64,222 matches
-
soluție umană sunt necesare date umane și instrumente umane” (Roethlisberger, 1980, apud M. Vlăsceanu, 1993, p. 44). O concluzie de asemenea importantă a fost aceea că prezența managerilor în preajma grupului experimental, deci supravegherea și controlul uman, a influențat pozitiv productivitatea. Teoriile moderne: Teoriile moderne, apărute în a doua jumătate a secolului trecut, abordează organizația dintr-o perspectivă mai complexă, holistă, ținând seama de indivizi, grupuri, relații, cultură organizațională, procese organizaționale, mediu organizațional etc. Între ele, cele mai cunoscute sunt teoriile resurselor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
sunt necesare date umane și instrumente umane” (Roethlisberger, 1980, apud M. Vlăsceanu, 1993, p. 44). O concluzie de asemenea importantă a fost aceea că prezența managerilor în preajma grupului experimental, deci supravegherea și controlul uman, a influențat pozitiv productivitatea. Teoriile moderne: Teoriile moderne, apărute în a doua jumătate a secolului trecut, abordează organizația dintr-o perspectivă mai complexă, holistă, ținând seama de indivizi, grupuri, relații, cultură organizațională, procese organizaționale, mediu organizațional etc. Între ele, cele mai cunoscute sunt teoriile resurselor umane și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
productivitatea. Teoriile moderne: Teoriile moderne, apărute în a doua jumătate a secolului trecut, abordează organizația dintr-o perspectivă mai complexă, holistă, ținând seama de indivizi, grupuri, relații, cultură organizațională, procese organizaționale, mediu organizațional etc. Între ele, cele mai cunoscute sunt teoriile resurselor umane și teoriile contingenței. Resursele umane (adaptarea la natura umană) Deși au fost mai mulți cercetători care au contribuit la dezvoltarea acestei teorii, cel mai citat este, poate, Douglas McGregor, care în 1960 a publicat lucrarea The Human Side
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
moderne, apărute în a doua jumătate a secolului trecut, abordează organizația dintr-o perspectivă mai complexă, holistă, ținând seama de indivizi, grupuri, relații, cultură organizațională, procese organizaționale, mediu organizațional etc. Între ele, cele mai cunoscute sunt teoriile resurselor umane și teoriile contingenței. Resursele umane (adaptarea la natura umană) Deși au fost mai mulți cercetători care au contribuit la dezvoltarea acestei teorii, cel mai citat este, poate, Douglas McGregor, care în 1960 a publicat lucrarea The Human Side of Enterprise în care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
indivizi, grupuri, relații, cultură organizațională, procese organizaționale, mediu organizațional etc. Între ele, cele mai cunoscute sunt teoriile resurselor umane și teoriile contingenței. Resursele umane (adaptarea la natura umană) Deși au fost mai mulți cercetători care au contribuit la dezvoltarea acestei teorii, cel mai citat este, poate, Douglas McGregor, care în 1960 a publicat lucrarea The Human Side of Enterprise în care abordează împortanța felului cum managerii își privesc angajații, a prezumțiilor de la care pornesc aceștia și care se constituie în baza
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
care în 1960 a publicat lucrarea The Human Side of Enterprise în care abordează împortanța felului cum managerii își privesc angajații, a prezumțiilor de la care pornesc aceștia și care se constituie în baza comportamentului lor, a stilului lor de conducere: Teoria X - managerii sunt pesimiști referitor la angajați: aceștia sunt considerați, prin natura lor, leneși, dezinteresați, lipsiți de ambiție și, ca urmare, trebuie supravegheați atent. Teoria Y - managerii sunt optimiști: ei consideră că angajații au capacitatea de autocontrol, de a inova
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
pornesc aceștia și care se constituie în baza comportamentului lor, a stilului lor de conducere: Teoria X - managerii sunt pesimiști referitor la angajați: aceștia sunt considerați, prin natura lor, leneși, dezinteresați, lipsiți de ambiție și, ca urmare, trebuie supravegheați atent. Teoria Y - managerii sunt optimiști: ei consideră că angajații au capacitatea de autocontrol, de a inova, iar munca este considerată de aceștia la fel de normală, de naturală ca odihna sau relaxarea. McGregor consideră că asumpțiile Teoriei X nu sunt valabile în cele mai multe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
și, ca urmare, trebuie supravegheați atent. Teoria Y - managerii sunt optimiști: ei consideră că angajații au capacitatea de autocontrol, de a inova, iar munca este considerată de aceștia la fel de normală, de naturală ca odihna sau relaxarea. McGregor consideră că asumpțiile Teoriei X nu sunt valabile în cele mai multe situații, așa că trebuie utilizate cel mai adesea cele ale Teoriei Y, și anume abordarea pozitivă referitoare la subordonați. Teoriile contingenței (adaptării la context, interdependenței) Această abordare teoretică consideră că nu există o modalitate perfectă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
capacitatea de autocontrol, de a inova, iar munca este considerată de aceștia la fel de normală, de naturală ca odihna sau relaxarea. McGregor consideră că asumpțiile Teoriei X nu sunt valabile în cele mai multe situații, așa că trebuie utilizate cel mai adesea cele ale Teoriei Y, și anume abordarea pozitivă referitoare la subordonați. Teoriile contingenței (adaptării la context, interdependenței) Această abordare teoretică consideră că nu există o modalitate perfectă, o rețetă sigură pentru conducerea oamenilor într-o organizație. Ceea ce într-un context funcționează poate să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
considerată de aceștia la fel de normală, de naturală ca odihna sau relaxarea. McGregor consideră că asumpțiile Teoriei X nu sunt valabile în cele mai multe situații, așa că trebuie utilizate cel mai adesea cele ale Teoriei Y, și anume abordarea pozitivă referitoare la subordonați. Teoriile contingenței (adaptării la context, interdependenței) Această abordare teoretică consideră că nu există o modalitate perfectă, o rețetă sigură pentru conducerea oamenilor într-o organizație. Ceea ce într-un context funcționează poate să se dovedească „falimentar” în altul. Soluția optimă de obținere
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
perfectă, o rețetă sigură pentru conducerea oamenilor într-o organizație. Ceea ce într-un context funcționează poate să se dovedească „falimentar” în altul. Soluția optimă de obținere a performanței trebuie adaptată deci la contextul organizației, grupului de lucru, mediului extern organizației. Teoria lui Fiedler a contingenței stilurilor de conducere, consideră stilul de conducere ca determinant al controlului situațional și al performanței. El consideră că managerii trebuie să-și adapteze stilurile de conducere și comportamentul la context, adică la membrii grupului și la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
pentru eficiență. O bună combinație (potrivire) între membrii grupului (cu posibilitățile și motivațiile lor), situație (sarcina de îndeplinit, determinările de structură, de mediu) și lider (elementele de personalitate, experiență și comportament) poate conduce la performanță. Stilurile de conducere specifice acestei teorii sunt: conducere bazată pe obiective și conducere bazată pe relații, pe oameni. Fiedler a construit chiar un model în care, în funcție de combinațiile între a) relațiile cu subordonații, b) tipul de sarcină (repetitivă sau nu) și c) nivelul de putere al
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
liderului (slab sau ridicat), rezultă opt situații din care pentru patru accentul stilului de conducere al liderului se recomandă să cadă pe sarcină, iar în celelalte patru, pe relațiile cu subordonații (Fiedler, 1967, apud Luissier și Achua, 2004, p. 144). Teoria „path-goal” („cale-obiective”) a conducerii este parte a teoriilor contingenței și presupune același principiu al adaptării stilului de conducere la context, cu deosebirea că se raportează la angajați în special prin prisma motivației acestora de a îndeplini scopurile organizației și a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
care pentru patru accentul stilului de conducere al liderului se recomandă să cadă pe sarcină, iar în celelalte patru, pe relațiile cu subordonații (Fiedler, 1967, apud Luissier și Achua, 2004, p. 144). Teoria „path-goal” („cale-obiective”) a conducerii este parte a teoriilor contingenței și presupune același principiu al adaptării stilului de conducere la context, cu deosebirea că se raportează la angajați în special prin prisma motivației acestora de a îndeplini scopurile organizației și a posibilităților de a face acest lucru presupunând mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
de a face acest lucru presupunând mai multe stiluri de conducere de referință și mai multe elemente situaționale. Rolul managerului este considerat acela de a sprijini/motiva angajații să găsească modalitatea corectă de atingere a obiectivelor. Stilurile de conducere specifice teoriei „cale-obiective” sunt: directiv, suportiv, participativ, orientat spre performanță și ele trebuie utilizate în funcție de caracteristicile grupului și de tipul de sarcină. Factorii situaționali sunt: pentru subordonați: gradul de supunere, locul controlului (intern sau extern) și abilitățile de a realiza sarcina dată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
adresate clientului la restaurantele fast-food). În aceste condiții este evident că astfel de efecte „negative” ar trebui să fie diminuate prin „umanizarea” mașinilor (organizațiilor mecaniciste). Organizațiile ca organisme vii (sisteme deschise, adaptabile la mediu) Acest lucru s-a întâmplat în teoriile organizațiilor prin trecerea de la managementul științific clasic și birocrație, ca paradigme proprii metaforei mecaniciste, spre paradigma relațiilor umane, ori teoriile contingenței proprii unei funcționări naturale, organiciste a unei organizații. Din perspectiva teoriei relațiilor umane, organizațiile sunt văzute ca organisme vii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
prin „umanizarea” mașinilor (organizațiilor mecaniciste). Organizațiile ca organisme vii (sisteme deschise, adaptabile la mediu) Acest lucru s-a întâmplat în teoriile organizațiilor prin trecerea de la managementul științific clasic și birocrație, ca paradigme proprii metaforei mecaniciste, spre paradigma relațiilor umane, ori teoriile contingenței proprii unei funcționări naturale, organiciste a unei organizații. Din perspectiva teoriei relațiilor umane, organizațiile sunt văzute ca organisme vii care răspund unor nevoi umane după principiul: pentru a motiva indivizii și grupurile trebuie să răspunzi nevoilor lor (umane). Contribuția
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
la mediu) Acest lucru s-a întâmplat în teoriile organizațiilor prin trecerea de la managementul științific clasic și birocrație, ca paradigme proprii metaforei mecaniciste, spre paradigma relațiilor umane, ori teoriile contingenței proprii unei funcționări naturale, organiciste a unei organizații. Din perspectiva teoriei relațiilor umane, organizațiile sunt văzute ca organisme vii care răspund unor nevoi umane după principiul: pentru a motiva indivizii și grupurile trebuie să răspunzi nevoilor lor (umane). Contribuția de reținut din acest capitol al cărții lui Morgan este aceea a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
ierarhiei nevoilor umane (în cazul concret al ierarhiei în cinci trepte a lui Abraham Maslow) cu diverse forme concrete de motivare la care pot apela organizațiile, în ideea de a integra nevoile indivizilor și pe cele ale organizațiilor. Din perspectiva teoriilor contingenței, Morgan consideră organizațiile ca fiind organisme vii care se adaptează la mediu,care sunt împărțite în specii, în categorii și care luptă pentru supraviețuire. Celelalte metafore (creiere, culturi, sisteme politice, închisori ale psihicului, fluxuri și procese de transformare, instrumente
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
dintre grupuri și echipe în organizații. 3.1. Caracteristici ale resurselor umane Indivizii sunt elemente principale ale unei organizații, așa-numitul „capital uman” al acesteia. Putem spune că organizația este suma angajaților plus încă ceva, adică relațiile dintre ei. Din teoriile organizațiilor, am văzut că indivizii, în general, și cei cu responsabilități de conducere, în special, sunt foarte importanți pentru eficiența organizației; ei sunt cei care înființează organizații și cei care le mențin în viață și le fac utile, funcționale. Dacă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
socio-demografice și alte elemente de status, avem și alte detalii despre individ cu privire la abilitățile, cunoștințele, tipul de personalitate, scopurile sale, experiența anterioară concretă, nivelul de inteligență etc., vom putea să-l raportăm mai bine la nevoile și așteptările organizației. În teoriile organizațiilor am văzut că natura umană este explicată în diverse moduri, uneori prin prisma nevoilor economice (omul economic), alteori prin prisma relațiilor (omul social). Uneori, din perspectivă pesimistă, oamenii sunt leneși, lipsiți de voință (Teoria X), alteori, din perspectivă optimistă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
nevoile și așteptările organizației. În teoriile organizațiilor am văzut că natura umană este explicată în diverse moduri, uneori prin prisma nevoilor economice (omul economic), alteori prin prisma relațiilor (omul social). Uneori, din perspectivă pesimistă, oamenii sunt leneși, lipsiți de voință (Teoria X), alteori, din perspectivă optimistă față de natura umană (Teoria Y), oamenii sunt harnici, receptivi, creativi etc. Prin prisma nevoilor am văzut că cineva se poate plasa prin așteptări dar și posibilități (câștiguri, avere) oriunde pe ierarhia piramidală a nivelului de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
că natura umană este explicată în diverse moduri, uneori prin prisma nevoilor economice (omul economic), alteori prin prisma relațiilor (omul social). Uneori, din perspectivă pesimistă, oamenii sunt leneși, lipsiți de voință (Teoria X), alteori, din perspectivă optimistă față de natura umană (Teoria Y), oamenii sunt harnici, receptivi, creativi etc. Prin prisma nevoilor am văzut că cineva se poate plasa prin așteptări dar și posibilități (câștiguri, avere) oriunde pe ierarhia piramidală a nivelului de satisfacere a acestora. Este important dacă cineva se află
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
publicată în 1995 (tradusă și în limba română), nu este însă și descoperitorul său. Conceptul fusese lansat într-un articol din 1990 de către doi psihologi, John Mayer și Peter Salovey. Goleman l-a preluat, l-a împachetat într-o excelentă teorie explicativă și l-a consacrat. În esență, Goleman susține că emoțiile, dar și capacitatea indivizilor de a le recunoaște la ei înșiși și la ceilalți și de a le controla, interpreta, folosi în scopul controlării propriului comportament și anticipării comportamentului
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
și pregătirii mentale pentru conducerea organizației. Cu toate acestea: Daniel Goleman, ca și Freud sau alți oameni de știință, explică succesul unei persoane ca lider printr-o singură variabilă: inteligența emoțională. Ce putem spune despre celelalte variabile „nedescoperite” încă? Evoluția teoriilor despre organizații are multe pietre de hotar care par a deține „explicația” la timpul lor: managementul științific, birocrația, relațiile umane sau resursele umane. Ce va fi după inteligența emoțională? Pe de altă parte, este inteligența emoțională cea care face diferența
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]