscolea. Când nu pedala în gol, în ritmul bicicletei sale indestructibile, mintea lui Bidileanu scornea poezii. În fiecare seară, exact la ora 23.15, cu o imaginație care aproape că mă împingea la bănuieli. Le scria încet, calculat (dura aproape o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și pantofii aliniați la intrare, ca o familie fericită. Amicul Paul lucra liniștit la jurnal, cu degetele lui de cașcaval. Ba chiar îl trecea seara pe calculator, sub ochiul meu larg: o victimă imprudentă, studiată de torționarul ei zelos. Îi răscoleam paginile intime cu voluptatea calmă a bibliofilului, le parcurgeam cu grija unui cercetător deschizând la institut cartea preferată: atent, devotat, mereu în același loc. Fosta noastră prietenie mă motiva să privesc peste tot, să-i scotocesc exemplar sertarele cele mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de tort. Tabla despicase planșeul, trăgând totul după ea; podul lipsea, la fel bucătăria din mansardă. Zidurile plesniseră, tavanele săriseră prin geamuri. Aproape că nu mai recunoșteai locul. Soarele se scurgea prin prăjitura asta moale, albă de praf. Parcă o răscolise cineva cu un cuțit uriaș. M-am repezit la intrare, pe treptele pe care le cunoșteam cu ochii închiși. Călcam pe moloz. Înăuntru, bucăți compacte de zidărie, înfipte în parchet. Camera în care stătusem la taclale cu doar câteva ore
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
schimbai patul cu totul. Priveai altfel lumea din ele: parcă te îmbarcai pe-un transatlantic. „Vrem să prindem și noi marea, după cutremur. Atunci ar avea o culoare unică.“ „Nu, serios, de ce mergem acolo?“ „Un verde roșiatic, aprins. Din cauza mâlului răscolit de pe fund. Mi-a povestit bunică-meu că așa s-a-ntâmplat în ’40, după cutremurul ăla mare. Te uitai de la Constanța la Mangalia și vedeai cum pluteau lemne, pești morți și bucăți de cărbune. Pe Dunăre, s-au retras
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ceața găurită de cupole și minarete. Nu poți descrie nimic, pentru că adevăratul oraș e fosilizat, ascuns în orașul prin care te plimbi, închis ca o nanobacterie în piatră. Cât de mult mi-ar fi plăcut să-i pot spune povestea, răscolind sub secolele suprapuse! Când am început să dăm semne de oboseală, am luat un taxi până la Cazino, pe faleză. Păream singuri și stingheri: doar noi și valurile care plesneau digul. Asta dacă nu-i puneai la socoteală pe Eminescu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nu știu câți inși s-au omorât între ei, de-adevăratelea?“ „Exact.“, am admis. „Am verificat arhiva personală a lui Camil Petrescu, i-am citit articolele din presă, i-am controlat scrisorile personale prin biblioteci, arhive și depozite de carte. I-am răscolit și jurnalul, în care se văicărește că n-are bani și că-n vitrinele librăriilor tronează Cezar Petrescu. Toate demonstrează că tipul știa de poveste și n-a făcut altceva decât s-o transcrie. Nici măcar numele nu le-a modificat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
în jurnalul lui Paul?“, am schimbat eu vorba. „N-o întoarce!“, m-a prins Mihnea. „Ce, n-ai chef să bârfești?“ Aveam, cum să nu. Eu îi spuneam altfel, „comentariu“: îmi plăcea să „comentez“. Vrem, nu vrem, ne simțim bine răscolind prin viețile altora, după știri proaspete sau detalii ascunse: la ce se gândea Gheorghidiu? cu cine ieșea Dania? pe cine iubise de fapt Otilia? Ne spionăm vecinii seara pe geam, tragem cu ochiul la ziarele care se citesc în metrou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și fete cu fete, ca-n Republica Populară Chineză. Trebuia să faci schimb repede, altfel rămâneai cu Rotileanu din Piatra-Neamț sau cu cine se nimerea să ți-l repartizeze-n pat. Noaptea veneau controalele, milițienii băteau la toate ușile și răscoleau cu lanterna fețele adormite. Care se știa deștept tocmea pe-altul să-i ia locul și fugea-n Eforie la „Steaua de Mare“, etajul 14 (era singurul bar de pe Litoral deschis toată noaptea, până la 4 dimineața) sau rămânea ascuns pe-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
din cap, ei tot erau convinși că prin paginile cărților se mișcă realitatea, clară și de necontestat. Asta făcea literatura din ei, niște sclavi psihici, dependenți de zâmbetul trist al Adelei sau de gestul Otiliei cu umbreluța. Nevroza Ioanei îi răscolea, iar gelozia lui Gheorghidiu le dădea fiori. Peste tot străluceau modele, asemănări, similitudini, parcă cineva înadins găsise cuvintele potrivite, aceleași din mintea fiecăruia, dar spuse perfect, așa cum nu reușise nimeni. Frazele înfloreau exaltat, aproape mistic, cu voluptatea și extazul revelației
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
materiale și anotimpuri. Contemplam rafturile cu lucruri și stări comune, cu mult înainte să deschid dulapul sau uneori chiar ochii. Replicile se repetau blând, nimeni nu le mai ținea socoteala. Când alunecam primăvara în câte-un magazin de pe Calea Victoriei și răscoleam împreună prin lăzile cu reduceri, îi spuneam resemnat Mariei: „Mai ai un pulover pe verde.“ Îmi răspundea competent și plauzibil: „E alt verde!“ Așa curgeau zilele, urmate de luni, urmate de ani. Viața noastră se consuma ticăit, bucuros și ponderat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sentimentul indiscutabil al utilității); altele îți stârneau râsul: Flucoric, Bilobil, Prostamol. Maria detesta caimacul și mierea zaharisită (ciudat; mie îmi plăcea mai mult decât aia obișnuită). La prânz, nu suferea găluștile cu prune și mâncarea de bame (ultima ar fi răscolit și-un mort: băloasă, lâncedă, cu sosul interminabil lipit de corpul flasc, parcă înghițeai bucăți de perucă fiartă). Ura mansardele și pivnițele, încăperile înguste și întunecate, care îți tăiau lumina și respirația. Iubea spațiile mari, libere, în care puteai să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
îmi imaginasem în visele adolescenței. Trebuia doar să tragi de mânere și să plonjezi în sertar, în intimitatea țesăturilor. Sosiseră în Dorobanți odată cu puloverele, sortate pe căprării; când Maria pleca la „Hanul cu Tei“, răsturnam cu voluptate ordinea lor prestabilită, răscolind bumbacul și catifeaua, vârându-mi degetele prin mătăsuri, deznodând barete și trăgând de panglici și fundițe, ca și cum aș fi pipăit sexul și picioarele care urmau să fie echipate cu ele. Celelalte două sertare nu-mi stârneau vreun interes. Le găseam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Mai“ sau „Floreasca“. Acolo, orașul dispărea sub o copertină albastră, înghițit de freamătul și strigătele țăranilor veniți să-și vândă marfa. Iubeam să facem piața împreună, să ne vârâm brațele până la cot în legăturile de mărar și pătrunjel și să răscolim salatele indecente, cu rochiile lor crețe date peste cap, ca niște dansatoare la Folies Bergères. Umblam dezinvolt printre tarabe, desfăceam capacele borcanelor de miere și, într-un moment de neatenție al vânzătoarelor, încercam să-mi strecor un deget în esența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
tipărește nu există, deci n-are valoare. Dar ce există și nu se tipărește are-o valoare incomensurabilă, ca manuscrisul lui Da Vinci sau discheta lui Culianu. Anticarii căutau de zor exemplarele, Wittenberg susținea că văzuse unul la Berlin, Matache răscolea prin Arhivele Naționale și la Chicago, iar Scurtu credea că toată povestea e-o scorneală, menită să-i facă reclamă lui Maiorescu. Un motiv în plus să punem pe foc orice exemplar găsit. „Fiu al vrajbei, hâd avort/ Nenăscut, deja
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
carbonizat de propriul lui sistem centralizat de încălzire. Am mai forfotit prin caiete, planuri de curs, hârtii salariale. Spor de stress, spor de toxicitate, spor de fidelitate (asta suna sinistru, ca o recompensă pentru turnătorie). Degeaba, nici urmă de act. Răscoleam de pomană, certificatul meu de naștere nu era nicăieri. „Și-acum?“, a protestat Mihnea. „Dăm turul facultății?“ „Nu, intrăm la bibliotecă.“ „Te-ai sonat?!“, s-a enervat el, aproape pe bună dreptate, „Ce facem, controlăm douăzeci de mii de volume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Mihnea venise și el regulamentar, în pulover pe gât și pantaloni reiați, de velur grena. Când întrebai la CFR de condițiile de călătorie, ți se recomanda să nu porți șapcă, ochelari de soare și, mai ales, trening; riscai să-ți răscolească vameșii toate bagajele sau, mai rău, să te dea jos din tren. Mai trebuia să fii bărbierit și să răspunzi politicos la întrebări, dar asta o știa toată lumea. „Toți în aceeași cușetă. Cu Mihnea o să ne fie mai greu...“ „Da
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]