25,906 matches
-
catolici - a căror juxtapunere nu e tocmai „postideologică”14. Dar cele două cazuri erau În realitate similare. Togliatti și partidul său se distingeau prin importanța acordată, de-a lungul deceniilor postbelice, stabilității politice, păstrării și consolidării instituțiilor din viața publică democratică - chiar dacă, astfel, comuniștii pierdeau În credibilitate ca avangardă revoluționară. Italia era și ea administrată printr-un sistem de favoruri și funcții care semăna oarecum cu Proporz, cu toate că avantaja puternic una din părți. Dacă Italia a dobândit stabilitatea politică În schimbul unui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
5 decembrie 1962) Vă vorbește Imre Nagy, președintele Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Ungare. În primele ore ale acestei dimineți, trupele sovietice au lansat un atac asupra capitalei noastre, cu intenția evidentă de a răsturna guvernul maghiar legal și democratic. Informez poporul și opinia publică mondială că trupele noastre luptă și guvernul este pe poziție. Imre Nagy la Radioul ungar (4 noiembrie 1956, ora 5.20 a.m.) Este o eroare gravă să apelezi la trupe străine pentru a da o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În mod spontan organizații studențești, consilii ale muncitorilor și „comitete naționale” revoluționare. Ciocnirile dintre poliție și demonstranți au provocat contraatacuri și linșaje. Ignorând sfatul câtorva membri, conducerea Partidului Comunist Maghiar a refuzat la Început să recunoască revolta drept o revoluție democratică, insistând ca aceasta să fie tratată ca o „contrarevoluție” și pierzând astfel ocazia de a o coopta. Abia pe 28 octombrie, la aproape o săptămână de la declanșarea evenimentelor, Nagy a propus, Într-o declarație radiodifuzată, Încetarea ciocnirilor armate, a recunoscut
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Comunist se soldaseră cu 24 de morți din rândurile apărătorilor săi, Imre Nagy s-a adresat din nou țării la postul național de radio. De data aceasta, el anunța că guvernul său se va baza de acum Înainte pe „cooperarea democratică Între partidele din coaliție, la fel ca În 1945”. Cu alte cuvinte, Nagy forma un guvern multipartit. Departe de a se confrunta cu opoziția, Nagy Își baza acum tot mai mult autoritatea pe Însăși mișcarea populară. În propoziția finală a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fel ca În 1945”. Cu alte cuvinte, Nagy forma un guvern multipartit. Departe de a se confrunta cu opoziția, Nagy Își baza acum tot mai mult autoritatea pe Însăși mișcarea populară. În propoziția finală a discursului său, exaltând Ungaria „liberă, democratică și independentă”, el a mers până la a omite, pentru prima oară, compromisul adjectiv „socialistă”. În același timp, Nagy a cerut public Moscovei să „Înceapă retragerea trupelor sovietice” din Budapesta și de pe teritoriul maghiar. Pariul lui Nagy - el credea sincer că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și-au uitat prompt trecutul. În alte țări, social-democrații au abandonat mai greu nostalgia transformărilor radicale. În RFG, Partidul Social-Democrat și-a reformulat obiectivele abia la Congresul din 1959 de la Bad Godesberg. Noul program adoptat susținea fără ocolișuri că „socialismul democratic, ale cărui origini În Europa sunt morala creștină, umanismul și filosofia clasică, nu ține să proclame adevăruri absolute”. Conform acestui document, statul trebuie „să se limiteze la a influența economia prin metode indirecte”. Libertatea pieței muncii și a bunurilor era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politic. Până și apariția unei noi clase de funcționari sociali și beneficiari relativ Înstăriți avea virtuțile ei: ca și fermierii, cei din segmentul inferior al clasei de mijloc (odinioară problematic) erau acum direct interesați de susținerea valorilor și instituțiilor statului democratic. Un câștig pentru social-democrați ca și pentru creștin-democrați, așa cum au sesizat ambele partide. și mai important, era o pierdere pentru fasciști și comuniști. Aceste schimbări reflectau transformările demografice deja menționate, dar și un nivel fără precedent de siguranță personală și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
introduse În timpul primului sau celui de-al doilea război mondial și rămăseseră de atunci În vigoare. În alte teritorii - Germania, Italia și câteva dintre statele ocupate de acestea -, regulamentele postbelice se situau În prelungirea unor legi fasciste pe care parlamentul democratic preferase să le mențină. În pragul anilor ’70, relativ puține dintre forțele „morale” represive datau dinaintea secolului al XIX-lea (cea mai anacronică instituție fiind, probabil, Biroul Lordului Chamberlain din Marea Britanie, consacrat cenzurii teatrului: posturile de examinator al pieselor și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reușit să readucă Biserica pe scena politică. Îmbrățișând deschis o politică reacționară, de la legăturile strânse cu Mussolini la entuziasmul pentru dictatorii catolici din Spania și Portugalia, papalitatea a menținut sub Pacelli o linie fermă și În politica internă a țărilor democratice. Catolicii italieni, În special, au fost lămuriți că e o impietate să votezi Împotriva creștin-democraților; În țări relativ liberale precum Belgia sau Olanda, instituția catolică locală avea instrucțiuni stricte să mobilizeze votul credincioșilor exclusiv În favoarea partidelor catolice. Abia la nouă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
redescoperirea lui Marx Însuși. Revelația unui Marx nou și vizibil diferit era tocmai esența atracției marxiste În acei ani. „Vechiul” Marx era cel al lui Lenin și Stalin: gânditorul victorian ale cărui scrieri neopozitiviste despre societate anticipau și validau centralismul democratic și dictatura proletariatului. Chiar dacă nu putea fi Învinovățit de aplicările date scrierilor sale de maturitate, acest Marx le era asociat iremediabil. În slujba comunismului sau social-democrației, el era vechea stângă. Noua stângă, conturată spre 1965, a căutat texte noi - și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care se desfășura În direct, În fața unui public de televiziune internațional. Liderii ei erau grozav de telegenici: juni convingători și atrăgători, care conduceau tineretul francez pe bulevardele istorice de pe malul stâng al Senei 18. Revendicările lor - un mediu universitar mai democratic, sfârșitul cenzurii morale sau pur și simplu o lume mai bună - erau accesibile și, În ciuda pumnilor Încleștați și retoricii revoluționare, nu tocmai amenințătoare. Greva națională, misterioasă și tulburătoare, i-a aureolat pe studenți: cei care detonaseră Întâmplător Încărcătura explozivă de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fără preget la confruntarea cu „regimul” de la Bonn, iar guvernul amenința să răspundă provocărilor violente din Berlinul de Vest și de oriunde altundeva, Habermas - căruia i s-au alăturat Grass, Walser, Enzensberger și Hochhuth - a făcut apeluri repetate la rațiunea democratică, cerând deopotrivă studenților și guvernului să respecte legalitatea republicană. O lună mai târziu, Dutschke a plătit el Însuși prețul polarizării violente pe care o Încurajase: la 11 aprilie 1968 a fost Împușcat la Berlin de un simpatizant neonazist. Au urmat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai târziu, Comitetul Central a adoptat un Program de Acțiune care cerea un statut egal și autonomie pentru Slovacia, reabilitarea victimelor trecutului și „democratizarea” sistemului economic și politic. Partidul promova acum oficial ceea ce Programul numea „un experiment unic al comunismului democratic”: „socialismul cu față umană”, cum i se spunea În popor. În timp (documentul menționa o perioadă de tranziție de zece ani), Partidul Comunist Cehoslovac avea să permită apariția altor partide cu care va concura În alegeri adevărate. Nu erau idei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reformiștii din partid voiau „de fapt” să dea comunismul pe un capitalism liberal și că entuziasmul lor pentru „socialismul cu față umană” era doar un reflex sau un compromis retoric. Dimpotrivă: ideea că exista o „a treia cale”, un socialism democratic compatibil cu instituții libere, care să respecte libertățile individuale și scopurile colective, aprinsese imaginația studenților cehi, ca și pe cea a economiștilor maghiari. Diferența dintre stalinismul discreditat al generației Novotný și idealismul reînnoit al erei Dubček era neîndoielnică - chiar și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
punct de cotitură definitiv În istoria comunismului, mai mult chiar decât tragedia maghiară din 1956. Iluzia că era posibil să reformezi comunismul, că stalinismul fusese o direcție greșită, o greșeală care mai putea fi corectată, că idealurile fundamentale ale pluralismului democratic ar putea cumva deveni compatibile cu structurile marxismului colectivist - această iluzie a fost strivită de tancuri, o dată pentru totdeauna, la 21 august 1968. Alexander Dubček și Programul lui de Acțiune nu erau un Început, ci un sfârșit. Radicalii sau reformiștii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fondul incapacității evidente a conservatorilor de a calma neliniștea publică, numai pentru a fi acuzat În anii următori de o ineficiență comparabilă, dacă nu chiar mai gravă. În Marea Britanie s-a vorbit chiar, la un moment dat, de inadecvarea instituțiilor democratice În fața crizelor moderne, iar presa a făcut speculații pe marginea avantajelor unui guvern de tehnocrați sau ale unei alianțe „corporatiste” de experți „apolitici”. Ca și de Gaulle (În mai 1968), politicieni importanți din Marea Britanie au considerat necesar să stea de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
giumbușlucurile retorice prost adaptate ale radicalismului de secol al XIX-lea. Dorința de a prăvăli edificiul securității și stabilității În capul generației părinților era expresia extremă a unui scepticism mai general, În lumina trecutului recent, cu privire la credibilitatea locală a pluralismului democratic. Nu e o Întâmplare, așadar, că „teroarea revoluționară” a luat forma ei cea mai amenințătoare În Germania și Italia. Legătura dintre politica extraparlamentară și violența pură s-a revelat pentru prima oară În Germania, În aprilie 1968, când patru tineri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu 85 de morți și 200 de răniți), iar În Mezzogiorno, Mafia și-a accentuat strategia de teroare În războiul cu poliția, magistrații și politicienii locali. Dar, În măsura În care reapariția terorii fasciste și resurgența violenței mafiote ilustrau și exacerbau vulnerabilitatea instituțiilor democratice, manifestările lor erau interpretate - probabil corect - de teroriștii de stânga drept o confirmare a propriului succes. Ambele extreme Încercau să destabilizeze statul făcând viața de zi cu zi insuportabil de periculoasă - cu diferența că extrema dreaptă găsea protecție și sprijin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la mine În curte” care trimite clar la un model mai vechi. Nu e deci nimic contradictoriu În faptul că un dictator bătrâior ca António Salazar a impus cu entuziasm În Portugalia aceleași măsuri ecologiste pe care le luau guvernele democratice la Viena sau Amsterdam, la insistențele radicalilor de după 1968. Sceptic față de materialism și hotărât să nu intre În secolul XX, Salazar era În felul lui un entuziast sincer al obiectivelor ecologice, pe care le-a atins printr-un expedient foarte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și spanioli și acreditat de Santiago Carrillo, secretarul general al comuniștilor spanioli, Într-un eseu intitulat Eurocomunismul și statul (1977). Partidul Comunist Spaniol abia intrase pe scena politică după decenii de clandestinitate, iar liderii săi țineau să-și dovedească orientarea democratică. Ca și camarazii italieni, ei au Înțeles că cea mai bună metodă era să se distanțeze atât de Uniunea Sovietică din prezent, cât și de propriul lor trecut leninist. Eurocomunismul a repurtat un succes vremelnic, mai puțin În rândul alegătorilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
puțin În rândul alegătorilor și mai mult printre intelectuali și universitari, care au luat drept renaștere politică a marxismului ceea ce, de fapt, era expresia epuizării sale doctrinale. Ca să scape de povara propriei istorii și să se impună drept mișcare(a) democratică a stângii, comuniștii occidentali ar fi trebuit să renunțe nu doar la „dictatura proletariatului” și alte formule retorice aruncate În cursul anilor ’70 pe rugul capriciilor ideologice. Ei trebuiau să se dezică public de orice legătură cu comunismul sovietic - gest
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
generală că regele fusese inadmisibil de părtinitor sugerau că scrutinul următor nu va face decât să mărească ponderea stângii. Sub acest pretext - „pericolul comunist” invocat sistematic În Grecia din 1949 - și acuzând incompetența clasei politice și defectele incontestabile ale instituțiilor democratice naționale, pe 21 aprilie un grup de ofițeri sprijinit de venerabile grupări de dreapta din cadrul armatei a confiscat puterea. Sub comanda lui Ghiorghios Papadopoulos, ei au inundat străzile Atenei cu tancuri și trupe speciale, au arestat politicieni, jurnaliști, lideri sindicali
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
putere pe cale parlamentară, s-ar putea orienta spre metode alternative - după cum i-a declarat unui jurnalist italian În iunie 1975, „o democrație cum aveți dumneavoastră În Europa de Vest nu e posibilă... Portugalia nu va fi o țară cu libertăți și monopoluri democratice. Nu va permite acest lucru”. Din aprilie până În noiembrie, tensiunile au crescut. Comentatorii străini se temeau de o iminentă lovitură de stat comunistă, iar aliații Portugaliei din NATO și partenerii comerciali occidentali au promis să ofere ajutor și integrare dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a predat oficial puterea autorităților civile. țara urma să fie guvernată conform unei Constituții votate În aprilie 1976 și care reflecta Încă retorica și elanurile din ’74: ea angaja Portugalia Într-o „tranziție spre socialism prin crearea condițiilor pentru exercițiul democratic al puterii de către clasele muncitoare”. În alegerile legislative din aceeași lună, socialiștii au ieșit din nou primii, deși cu un procent ușor redus, iar Mário Soares a format primul guvern portughez democratic după aproape o jumătate de secol. Perspectivele democrației
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tranziție spre socialism prin crearea condițiilor pentru exercițiul democratic al puterii de către clasele muncitoare”. În alegerile legislative din aceeași lună, socialiștii au ieșit din nou primii, deși cu un procent ușor redus, iar Mário Soares a format primul guvern portughez democratic după aproape o jumătate de secol. Perspectivele democrației portugheze rămâneau sumbre: Willy Brandt nu era singurul contemporan care vedea În Soares un nou Kerensky, pion incompetent al forțelor nedemocratice care se vor descotorosi de el cu prima ocazie. Dar Soares
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]