3,862 matches
-
partid. în Franța, CGTU comunistă se alătură Confederației Generale a Muncii reformiste în martie 1936, reformiștii fiind majoritari în conducere, dar PCF și SFIO își păstrează totala independență. Totuși, calea unității inaugurată în 1936 prefigurează procesele de unificare forțată a socialiștilor cu comuniștii, înfăptuite după 1945 în democrațiile populare*. Victoriile electorale ale Frontului Popular din Franța și din Spania, în prima jumătate a anului 1936, sunt bancul de probă permițând măsurarea priorității date de IC intereselor sovietice. Anticipând trimiterea de ajutor
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
națiune, evreilor le lipsește o limbă comună, o economie și un teritoriu; așadar, nu le rămâne decât să se asimileze. Această atitudine, ostilă recunoașterii identitare, explică slaba participare a evreilor la mișcarea bolșevică, în comparație cu cea menșevică sau cu cea a socialiștilor revoluționari. Totuși, în martie 1914, Lenin prevede abrogarea tuturor discriminărilor la care sunt supuși evreii de la încorporarea lor în imperiul țarist, la sfârșitul secolului al XVIII-lea - drepturi de reședință, de deplasare, de instruire, de ocupa o slujbă în administrație
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
urma să fie aleasă prin vot universal. El simte că singura șansă de a pune mâna pe putere constă tocmai în distrugerea acestui embrion de democrație*. Astfel, el impune partizanilor săi uluiți o critică radicală a guvernului provizoriu format din socialiști moderați și o tactică a „dublei puteri”: puterii legale el îi opune puterea sovietelor, ele însele tot mai puternic infiltrate de bolșevici. Grație unei agit-prop* demagogice care promite totul tuturor - pământ țăranilor, pâine și uzine muncitorilor și pace generală -, și
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
pe 19 martie, el ceruse lichidarea Bisericii ortodoxe. în mai, inițiază un vast plan de „expulzare a scriitorilor și profesorilor care sprijină contrarevoluția” și dă directive pentru redactarea unui nou cod penal, care va servi la organizarea procesului* trucat ai socialiștilor revoluționari. Pe 17 iulie, are convorbiri cu Stalin*, privitoare la deportarea* menșevicilor. Iar la sfârșitul lunii septembrie, dispune expulzarea din țară a 160 dintre cei mai cunoscuți intelectuali ruși. Nemulțumit de a impune doar Rusiei acest regim, Lenin plănuiește generalizarea
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
făcând în același timp tot posibilul pentru a-și delegitima adversarii, acuzându-i fie de colaborare, fie de prelungirea expectativei, fie de trădare a idealurilor Rezistenței. Două sunt strategiile la care se recurge în această ofensivă: fuziunea cu frații inamici socialiști, fapt care permite eliminarea concurenței și, în privința forțelor situate mai la dreapta, „epurarea patriotică” - mai mult sau mai puțin violentă -, care duce la același rezultat. Totuși, dacă strategia comunistă este identică în întreaga Europă, nu-i tot așa și în ce privește
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în țara cea mai puțin dezvoltată. în iunie 1918, sociologul german Max Weber denunță recurgerea la teroare* în conferința sa asupra Socialismului. Iar în 1922, economistul liberal Ludwig von Mises publică Socialismul, în care explică falimentul inevitabil al economiei planificate. Socialiștii revoluționari ruși din exil* publică în 1922 Ceka, o descriere detaliată a diferitelor forme de represiune bolșevică, completată în 1924 de cartea lui Melgunov Teroarea roșie în Rusia. La rândul lor, menșevicii publică la Berlin în 1921 Curierul socialist, și
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în Manifestul Partidului Comunist, el proclamă că revoluția nu poate fi înfăptuită decât prin violență. Revoluțiile europene din 1848 și apoi Comuna din Paris din 1871 ridică problema oportunității, pentru revoluționari, de a se angaja pe calea luptei armate. Liderii socialiști de la începutul secolului XX, care recuză războiul civil* și optează pentru democrație*, refuză să se angajeze pe calea luptei armate, dar anarhiștii* și revoluționarii ruși* practică terorismul*. Lenin*, care nu concepe revoluție fără război civil, respinge terorismul, dar preconizează încă
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
-a „afirmă pacea ca fiind condiția primă și indispensabilă pentru orice fel de emancipare a muncitorilor”, dar denunță „nebunia” „pacifiștilor burghezi”. într-adevăr, după Jaurès, societatea capitalistă „poartă războiul în ea așa cum poartă o noapte liniștită furtuna”. De-acum înainte, socialiștii vor agita amenințarea cu revoluția pentru a obliga burghezia la prudență. în practică, ei se arată circumspecți în privința atitudinii pe care trebuie s-o adopte în caz de război. Nu toate imperialismele pot fi puse pe același plan, iar o
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
revolte și al trezirii conștiinței privitoare la caracterul reacționar al războiului”. Eficace într-o țară în care construcția națională este neterminată, steagul păcii este de această dată mai greu de fluturat decât în statele-națiuni din Occident. în Franța, mai ales, socialiștii nu repun în discuție înainte de noiembrie 1918 necesitatea „apărării naționale”. De aceea, scindarea SFIO la congresul de la Tours din decembrie 1920 nu se face în mod fundamental pe chestiunea războiului și a păcii ci, bineînțeles, pe aceea a revoluției și
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
obțină un post de profesor din cauza ideilor lui radicale, se angajează la ziarul democrat Gazeta Renană. După interzicerea acestuia, în 1843, se instalează la Paris cu soția sa, Jenny, provenită dintr-o familie aristocratică. Aici face cunoștință cu principalii gânditori socialiști și comuniști - Leroux, Proudhon, Heine, Bakunin - și fondează revista Vorwärts. în august 1844, are loc întâlnirea lui decisivă cu Friedrich Engels; născut în 1820 în Renania, fiu al unui patron din industria textilă, hegelian și el, Engels locuiește în capitala
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Lenin*, R. Luxemburg, A. Pannekoek. La începutul anului 1914, aceasta reprezintă o forță: 4 milioane de aderenți, 10 milioane de sindicaliști, 12 milioane de alegători, 200 de mari ziare. Dar în august 1914, odată cu primul război mondial, voința internaționalistă a socialiștilor dispare în fața sacrei Uniuni. Confruntându-se cu „falimentul” celei de-a II-a Internaționale și cu recrudescența revoluționară care zdruncină Europa în 1918, Lenin creează, în martie 1919, Internaționala Comunistă* (IC), partid internațional format din secțiuni naționale supuse unei discipline
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
II-a Internaționale și cu recrudescența revoluționară care zdruncină Europa în 1918, Lenin creează, în martie 1919, Internaționala Comunistă* (IC), partid internațional format din secțiuni naționale supuse unei discipline stricte. Internaționalismul - sub forma pro-bolșevismului - devine atunci mijlocul prin care numeroși socialiști își marchează refuzul șovinismului de război și motivul adeziunii la comunism - cum s-a întâmplat și în timpul înființării PCF*. Totuși, încă din 1918, Lenin instaurează noțiunea de „patrie socialistă în primejdie” și, începând din 1928, „internaționalismul proletar” se mărginește la
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
libertari și chiar creștini -, împrăștiați sub diverse stindarde ale multiculturalismului, declinului, tiers-mondialismului, troțkismului, neozapatismului și chiar ale câtorva fracțiuni ale islamismului radical. Identificații marxiști rămași leniniști formează mai ales Liga Comunistă Revoluționară, Renovatorii PCF*, Partidul Muncitorilor din Brazilia, englezii din Socialist Workers’ Party sau italienii din Rifondazione Comunista. Aceștia își pun nădejdile în mișcările sociale, la nivel național și mondial, percepute ca expresia aceleiași suferințe, prin urmare, ca actor colectiv radical. Cu toate că și-au extins câmpul de acțiune la cei săraci
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
moment, unii marxiști reformiști ca Martov și Kautsky le aduc bolșevicilor critici fundamentale, alții sunt criticați de câțiva marxiști revoluționari, dintre care cea mai remarcabilă este Rosa Luxemburg. Născută în 1871, militantă încă de foarte tânără și având legături cu socialiștii ruși, polonezi și germani, ea aparține, începând din 1898, social-democrației* germane, unde își manifestă capacitățile de teoreticiană. închisă în 1916 din cauza pozițiilor ei antipatriotice, susține Revoluția din Octombrie, dar îi critică pe bolșevici în mai multe aspecte, mai ales în privința
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
se bazeze totuși pe aceleași criterii. Voința de a spune adevărul și, prin urmare, de a defini o regulă pentru ansamblul mișcării muncitorești este prezentă la Marx* și Engels*, așa cum dovedesc violentele lor polemici cu alți lideri comuniști (Weitling, Cabet), socialiști* (Proudhon) sau anarhiști (Bakunin). Această voință de a defini un „socialism științific” în comparație cu alte curente considerate utopice, mic-burgheze, dacă nu chiar reacționare tinde spre cristalizarea gândirii în ideologie*, apoi în doctrină, ba chiar în dogmă. Totuși, cei mai mulți dintre liderii social-democrației
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
și-a pus, în schimb, amprenta pe societate. Nașterea în decembrie 1920, în timpul congresului de la Tours, o majoritate a delegaților Secției Franceze a Internaționalei Muncitorești (SFIO) se hotărăște să adere la Internaționala Comunistă* (IC); marcați de experiența războiului*, critici ai socialiștilor care au participat la guvernările Uniunii sacre, revoltându-se împotriva societății și ordinii stabilite, aceștia sunt uluiți de Revoluția rusă și puterea bolșevică. Nașterea Partidului Comunist - Secția Franceză a Internaționalei Comuniste (PC-SFIC) marchează o cezură fundamentală în cadrul stângii franceze; dar
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
stalinizarea bulversează de sus până jos organizația*, strategia* și personalul PCF. La sfârșitul lui 1927 și începutul lui 1928, Moscova lansează politica „clasă contra clasă” care conduce partidul la lupta împotriva burgheziei și a imperialismului, dar, mai ales, și a socialiștilor. în sfârșit, începând din 1931, IC selecționează cadre de origine muncitorească - după modelul secretarilor Biroului Politic, Maurice Thorez, Jacques Duclos, Benoît Frachon -, care vor domina partidul mai bine de patruzeci de ani, complăcându-se frecvent în uvrierism. Tinerii conducători sunt
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
28,6% din voturi și 182 deputați. De la Războiul Rece la cea de-a V-a Republică Totuși, situația internațională și națională se înrăutățește și, la 4 mai 1947, din cauza unor tensiuni din cadrul guvernului - războiul din Vietnam*, greva de la Renault -, socialistul Paul Ramadier îi revocă pe miniștrii comuniști. După ce și-a proclamat intenția de a se întoarce la guvernare, PCF intră la rândul său în Războiul Rece*. Această schimbare de orientare este impusă de către Stalin, în septembrie 1947, în timpul adunării constitutive
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
este impusă de către Stalin, în septembrie 1947, în timpul adunării constitutive a Kominform*: el obligă PCF să-și facă autocritica și să-și redefinească strategia. Partidul trebuie de-acum să-i combată pe „imperialiștii americani” și pe „lacheii” lor, mai ales socialiștii, acuzați că amenință pacea mondială; nu numai că este nevoit să apere, ci și să exalte URSS și democrațiile populare și să-l proslăvească pe șeful lor, Stalin. „Fiu mai vârstnic al Bisericii comuniste”, PCF se aruncă fără menajamente în
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
critică timiditatea în timpul războiului din Algeria, deși denunță colonialismul și cere pacea. Cu toate acestea, domină încă stânga care se definește în raport cu el. Waldeck Rocher, care i-a urmat lui Thorez mort în 1964, încearcă o reînnoire limitată. Le propune socialiștilor o apropiere care duce la o serie de acorduri electorale în 1965 și 1967. Se deschide înspre alte straturi sociale, acceptă principiul pluralismului politic într-o viitoare societate socialistă, recunoaște libertatea culturală și-și exprimă „reprobarea” față de înăbușirea Primăverii de la
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
ale IC, în vreme ce conducătorii se luptă între ei. în exil, Togliatti i se raliază lui Stalin* și devine în 1929 șeful partidului și un conducător important al IC. Dezvoltă mai ales linia „clasă contra clasă”, cu a sa denunțare a socialiștilor - „social-fascismul” - care-i tulbură pe militanții ce se confruntă, în plus, cu o dură represiune fascistă. Numeroase epurări* duc la excluderea opozanților succesivi, ca Alfonso Leonetti, Pietro Tresso, Paolo Ravazzoti sau Angelo Tasca și Ignazio Silone. Din închisoare, Gramsci își
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
puternic inserat în mediile rurale și muncitorești și atrage numeroși intelectuali. în mai 1947, în timp ce tensiunile internaționale se exacerbează, iar Italia se confruntă cu o gravă criză economică și socială, democrat-creștinul Alcide De Gasperi formează un guvern fără comuniști sau socialiști. în cadrul ședinței constitutive a Kominform*, în septembrie 1947, PCI este ținta unei critici violente care-i marchează intrarea în Războiul Rece*. Din acest moment, îi denunță pe „imperialiști”, pe democrat-creștini și aliații lor și se întoarce la o strictă ortodoxie
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
PC din Boemia și Moravia - sau nu mai sunt decât niște secte politice. Au fost înlocuite de formațiuni postcomuniste care se prezintă ca moștenitorii aripii reformatoarea a fostelor partide-state și reunesc comuniști renovatori, o parte a fostei nomenclaturi, tehnocrați și socialiști de stânga uniți în jurul unui proiect de tip social-democrat*. Din anii 1990 încoace, aceste partide postcomuniste ocupă un spațiu politic important: ● Social-democrația Republicii poloneze (SdRP) care dispare în 1999, Alianța Stângii Democratice (SLD) și Uniunea Muncitoare; ● Partidul Socialist Maghiar (MSZP
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Muncitoresc Social Democrat din Letonia (LSDSP); ● Partidul Social Democrat Lituanian (LSDP); ● Partidul Socialist din Albania (PSA); ● în Slovenia, Lista de Uniune a Social-democraților (ZLSD) și Social-democrații; ● Partidul Social Democrat din Bosnia și Herțegovina (SDP BiH) și Alianța Social-democraților Independenți; ● Partidul Socialiștilor Democrați din Muntenegru; ● în Serbia, Partidul Democrat și Partidul Social Democrat; ● în Ucraina, Partidul Socialist și Partidul Social Democrat. Toate aceste formațiuni - cu excepția Linkspartei-PDS - sunt în 2007 membre sau observatori ai Internaționalei Socialiste și trebuie, prin urmare, clasate în tabăra
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
varianta lor tradiționalistă, PC se vor revoluționare, muncitorești și active în sindicate*, internaționaliste*, antiimperialiste* și antifasciste*. Se definesc ca niște partide de avangardă, iar organizarea* lor se bazează încă mult pe centralismul democratic. Ele refuză în general orice alianță cu socialiștii și văd în mișcările altermondialiste niște concurenți pe care vor să-i infiltreze și instrumentalizeze. Această aripă tradiționalistă reunește PC grec și portughez, cipriotul AKEL - care a obținut 30% la alegeri -, o aripă a Rifondazione Comunista în Italia, germanul DKP
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]