6,798 matches
-
mai multe puncte bușteni și brațe de crengi ori punți de bârne, cele mai multe rupte de pietre sau arse de torțele aruncate de apărători. Chiar și numeroasele adăposturi mobile, făcute din scânduri ori răchită, vizibil abandonate pe câmpul de luptă, și ruinele, pe jumătate carbonizate, a două turnuri rudimentare de asalt stăteau ca mărturie încrâncenării cu care se dăduseră luptele în acel loc. De la corturile câtă frunză și iarbă, de la hoardele în marș sau aflate în așteptare în câmp, se înălța ecoul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
totuși umbrită de amărăciune, căci, deși făcuse tot ce îi stătuse în putere și nu ratase acel obiectiv important care fusese uciderea lui Eudoxiu, era conștient că numai inteligența strategică și rapiditatea cu care acționase comandantul său salvaseră cetatea de la ruina în care ar fi aruncat-o trădarea bagaudului. Avangarda armatei lui Etius ajunsese acum sub ziduri, primită cu aclamații la care, Magister - venind acum în frunte, cu întreaga sa suită - răspundea, salutând cu brațul ridicat într-un gest regal. în pofida
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
acord, oricum o să fie mai bun decât nimic, recunoscu Odolgan. De fapt, ca loc pentru un bivuac, satul nu era mare lucru: fusese deja jefuit de cei dinainte, iar unele dintre case nu puteau oferi altceva decât spectacolul deprimant al ruinelor carbonizate. De îndată ce ajunseră în spațiul deschis ce reprezenta centrul micului burg, Balamber dădu semnalul de oprire și imediat războinicii se grăbiră să pună mâna pe orice construcție ce ar fi putut oferi un acoperiș. Servitorii săi o ocupară, fără să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
semn ordonanței sale și o porni către cort. — Să mergem la culcare, Vitalius; așa cum a zis Magister, mâine o să fie o zi grea. 25 Campus Mauriacus. Acela era locul: nimic mai mult decât o răscruce în mijlocul pustiului, unde se ridicau ruinele unui construcții foarte vechi, o stație de poștă, probabil, distrusă mai înainte de alte invazii, sau un punct militar, acum părăsit. De jur împrejur, un bărăgan ce părea nesfârșit și chiar se întindea pe zeci de mile, întrerupt doar de pâlcuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
avea să se mulțumească doar cu moartea lui Reinwalt și a fiului său. Era sigur că avea să se întoarcă. Să-l ucidă pe el. 33 A doua zi, după ce traversase în mare grabă cetatea Andematunum - sau mai bine zis, ruinele ei -, armata coborî în câmpie, intrând în bazinul râului Saône. Peisajul se schimbase, iar pădurile lăsau acum tot mai mult locul pășunilor întinse și terenurilor cultivate. La apropierea hunilor, ca și cu o lună mai înainte, la sosirea gepizilor, țăranii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și aruncând umbre prelungi peste câmpie. în vârful muntelui se opriră să-și tragă sufletul. Priviră cărarea șerpuitoare pe care urcaseră, cu nostalgia cu care îți privești, cu ochii minții, firul vieții. Ea începea din ceea ce rămăsese din iarmaroc o ruină neagră, fumegândă, în care mai scormoneau ca niște gândaci câțiva oameni și urca mai departe spre locul pe care Bătrânul îl bănuia a fi sfânt. Era extenuat și Pimen îl simți. Își așternură un strat gros de mușchi sub niște
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
VII CÎND AJUNSE îNAPOI LA SCORBURA în care își ascunsese lucrurile, bătrânul se simți într-un spațiu vidat și instabil, ca și cum s-ar fi aflat la granița fragilă dintre două vise. Avea deasupra cuibul de acvilă al sihastrului și dedesubt ruinele triste și fumegânde încă ale iarmarocului. Așa cum la urcare se scuturase (din întâmplare sau din instinct?) la această vamă imaginară, de obiectele și de gândurile unui tărâm ireal pentru a putea pătrunde în altul, la fel de ireal, tot așa trebuia acum
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
Al doilea roman este mai baroc, el mărturisește gustul autorului pentru extravaganță și simțul lui estetic ascuțit. Un arhivar pensionat, devenit colecționar de curiozități, inventariază cufărul obținut de la personajul breughelian Rebis. Achiziționează apoi stranii prototipuri de perpetuum mobile care aduseseră ruina unei familii burgheze prospere. Vizitează pe fascinantul conte Augenstein, pasionat vânător și familiar al unui Bestiarium prin care imaginația colectivă rătăcește adeseori. Asistă la un ritual pentru setea pământului, prilej pentru autor să ne ofere din cercetările sale asupra sensurilor
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
avea o strălucire pală. Iar vara, În loc de rouă, picura rugină. Frunzele copacilor Începeau să Îngălbenească Încă din luna mai. Cireșii și vișinii aveau viermi Încă din floare, iar legumele se mănau de la ploile acide. Peste tot vedeai numai paragină, numai ruină. Ușile caselor atârnau Într-o rână, balamalele scârțâiau, porțile le bătea alandala vântul. Câinii erau jigăriți și vitele aveau râie. Pe casele acoperite cu țiglă de șindrilă creștea mușchi gros de câteva degete, iar hornurile fuseseră invadate de bălării. Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
fuseseră furate și puse pe foc, iar În morminte colcăiau șerpii. Iazurile se acoperiră de mătasea broaștei și se transformaseră În mocirle urât mirositoare. Băile de abur, ca și șurile ce străluceau altcândva În soare, se transformaseră și ele În ruine. Până și granița, altădată atât de bine păzită, fusese lăsată În voia sorții. Vitele treceau dincolo și se Întorceau fără ca grănicerii, Înainte atât de atenți să nu calce picior de om sau de câine peste fâșia arată, să tragă În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
insista ca și Mașa să se Îmbrace la fel ca ea. Dimineața mergeau la cumpărături, apoi se duceau la plajă, unde bătrâna nu se sfia să se afișeze În toată măreția de altădată a bustului ei gol, acum doar o ruină, ungându-și Încheieturile cu nămolul adus de la Marea Moartă. Purta doar niște minusculi bikini de o culoare sidefie, asortată cu scoicile risipite pe nisip și cu pescărușii ce umblau pe plajă, căutând pungi cu resturi de mâncare. Își lăsa dinadins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
nici la Brodina n-o aștepta nimic bun. Măcar avea să se Întoarcă acasă cu ceva bani, ca să-și repare gardul și să-și ridice În curte o nouă șură, În locul celei vechi, ce se transformase de mult Într-o ruină. Aproape la fiecare sfârșit de săptămână, bătrâna o trimitea pe Mașa să-i cumpere, odată cu lenjeria intimă, și câte o oglindă nouă. Susținea că cea veche Îi deformează fața și o arunca pe geam. Pe măsură ce trecea timpul, crizele de isterie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
și colectivizarea, apoi locul ciorilor Îl luară berzele. Pământul le-a fost confiscat și din nou restituit. Dar cine mai avea acum nevoie de pământ!? Satul Îmbătrânise. Livezile se acoperiseră de omizi, curțile de bălării. Bisericile căzuseră și ele În ruină. În locul ciorilor, pe câmp umblau acum fâlfâind din aripi și din poale berzele și notarii. Babulea Tatiana se ținea În urma lor, amenințându-i cu bastonul. Oare ce-o apucase pe Mașa să-și aducă aminte de toate aceste lucruri? Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
pe Hitler Adolf Schicklgruber dela putere (1889-1945) din anul 1934 Fuhrer al statului german, complot nereușit și atunci Rommel s-a sinucis. Ce puteam face? Războiul Îl pierdusem...! Ca să mă Întorc În țara mea unde nu aveam să găsesc decât ruine, nu avea sens. În această situație, am hotărât să mă stabilesc aici după care m-am Însurat cu o harnică grecoaică, Îndrăgind munca de fermier...!” Încheie fermierul zâmbind și umplând din nou paharele. Tony Pavone comentă: „Dela apariția sa, omenirea
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu...! Acesta Însă temându-se, a hotărât să le Încurce limbile Într-o așa manieră Încât nu s-au mai putut Înțelege, abandonând lucrarea și Împrăștiindu-se În cele patru vânturi a planetei...! Iar ruinele acelei construcții căreia i-a rămas numele de „Turnul Babel” curioșii o pot vedea și În zilele noastre, a-ți Înțeles...? Nu termină bine expunerea când un individ din ce-i prezenți interveni În forță: la Început Dumnezeu i-a
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
scuipă setea-n mine și du-mă jos, în groapă, Acolo unde-s umbre ascunse în lumină, Acolo unde carnea se vinde drept făină; Acolo unde vina nu spală nicio vină, Acolo unde ce-i înalt e-n searbădă în ruină. Cuțitul care taie adânc, adânc în apă, Să mă tot afle zilnic, el chiar acum mă cată, Să mă cuprindă, să mă deschidă, să mă taie, Cum lava spintecă în ea văpaie cu văpaie... Că nu mai știi ce-i
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
de iubire Îl află în povestea dispărută În care m-am visat o clipă mire, Dar tu erai mireasă nenăscută. E lungă noaptea, tristă fară tine Și eu mă-ntind de crezi c-ajung la lună Ori reclădesc castele pe ruine Iubesc, chiar dacă lumea e nebună Să-ți prind piciorul ca pe o petală, Să te-nfiori când îl ating de buze, Iar miezul nopții, în sacou de gală, Să ne ascundă, darling, printre frunze. Ioana VOICILĂ DOBRE Liniștea sufletului Doamne, nu
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
viermilor de mătase. În curțile spațioase se află mașini personale, cumpărate probabil din banii obținuți În urma negoțului cu frunze de dud. Ca și În alte părți, magazinele de aparate electrice sînt luminate foarte puternic. Se găsesc și dogari, În pragul ruinei, bănuiesc. Magazinele sînt Îmbelșugate și mai păstrează un iz al vremurilor trecute... Doar luminile rare de pe străzi sînt o dovadă a faptului că vechiul sat a fost uitat, că de el nu se mai ocupă nimeni. Deși la marginea dealului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
ar chema o piesă de memorie de gen. Dar pentru mine e esențială fiindcă, inclusiv în acea lume eu eram nimeni și ca femeie, nu doar ca persoană. O dublă „nimeni”. Zidul Berlinului? Tu ești psiholog. Știi bine ce înseamnă ruinele interioare. Nici o UE nu le poate șterge la comandă. Ele duhnesc în noi, ca în milioane de Dresde omenești. Da. Am fost la Dresda, de două ori. Mi-am lipit obrazul de un zid negru, pe care creștea un copăcel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
le poate șterge la comandă. Ele duhnesc în noi, ca în milioane de Dresde omenești. Da. Am fost la Dresda, de două ori. Mi-am lipit obrazul de un zid negru, pe care creștea un copăcel piticuț, hrănit din organicitatea ruinei. Știi, Mircea, a ce mirosea acel zid? Mirosea a mine. Zău că da. Mirosea a felul în care mă simțeam. Iar copăcelul care crește din mine, e tot așa, mai piticuț. La atâta am putut ajunge, noi ăștia, bucățelele bonsai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
o clipă raiul. În ultima seară m-am întors la Mica Sirenă m-am cocoțat până la obrazul ei rece și am sărutat-o. Mi-am plimbat degetele pe urma gâtului ei tăiat și lipit, așa cum am făcut în Dresda cu ruina afumată pe care creștea un pomișor. Și în mirosul zidului ruinat m-am regăsit, dar și în Mica Sirenă. În ruină mi-am regăsit mirosul de silă de viață din tinerețea mea, mirosul de moarte pe care cresc copaci. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
sărutat-o. Mi-am plimbat degetele pe urma gâtului ei tăiat și lipit, așa cum am făcut în Dresda cu ruina afumată pe care creștea un pomișor. Și în mirosul zidului ruinat m-am regăsit, dar și în Mica Sirenă. În ruină mi-am regăsit mirosul de silă de viață din tinerețea mea, mirosul de moarte pe care cresc copaci. În Mica Sirenă, în acea seară din urmă, am regăsit o Arcadia interioară. Cea zămislită când eram adolescentă și habar n-aveam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
prieteni, eminenți matematicieni, care când nu se mai suportă se apucă să rezolve probleme de topologie abstractă până pică de oboseală și-și amintesc iar că nimic nu le-a ieșit în viață, că toate relațiile lor interpersonale sunt o ruină, că stau în aceeași garsonieră igrasioasă ca și acum cinci ani, nu mai au bani pentru concediul pe care îl tot amână de nu mai știu când... Unii evadează în alcool, alții în spații formale-abstracte. Eu am evadat în amândouă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
că nu au nevoie de nici o știință de carte ca să nască și să îngrijească bărbați, singurul scop și singura justificare a prezenței femeilor pe această lume viril-războinică. Noi le arătăm computere și Internet, iar ele predau într-o universitate în ruină, fără încălzire și pereți exteriori, năruită de mujahedini. Am să păstrez cât voi putea pe yahoo primul mesaj de la Walizada. Am învățat-o să îmi scrie. Stăteam alături la două computere, al ei și al meu, și îi arătam cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
mari, încât au vândut și lingurile cu care mâncau ca să poată trăi. La vremea aceea nu aveau încă apă curentă. Între 1995 și 1996 a fost pace. Jowida s-a dus iarăși la universitatea ajunsă însă la acea vreme o ruină. A ținut cursuri între ziduri fumegânde. Dresda lor, depărtată de a noastră. Cămașa mai aproape decât haina. Și acum se face școală în ruine. Educația se mută complet primăvara și vara, fiindcă iarna îngheață și studenții, și profesorii. Nu au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]