2,761 matches
-
lui Russell. Din cauza calmului abia la ora 11am, 5 ore după ce s-au văzut prima oară, cele două flote erau în raza fiecăreia. Linia franceză era condusă de Escadra Albastră și Albă, 14 nave de linie în 3 divizii sub amiralii Nesmond, d’Amfreville și Relingue. Lor li se opunea Escadra Albă olandeză de 26 nave de linie sub Almonde, alcătuită și ea din 3 divizii sub Van der Putte, Gilles Schey și Callenburgh. În centru, Escadra Albă franceză (16 nave
Bătăliile de la Barfleur și de la La Hougue () [Corola-website/Science/333474_a_334803]
-
se ferească de ele. O navă incendiară s-a încurcat cu "Perle", dar echipajul acesteia a reușit să o elibereze; o alta, eliberată de "Cambridge" 70 și țintită către "Soleil Royal", s-a apropiat atât de mult încât forță nava amiral franceză să își taie ancora, dar aceasta reuși să se reancoreze înainte de a intra în raza de acțiune a navelor lui Russell. 9pm Pe la ora 9 Shovell și Rooke au decis că poziția lor era prea expusă ca să mai rămână
Bătăliile de la Barfleur și de la La Hougue () [Corola-website/Science/333474_a_334803]
-
Ministrului Naval francez, multe dintre nave aveau ancore necorespunzătoare pentru a rezista puternicelor valuri mareice din zonă. De asemenea, era și lipsa unui port fortificat la Cherbourg. Probabil că Tourville a încercat prea mult timp să își salveze magnifica navă amiral, "Soleil Royal", dar în cele din urmă și-a dat seama că era fără speranță și și-a mutat steagul pe "Ambitieux", nava lui Villette Mursay. Zorii dimineții de 20/30 mai găsi flota franceză împrăștiată în grupuri pe o
Bătăliile de la Barfleur și de la La Hougue () [Corola-website/Science/333474_a_334803]
-
serios divizia acestuia. La 21/31 mai flota franceză era ancorată lângă Capul La Hague împotriva mareei. Contingentul din frunte, 21 nave sub Pannetier, ocolise capul și se afla în Rada Alderney, în timp ce restul, 13 nave cu Tourville și ceilalți amirali, se aflau la Est. De vreme ce vremea se înrăutățea, aceste nave au început să își târască ancorele și au fost forțate să își taie cablurile ancorelor și să fugă în fața vântului și a fluxului. Trei dintre cele mai avariate au fost
Bătăliile de la Barfleur și de la La Hougue () [Corola-website/Science/333474_a_334803]
-
Hervé Riel, care a acționat ca pilot când piloții săi nu mai știau ce să facă. Almonde și Ashby nu au încercat să îl urmărească și au fost mai târziu criticați de Russell pentru că nu au facut-o, deși singurul amiral care știa acele ape, Carter, murise din cauza rănilor. Almonde a încercat urmărirea ocolind cu escadra sa Alderney pe la Vest, dar întârzierea i-a permis lui Panntier să obțină un avans prea mare și Almonde abandonă cursa. Pannetier a ajuns mai
Bătăliile de la Barfleur și de la La Hougue () [Corola-website/Science/333474_a_334803]
-
de flota engleză a lui Russell. Trei dintre cele mai avariate au fost aruncate pe plaja din Cherbourg, unde au fost atacate și distruse de escadra engleză a vice-amiralului Delaval. Restul de 10 nave franceze, cu Tourville și 4 dintre amiralii săi, au coborât mai departe pe coastă pentru a fi eșuate în seara de 21 mai (1 iunie) în afara micului port Saint-Vaast-la-Hogue. Acesta era locul unde francezii adunaseră o armată sub comanda lui Iacob al II-lea și o flota
Bătăliile de la Barfleur și de la La Hougue () [Corola-website/Science/333474_a_334803]
-
construcția ambelor fațade: prima, cea care dă înspre canal, este în stil clasic; a doua, înspre campo, este în stil baroc și datează din 1604. Pe prima fațadă, familia Cappello a decis să amplaseze în 1542 un monument funerar al amiralului Vincenzo Cappello, care a murit în 1541, în timp ce a doua fațadă adăpostește trei statui ale altor membri ai familiei Cappello. Campanila în stil baroc datează din 1688. Ea a fost inițiat și proiectată de preotul Francesco Zucconi în 1611. Pe
Biserica Santa Maria Formosa din Veneția () [Corola-website/Science/333511_a_334840]
-
fost aprobat de către Papa Clement al XI-lea. În aprilie 1715, un grup de doisprezece călugări catolici armeni în frunte cu Mekhitar de Sebastia au sosit în Veneția de la Moreea (Peloponez), ca urmare a invadării acestui oraș de către Imperiul Otoman. Amiralul venețian Mocenigo și guvernatorul Moreei, Angelo Emo, "simpatizând profund cu primejdia înfricoșătoare a comunității nefericite, au cedat rugămințile lor stăruitoare și le-au acordat permisiunea de a se îmbarca pe o navă guvernamentală, care era pe cale să plece spre Veneția
San Lazzaro degli Armeni () [Corola-website/Science/333514_a_334843]
-
martie, a părăsit Hawaii îndreptându-se spre Ulithi, unde a întâlnit-o pe sora ei "Alaska" la 13 martie. La scurt timp după aceea, "Guam" și restul Grupului de Sprijin 58, principala forță de luptă a Marinei SUA condusă de Amiralul Arthur W. Radford, s-au îndreptat spre un raid în insulele japoneze Kyushu și Shikoku. Grupul de Sprijin 58 a ajuns în Japonia la 18 martie și a fost atacat în scurt timp de avioane kamikaze și bombardiere japoneze. "Guam
USS Guam (CB-2) () [Corola-website/Science/331031_a_332360]
-
9 iunie, după care au plecat în San Pedro Bay în Golful Leyte, ajungând la 13 iunie. După ce s-a întors la Okinawa în iulie, "Guam" a fost atribuită Grupului de Sprijin de Crucișătoare 95, unde a servit ca vas amiral, împreună cu sora ei "Alaska", sub comanda Contraamiralului Francis S. Low. Pe 16 iulie, "Guam" și "Alaska"au organizat o operațiune de eliminare a navelor de transport japoneze în China de Est și în Marea Galbenă. Totuși, nu au avut un
USS Guam (CB-2) () [Corola-website/Science/331031_a_332360]
-
trei portavioane de escortă, în estuarul râului Yangtze de lângă Shangai. Din nou, operațiunea nu a avut un succes considerabil, iar navele s-au întors la Okinawa la 7 august. La scurt timp după întoarcerea în Okinawa, "Guam" a devenit vasul amiral a Forței Chinei de Nord, comandată din nou de Contraamiralul Low. Unitatea a fost însărcinată să ridice steagul în regiune, incluzând porturile din Tsingtao, Port Arthur, și Dalian. La 8 septembrie, "Guam" a intrat în Jinsen, Coreea, pentru a sprijini
USS Guam (CB-2) () [Corola-website/Science/331031_a_332360]
-
problemele din apus prin invadarea Belgiei, Olandei și Franței. Luând în considerare posibilitatea ca porturile de la Canalul Mânecii să ajungă sub controlul "Kriegsmarine", "Großadmiral" Erich Raeder a încercat să anticipeze pașii care ar fi trebuit făcuți după victoria pe continent. Marele amiral i-a cerut ofițerului său cu operațiunile, Kapitän Hans Jürgen Reinicke, să facă o analiză a unei posibile debarcări în Anglia. Reinicke și-a finalizat raportul preliminar în cinci zile și a identificat o serie de premise obligatorii: În decembrie
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
Mare” ar fi eșuat oricum, datorită slăbiciunii marinei germane. Opinia conform căreia „Leul de Mare” ar fi fost un eșec indiferent de o posibilă victorie germană în bătălia aeriană era împărtășită de un număr de ofițeri de stat major. Marele amiral Karl Dönitz considera că superioritatea aeriană nu este suficientă. Dönitz a declarat că germanii nu aveau nici controlul asupra spațiului aerian, nici al mărilor și nici nu aveau vreo șansă să le cucerească. Erich Raeder, comandantul "Kriegsmarine" în 1940 aprecia
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
flotă. În continuare el considera că o invazie germană în Anglia ar reprezenta o chestiune de viață sau moarte pentru britanici, care nu ar ezita să angajeze întreaga forță navala până la ultimul vas și ultimul om în lupta pentru supraviețuire. Amiralul a remarcat că Luftwaffe era capabilă să apere transporturile navale germane împotriva raidurilor flotei britanice și a considerat că forțele aeriene germane nu erau capabile să suplinească nici pe termen scurt inferioritatea "Kriegsmarine"}}. Când Franz Halder, șeful marelui stat major
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
au elaborat un studiu cu privire la posibilitatea invaziei din Anglia în care au ajuns la concluzia că o asemenea acțiune are nevoie de îndeplinirea a două condiții - asigurarea superiorității aeriene, respectiv navale, pe care Germania nu avea să o atingă vreodată. Amiralul [[Karl Dönitz]] considera că superitatea aeriană nu ar fi fost insuficientă și admitea că „Nu avem nici controlul spațiului aerian sau al mărilor, nici nu eram capabili să îl obținem” . Pe 14 august 1940, Hitler a declarat apropiațiolor că nu
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
în Zeelanda și l-a limitat la regiunea Iutlanda. În 1147, Svend și Knut s-au unit pentru a sprijini Cruciada Wendish. În timp ce Svend s-a angajat în lupta navală, el a primit puțin sprijin din partea lui Knut, pierdzându-și vasul amiral. Războiul civil a fost aprins din nou. După mai multe lupte, Svend a cucerit Funen și părți din Iutlanda și a stabilit ca Valdemar să fie Duce de Schleswig. Svend a reușit să-l alunge pe Knut în 1150 iar
Svend al III-lea al Danemarcei () [Corola-website/Science/331271_a_332600]
-
au intrat în franceză pe mai multe căi. Încă în Evul Mediu, contactele dintre cruciați și arabi, precum și vecinătatea cu Spania cucerită de arabi au avut unele consecințe lingvistice. De exemplu, din secolul al XII-lea datează în franceză cuvântul "amiral" cu sensul de „emir” la sarazini, iar din secolul al XIII-lea cu sensul de astăzi. Alte cuvinte împrumutate în acea epocă sunt "farde" devenit ulterior prin derivare "fardeau" „povară” (sec. XII); "arsenal", "jarre" „urcior”, "luth" „lăută” (sec. XIII). Alte
Lexicul limbii franceze () [Corola-website/Science/331267_a_332596]
-
în Zeelanda și l-a limitat la regiunea Iutlanda. În 1147, Svend și Knut s-au unit pentru a sprijini Cruciada Wendish. În timp ce Svend s-a angajat în lupta navală, el a primit puțin sprijin din partea lui Knut, pierdzându-și vasul amiral. Războiul civil a fost aprins din nou. După mai multe lupte, Svend a cucerit Funen și părți din Iutlanda și a stabilit ca Valdemar să fie Duce de Schleswig. Svend a reușit să-l alunge pe Knut în 1150 iar
Casa de Estridsen () [Corola-website/Science/331281_a_332610]
-
om de stat italian otoman care a deținut funcția de Mare Vizir timp de patruzeci de zile între 27 octombrie și 5 decembrie 1596, în timpul domniei lui Mehmed al III-lea. El a fost, de asemenea, un pașă kapudan (Mare Amiral al Marinei Otomane), precum și general. El este cel care l-a înjunghiat mortal pe domnitorul Ion-Vodă cel Viteaz, călcând jurământul otomanilor de a-i cruța viața. El s-a născut ca Scipione Cicala în Genova sau Messina în jurul anului 1545
Iusuf Sinan Pașa Cigalazade () [Corola-website/Science/334086_a_335415]
-
1586, a luptat cu succes în vestul Persia în ultimii ani ai războiului, aducând Nihavand și Hamadan sub control otoman. După pacea din 1590, el a fost numit guvernator de Erzurum, iar în 1591 a devenit pașă kapudan sau Mare Amiral al flotei otomane. El a deținut această funcție până în 1595. În cel de-al treilea vizirat (1593-1595) al lui Koca Sinan Pasha a fost promovat ca al patrulea vizir. La acea vreme, otomanii se aflau în război cu Austria începând
Iusuf Sinan Pașa Cigalazade () [Corola-website/Science/334086_a_335415]
-
este o clasă de super-portavioane cu propulsie nucleară în serviciul Marinei Statelor Unite, care a primit numele după amiralul Chester W. Nimitz, comandantul Flotei din Pacific al Marinei americane, ultimul amiral de flotă din Marina SUA. Cu o lungime totală de 333m și un deplasament de peste 100.000 tone aceste portavioane sunt cele mai mari nave construite și aflate
Clasa de portavioane Nimitz () [Corola-website/Science/331694_a_333023]
-
este o clasă de super-portavioane cu propulsie nucleară în serviciul Marinei Statelor Unite, care a primit numele după amiralul Chester W. Nimitz, comandantul Flotei din Pacific al Marinei americane, ultimul amiral de flotă din Marina SUA. Cu o lungime totală de 333m și un deplasament de peste 100.000 tone aceste portavioane sunt cele mai mari nave construite și aflate în serviciu vreodată, fiind surclasate doar de clasa de portavioane Gerald Ford
Clasa de portavioane Nimitz () [Corola-website/Science/331694_a_333023]
-
punând la îndoială în Japonia capacitatea liderilor militari de a-și apăra insulele de origine. De asemenea, bombardamentul determinat Japonia să-și retragă forță de portavioane puternice din Oceanul Indian pentru a-și apăra insulele de origine, raidul contribuid la decizia amiralului Isoroku Yamamoto de a ataca Insula Midway în Pacificul Central - un atac care s-a transformat într-o înfrângere strategică decisivă a Marinei Imperiale Japoneze de către UȘ Navy în Bătălia de la Midway. Doolittle, care au crezut inițial că pierderea tuturor
Raidul Doolittle () [Corola-website/Science/331706_a_333035]
-
la 23 octombrie, a ajuns înapoi în Pacificul de Sud întâlnindu-se cu Horneț, iar restul forțelor navale aliate din Pacificul de Sud, la 24 octombrie, la 506 km nord-est de Espiritu Sânto. În al doilea rând, la 18 octombrie, amiralul Chester Nimitz - comandantul Aliaților din Pacific l-a înlocuit pe viceamiralul Frank J. Fletcher cu contraamiralul Thomas C. Kinkaid și pe viceamiralul Robert Ghormley cu viceamiralul William Halsey în funcția de comandant în zona Pacificului de Sud: persoană aflată în
Bătălia de la Insulele Santa Cruz () [Corola-website/Science/331711_a_333040]
-
au ajuns la baza navală japoneză principala de la Atolul Truk la începutul lunii octombrie și s-au alăturat portavioanelor Shōkaku și Zuikaku. Cu cinci portavioane complet echipate cu avioane, plus numeroase cuirasate, crucișătoare și distrugătoare, Flotă Combinată Japoneză, comandat de amiralul Isoroku Yamamoto, erau încrzători că ar putea repara înfrângerea lor în Bătălia de la Midway. În afară de câteva raiduri aeriene pe aerodromul Henderson Field în luna octombrie, portavioanele japoneze și navele de luptă de sprijin au rămas în afara luptei pentru Guadalcanal, în
Bătălia de la Insulele Santa Cruz () [Corola-website/Science/331711_a_333040]