KorAP: Find »[drukola/base=opune & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...1023 1024 1025 ...1033 >

25,813 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

Întâmplat sub al Treilea Reich” (21%). Când acordul de reparații a fost dezbătut În Bundestag la 18 martie 1953, comuniștii au votat Împotrivă, liber-democrații s-au abținut, iar Uniunea Creștin-Socială și partidul lui Adenauer au avut păreri Împărțite, mulți deputați opunându-se oricăror Wiedergutmachen (reparații). Pentru ratificarea acordului, Adenauer a avut nevoie de voturile opoziției social-democrate. Nu o dată, Adenauer a exploatat nervozitatea internațională față de o posibilă resurecție a nazismului pentru a-i Împinge pe aliații Germaniei de Vest În direcția dorită

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
li s-au oferit rachete Polaris În condiții similare, Însă fără ca Franța să fi participat la discuții. Acesta era contextul În care, la 14 ianuarie 1963, de Gaulle a anunțat la o conferință de presă că Franța avea să se opună cererii Marii Britanii de a adera la Comunitatea Economică Europeană. Dacă Marea Britanie dorea să fie un satelit al Statelor Unite, foarte bine - Însă nu putea fi și „europeană” În același timp. În paralel, de Gaulle s-a orientat, după cum am văzut, către

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Suez (din cauza votului sovietic) și la numai o săptămână după Întâlnirea de la Sèvres, forțele israeliene au intrat În Sinai. Vasele de război britanice au părăsit baza din Malta, Îndreptându-se spre est. În ziua următoare, Marea Britanie și Franța s-au opus prin veto unei rezoluții ONU care cerea Israelului să se retragă și au adresat un ultimatum Israelului și Egiptului, cerând cu ipocrizie ambelor părți să Înceteze lupta și să accepte o ocupație anglo-franceză a zonei Canalului. A doua zi, avioanele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de exemplu, În Africa de Est - comunitățile de coloniști albi, care aveau privilegii similare, și-au acceptat soarta. Odată ce a devenit limpede că Londra nu avea nici resursele și nici dorința să impună statutul de colonie unei majorități care se opunea (lucru care nu era deloc evident la Începutul anilor ’50, când forțele britanice purtaseră un război murdar secret și brutal Împotriva revoltelor Mau-Mau din Kenya), coloniștii europeni au acceptat inevitabilul și au plecat În liniște. În 1968, guvernul laburist al

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
statele membre, nu toată lumea era pe deplin mulțumită de noile propuneri. În Franța, mulți deputați conservatori (inclusiv gaulliști) au votat Împotriva ratificării Tratatului de la Roma pe considerente „naționale”, În timp ce unii socialiști și radicali de stânga (inclusiv Pierre Mendès-France) s-au opus formării unei „Europe mici”, fără prezența liniștitoare a Marii Britanii. În Germania, Ludwig Erhard, ministrul Economiei În guvernul lui Adenauer și un adept entuziast al comerțului liber, s-a opus „uniunii vamale” neomercantiliste, care ar fi putut să afecteze legăturile Germaniei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
unii socialiști și radicali de stânga (inclusiv Pierre Mendès-France) s-au opus formării unei „Europe mici”, fără prezența liniștitoare a Marii Britanii. În Germania, Ludwig Erhard, ministrul Economiei În guvernul lui Adenauer și un adept entuziast al comerțului liber, s-a opus „uniunii vamale” neomercantiliste, care ar fi putut să afecteze legăturile Germaniei cu Marea Britanie, să restricționeze fluxurile comerciale și să dea peste cap prețurile. În viziunea lui Erhard, CEE era „un nonsens macroeconomic”. Cum observa cu acuitate un specialist, lucrurile ar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nu existau”. Din punctul de vedere al Moscovei, Nagy nu era, desigur, o opțiune obișnuită. În septembrie 1949, el criticase linia ultrastalinistă a lui Mátyás Rákosi și fusese unul dintre cei doi membri ai Biroului Politic maghiar care s-au opus execuției lui László Rajk. Acest lucru, Împreună cu luările critice de poziție față de colectivizarea rurală, dusese la excluderea sa din conducerea partidului și la o „autocritică” publică În care Nagy a admis că a avut o „atitudine oportunistă” și că s-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
latina a Încetat să mai fie folosită În ritualurile zilnice, spre furia perplexă a unei minorități tradiționaliste), ci și răspunsul Bisericii la dilemele vieții moderne. Decretele conciliului arătau clar că Biserica nu se mai teme de schimbare și nu se opune liberal-democrației, economiei mixte, științei moderne, gândirii raționale - nici măcar politicii seculare. S-au făcut primii pași - foarte timizi - spre reconcilierea cu celelalte confesiuni creștine și s-a recunoscut Întrucâtva - nu complet - că stătea În puterea Bisericii să descurajeze antisemitismul prin reformularea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
limitele lui: pentru mulți dintre participanți, impulsul strategic al acestui conciliu nu era să Îmbrățișeze schimbarea radicală, ci să o stăvilească. Când legalizarea avortului și liberalizarea divorțului au fost supuse la vot câțiva ani mai tâziu, autoritățile ecleziastice s-au opus viguros (deși inutil) În țările predominant catolice precum Italia, Franța sau Germania de Vest. Dar chiar și În aceste probleme spinoase, Biserica nu a adoptat o poziție extremă, iar opoziția exprimată nu mai risca să scindeze comunitatea. Într-o societate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
libertatea Întrunirilor; o Întâlnire generală În fiecare dimineață; responsabilitatea profesorilor față de elevi; excluderea profesorilor autoritari și reacționari; organizarea programei În funcție de preferințele elevilor”19. Ciclul de proteste și tulburări din Italia a Început la Torino În 1968, când studenții s-au opus planului de a transfera o parte din universitate (Facultatea de științe) În suburbii - ecou al protestelor care aveau loc În același timp la Nanterre. O situație asemănătoare o reprezenta și Închiderea Universității din Roma În martie 1968, În urma manifestațiilor studențești

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Faschismustheorie, ocultând dimensiunea rasistă a nazismului și subliniind mai degrabă legăturile sale cu producția capitalistă și puterea imperială - care făceau legătura cu Bonn și Washington. Adevăratul „aparat represiv de stat” erau lacheii imperiali de la Bonn; victimele erau cei care se opuneau războiului american În Vietnam. În această logică bizară, tabloidul populist Bild Zeitung, care critica acerb politica studenților, era un nou Der Stürmer, studenții erau noii „evrei”, iar lagărele de concentrare naziste - doar o metaforă utilă pentru crimele imperialismului. Un slogan

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fără Îndoială În Însuși sistemul economic comunist. Economiștii reformiști („revizioniști” avea conotații peiorative) erau mai numeroși În Ungaria. În 1961, János Kádár a lăsat să se Înțeleagă că partidul-stat va considera din acel moment că toți cei care nu se opuneau explicit erau În favoarea reformei; astfel, sub auspiciile regimului kadarist, criticii regimului comunist au putut pentru prima oară să se exprime În siguranță 4. Colectivizarea pământului În anii ’40 și ’50 fusese o greșeală, admiteau reformiștii. Ei recunoșteau, deși mult mai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1939 și apariția, sub oblăduirea naziștilor, a unui stat-marionetă „independent”, cu capitala la Bratislava. Invers, cehii din Boemia și Moravia, urbani și preponderent social-democrați, au fost cei care au votat pentru comuniști În alegerile postbelice, În timp ce slovacii catolici s-au opus sau au rămas indiferenți. Cu toatea acestea, Slovacia nu a dus-o rău sub comunism. Intelectualii slovaci au căzut victime epurărilor comuniste, fiind acuzați de naționalism burghez sau de conspirație anticomunistă (sau ambele). Iar puținii evrei slovaci care au supraviețuit

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și muzica, se plasa Într-un registru grandios, dar coerent și familiar. Dimensiunea comunitară era frapantă: se presupunea că studenții, ca și muncitorii, țăranii, negrii și alte categorii sociale, Împărtășesc interese și afinități care Îi leagă Între ei și Îi opun, ca grup, restului societății. Deși extravagante, proiectele anilor ’60 prezumau o relație Între individ și clasă, clasă și societate, societate și stat, bine cunoscută ca formă, dacă nu În conținut, tuturor gânditorilor și militanților din secolul al XIX-lea. Cultura

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și, un an mai târziu, cu Iugoslavia. Adenauer insistase mereu că În Europa Centrală nu putea fi vorba despre destindere sau dezarmare câtă vreme nu exista o soluție pentru divizarea Germaniei și disputele teritoriale de la frontiera estică. Refuzând să se opună construcției Zidului Berlinului În 1961, Statele Unite demonstraseră Însă că nu doreau să riște o confruntare armată pentru a menține deschisă frontiera din Berlin; iar America refuza, după cum a confirmat președintele Lyndon Johnson În octombrie 1966, să mai fie constrânsă În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
al Partidului Comunist Sovietic, el și Helmut Schmidt au schimbat amintiri vii din experiența comună a războiului - Schmidt amintindu-și chiar cum „ziua lupta pentru Germania și noaptea se ruga ca Hitler să fie Învins”. Willy Brandt, care s-a opus realmente celui de-al Treilea Reich de la Început până la sfârșit, observă flegmatic În memoriile sale că „atunci când se schimbă amintiri din război, falsul și autenticul sunt greu de despărțit”. Dar, dacă reminiscențele erau poate iluzorii, interesele comune erau cât se

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
perturbările aduse de Planul de Stabilizare au iscat mari nemulțumiri În rândul muncitorilor. De la sfârșitul anilor ’60 și până la moartea dictatorului, demonstrațiile, oprirea lucrului, grevele, solicitările privind reprezentarea sindicală și negocierile colective au devenit constante ale vieții spaniole. Regimul se opunea cu fermitate oricărei concesii politice, dar nu-și permitea să afișeze o imagine prea represivă când țara era Înțesată de vizitatori străini: 17,3 milioane În 1966; aproape 34 de milioane cu un an Înainte de moartea lui Franco. Autoritățile spaniole

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pentru un acord limitat de comerț liber cu Comunitatea, decizie reconfirmată după 22 de ani cu un număr de voturi aproape neschimbat 23. Apartenența Marii Britanii la Comunitatea Europeană va fi controversată mai târziu, când prim-ministrul Margaret Thatcher se va opune proiectelor de integrare mai strânsă și va cere ca Marea Britanie să primească Înapoi contribuțiile „excedentare” la bugetul comunitar. Dar, În anii ’70, Londra avea propriile sale probleme și, deși aderarea a provocat o creștere a prețurilor, era mulțumită de includerea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
urmare, căsătoria civilă nu a fost permisă până În 1992 -, nu au existat argumente solide Împotriva aderării sale, susținută printre alții de președintele francez Giscard d’Estaing. Însă când a venit rândul Portugaliei și mai ales al Spaniei, francezii s-au opus din răsputeri. Vinul, uleiul de măsline, fructele și alte produse agricole costau mai puțin la sud de Pirinei; dacă Spania și Portugalia erau admise cu drepturi egale În piața comună europeană, fermierii iberici reprezentau o concurență acerbă pentru cei francezi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a găsi ceva bun, cât de puțin, În urgia socialismului de stat care lovise jumătate de continent, după ce apăruse În Rusia În 1917. „Anticomunismul”, indiferent ce mobiluri avea sau i se imputau, suferea de un grav handicap: părea că se opune Istoriei și Progresului, că nu Înțelege sensul evenimentelor, că neagă vecinătatea esențială dintre statul asistențial democratic (oricât de inadecvat) și proiectul colectivist al comunismului (oricât de compromis). Acesta e motivul pentru care oponenții consensului postbelic erau atât de marginalizați. Cine

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
socialiste - iar educația și privilegiile s-au transmis destul de eficient de-a lungul generațiilor, Îndeosebi În Polonia și Ungaria. Prin urmare, nu erau Întotdeauna Îndrăgiți de restul populației. Ca și În trecut (când cuvântaseră pentru regimurile cărora acum li se opuneau), ei formau o minoritate minusculă În rândul populației și se reprezentau doar pe ei Înșiși. Astfel, când György Konrád scria cu emfază că „nici o persoană care gândește n-ar trebui să urmărească alungarea altora din poziții de putere politică doar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
capitalei și trăgând În demonstranții care Încercau să ocupe studiourile televiziunii naționale. Dar, Începând cu 22 decembrie, soldații, aflați acum sub comanda unui Front al Salvării Naționale (FSN) care controla clădirea televiziunii, au trecut de partea demonstranților și s-au opus trupelor bine Înarmate ale Securității. Între timp, Ceaușeștii au fost prinși, arestați și judecați sumar. Condamnați pentru „crime Împotriva statului”, ei au fost executați În grabă În ziua de Crăciun 29. FSN s-a transformat Într-un consiliu de conducere

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
presă și educație a fost interzisă și, printr-o măsură extrem de jignitoare (și detestată cu patimă), cetățenilor bulgari ce purtau nume de origine turcă li s-a cerut să adopte nume „bulgărești” corespunzătoare. Rezultatul a fost dezastruos. Minoritatea turcă a opus rezistență, iar aceasta a stârnit la rândul ei proteste În rândul intelectualilor bulgari. Comunitatea internațională a protestat vehement, Bulgaria fiind condamnată la ONU și la Curtea de Justiție Europeană. Între timp, ceilalți oligarhi comuniști din Est au Început să se

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
treilea război mondial”. Versiunea amară a lui Antall, deși măgulitoare pentru auditoriu, ocolește adevărul cel mai important despre evenimentele din 1989: mulțimea, intelectualii și liderii sindicali din Est au „câștigat al treilea război mondial” fiindcă Mihail Gorbaciov nu s-a opus. Pe 6 iulie 1989, Gorbaciov s-a adresat Consiliului Europei la Strasbourg, informând auditoriul că Uniunea Sovietică nu se va opune reformei În Europa de Est: era „o chestiune exclusiv la latitudinea popoarelor”. La Conferința conducătorilor din blocul estic desfășurată pe 7

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mulțimea, intelectualii și liderii sindicali din Est au „câștigat al treilea război mondial” fiindcă Mihail Gorbaciov nu s-a opus. Pe 6 iulie 1989, Gorbaciov s-a adresat Consiliului Europei la Strasbourg, informând auditoriul că Uniunea Sovietică nu se va opune reformei În Europa de Est: era „o chestiune exclusiv la latitudinea popoarelor”. La Conferința conducătorilor din blocul estic desfășurată pe 7 iulie 1989 la București, liderul sovietic a afirmat dreptul fiecărui stat de a-și urma propria traiectorie fără interferențe externe. Cinci

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]