KorAP: Find »[drukola/base=conviețuire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...102 103 104 ...115 >

2,866 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Deși asimilarea nu a avut aceeași intensitate pe întreg teritoriul vechii Dacii, stadiul de dezvoltare social-economică a avut consecințe nete în favoarea populației romanice-cea mai evoluată, cea mai numeroasă și cea mai veche etnică și creștină. În secolele VII-X, în cursul conviețuirii româno-slave, majoritatea slavilor se vor topi (contopi) treptat, etnic și lingvistic, în marea masă a românilor-autohtonii și stăpânii pământurilor de la Dunăre, Carpați și Mare. Chiar dacă în unele regiuni periferice ale spațiului românesc, anumite comunități slave vor fi supraviețuit până în secolele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
migratoare. În secolele VII-X, asimilarea de către români a unor grupuri de slavi este dovedită concret nu numai de prezența unor elemente culturale specifice fiecărei populații, în așezări și cimitire, ci și prin folosirea în comun a acelorași așezări și cimitire. Conviețuirea îndelungată între români și populațiile nomade, slavi mai ales, eterogene sub aspect etnic și lingvistic, s-a încheiat cu o sinteză culturală unitară (civilizație), specifică unor teritorii întinse. Superioritatea numerică, caracterul autohton și sedentar, ca și trăsăturile generale ale civilizației

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
militare slave de lungă durată, a avut consecințe profunde asupra societății romanice autohtone. Limba slavilor rămași în Dacia (nordul Dunării), după 602, s-a stins (a dispărut), dar aceste influențe slave au persistat în limba romanicilor din nordul Dunării, în urma conviețuirii timp de secole cu aceștia (vezi cap. VII). Slavii din Dacia, care locuiau în Carpați și la Dunăre, nu au alcătuit state (regate), precum neamurile germanice și turanice (goți și huni), iar organizarea lor politică era cea gentilică (bazată pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sud. Procopius, în Istoria secretă, spune că de pe urma actelor de pradă ale slavilor, 20.000 de romani sunt duși anual în robie în părțile scitice, adică în nordul Dunării.19 O importantă mărturie contemporană despre romanicii din nordul Dunării și conviețuirea lor cu slavii, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, este Strategiconul împăratului Mauriciu. Astfel, aflăm că prizonierii luați de slavi, după un timp, sunt lăsați liberi, fie să se întoarcă în țara lor (în Imperiu), fie să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavi, după un timp, sunt lăsați liberi, fie să se întoarcă în țara lor (în Imperiu), fie să rămână în nordul Dunării, ca oameni liberi și amici ai lor (slavilor). Și din această mărturie, autorizată, rezultă că era posibilă o conviețuire a populației daco-romane cu slavii. În acest timp, slavii instalați în Dacia (nordul Dunării) trăiau în sate și aveau pământuri cultivate-ei cunoșteau agricultura, susține Panaitescu, dar baza economiei lor nu era cultivarea pământului, ci creșterea vitelor, folosite și ca unitate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavii din Dacia duceau o viață stabilă de crescători de vite și agricultori (cultivatori). Erau organizați sub forma "democrației militare", având mulți regi-conducători ai unor uniuni de triburi. Așadar, în secolele VI-VII, în nordul Dunării, erau condiții favorabile unei conviețuiri a romanicilor cu slavii. Strategiconul lui Mauriciu este cel mai vechi document (text) despre existența unei populații romanice în nordul Dunării: bizantinii știau bine că între slavii din Dacia (nordul Dunării) locuia o populație romanică care conviețuia cu slavii. Este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
A.D. Xenopol ș.a.). Dar, în acest fel, nici germanii, nici slavii sau hunii n-ar fi putut trăi (supraviețui) pe pământurile ocupate fără acei producători care munceau pentru ei. Astăzi, concluzia judicioasă care s-a impus este aceea a unei conviețuiri între dominatorii nomazi (alogeni) și autohtonii romanici. Mai direct spus: acolo unde au fost barbari în Dacia, trebuie să fi fost și autohtoni, căci nefiind vorba despre o colonizare masivă germană sau slavă, mai curând putem vorbi despre o pătură

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
supusă nici unei stăpâniri monarhice sau senioriale feudale. Aceasta avea să ducă la asimilarea slavilor și a altor populații de alogeni din nordul Dunării de către români. Două concluzii se impun: 1. Influența slavă în limba română-fenomen cultural și etnic, se datorește conviețuirii roimâno-slave care a durat mai multe secole (VII-XI) și care a sfârșit prin asimilarea slavilor de către români-colonizarea slavă era sporadică în nordul Dunării. 2. În schimb, în sudul Dunării, unde s-au constituit state slave, lucrurile au evoluat altfel: aici

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unui proces ce se întinde de-a lungul mai multor secole și terminat abia în secolul al VIII-lea (Panaitescu). Doar în acest fel, prin teoria pânzelor de populație, care treptat se cristalizează pe un anumit teritoriu, printr-o lungă conviețuire, în aceleași regiuni, se clarifică înrâurirea slavă asupra limbii române, marele număr de cuvinte împrumutate și unele elemente gramaticale slave în limba noastră și, totodată, puternica influență a limbii latine sud-dunărene asupra limbii bulgare, inclusiv în gramatică (vezi mai jos

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de secole de înrâuriri reciproce între români și slavi, iar nu prin vreo despărțire străveche și brutală a populației autohtone spre munte, se explică asemănarea strânsă între cele trei dialecte românești: daco-român, macedo-român și meglenoromân. Dacă se admite o lungă conviețuire latino-slavă și despărțirea dialectelor românești în spațiul locuit odinioară de romanitatea sud-dunăreană, prin treptata desnaționalizare (asimilare) a unor ramuri intermediare, încheiate abia în secolul al XIII-lea, atunci se poate explica unitatea dialectică a limbii române. Contactul între daco-romani, aromâni

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
formării poporului român și îmbogățirea vocabularului limbii românești a fost însemnată, fiind asemănătoare celei a popoarelor germanice la nașterea etniilor neolatine apusene. Cu toate acestea, componenta slavă n-a modificat structura de bază daco-romană a poporului român. Însă, în urma contactului (conviețuirii) prelungit cu slavii (secolele VII-X), în cursul căruia aceștia au fost asimilați de autohtoni, limba română a primit numeroase cuvinte și a dobândit o coloratură ce o deosebește de limbile romanice apusene.30 Procesul de etnogeneză românească a durat aproximativ

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
locuire. Din cele 12 orașe cunoscute din Dacia, 9 au nume autohtone, terminația -dava din numele unor orașe (Sucidava, Capidava) a supraviețuit. Pe lângă dacii din provincia romană, în teritoriile învecinate trăiau dacii liberi: în Moldova, Muntenia, Crișana, Maramureș. În cursul conviețuirii, cu coloniștii romani, dacii au fost asimilați de ei, dar au transmis un număr de cuvinte ce au intrat în vocabularul limbii române. Romanizarea Este un proces complex, desfășurat într-o lungă perioadă de timp, pe parcursul câtorva secole. El a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
generale, în secolul al X-lea, când apar primele mențiuni scrise despre români (vlahi). La acea dată, românii se individualizaseră ca popor și nu mai puteau fi confundați nici cu rhomanioii (bizantinii), nici cu slavii (rușii), nici cu bulgarii.35 Conviețuirea românilor cu slavii Cu privire la capitolul cel mai obscur din trecutul neamului nostru, acel dificil, în aparență iremediabil hiatus, lipsit aproape complet de documente scrise și cu puține materiale arheologice, al perioadei medievale (secolele VII-X-anii 602-970), de formare și închegare a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pentru multe secole, din câmpii și din văile largi, în văile înguste de munte, în poieni și platouri. Locurile bune pentru agricultură au încăput pe mâinile cuceritorilor slavi (Emil Petrovici, în "Transilvania", LXXIII, 1942, p. 865). Această etapă obscură, de conviețuire (simbioză) slavo-română, în Dacia carpatică, când s-a produs procesul de sinteză etnică-socială și de încrucișare lingvistică, a fost decisivă în etnogeneza românească. Concret, cum au conviețuit românii cu slavii ? E. Petrovici încearcă să răspundă acestei întrebări: "Viața în comun

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ambele limbi, din străvechea limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică și în zona carpato-dunăreană, susține Al. Rosetti, pe urmele lui Hasdeu, Philippide, Capidan, Pușcariu. Această realitate infirmă teza privitoare la "simbioza româno-albaneză", la sfârșitul antichității și începutul evului mediu, și "conviețuirea" celor două popoare, sursa "împrumuturilor" din albaneză în română. Elementele fonetice, morfologice și sintactice în română și albaneză nu justifică o "comunitate" între cele două limbi, iar cuvintele indo-europene comune prezintă aspecte de mare vechime în limba română, pătrunse într-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că daco-moesiana sau traco-ilira reprezintă substratul comun al celor două limbi, româna și albaneza. Lingvistul I. I. Russu susține următoarele: faptul că nu există împrumuturi lexicale din albaneză în română și din română în albaneză, după anul 600, anulează teza conviețuirii albano-române în sudul Dunării, conform teoriei lui Roesler. Aceste cercetări au adus argumente decisive susținerii că termenii comuni românei și albanezei (aprox. 70) nu sunt împrumuturi ale românei din albaneză, ci provin din substratul comun (traco-ilir). Gh. Brătianu se întreabă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
strânsă legătură ("simbioză"!) cu albanezii și cu bulgarii (slavii meridionali, balcanici), această ipoteză (axiomă, pentru unii) trebuie abandonată integral, definitiv. Astfel, în prezent, este limpede că strămoșii românilor n-au locuit împreună cu strămoșii albanezilornu a existat un contact sau o conviețuire între români și albanezi, în evul mediu, în dreapta Dunării! Un aspect însemnat este individualitatea limbii române în perioada anterioară influenței slave, așa cum spunea Pușcariu: "faptul că găsim în cele patru dialecte un număr mare de împrumuturi de la slavi ne arată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de la slavi ne arată că străromânii au conviețuit cu slavii nu năvălirea slavilor i-a împrăștiat pe români în cele patru grupuri (dialecte)fără însă ca influența limbii slave asupra românei să dateze din timpuri prea îndepărtate". Am avut o conviețuire îndelungată și intimă cu ei (slavii), dar ar fi greșit să credem că limba română ar fi un fel de limbă slavo-română !57 Româna, ca limbă, face parte din marea familie a limbilor indo-europene și anume din familia limbilor romanice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ceea ce indică o populație sedentară, stabilă în nordul Dunării.60 După ce am urmărit, sub aspect lingvistic, componenta autohtonă, traco-dacă, apoi pe cea romanică, latină, să analizăm contribuția slavă la alcătuirea limbii române. Ce a rezultat din această îndelungată "atingere" (Iorga), conviețuire, între slavi și elementul romanic? În Dacia (nordul Dunării), slavii s-au așezat în număr mare și în toate părțile ei, nu numai în unele regiuni, așa cum s-a crezut multă vreme. Aceasta ne-o spune cercetarea obiectivă a izvoarelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Petrovița, Vârbița, Seliștea. În fața acestei avalanșe, C. C. Giurescu se-ntreba: Cum se explică aceste numeroase și vechi denumiri slave pe întreaga întindere a pământului românesc? Răspunsul: Prin populația slavă numeroasă care a locuit timp îndelungat acest pământ alături de autohtoni. Această conviețuire prelungită explică și larga răspândire a numelor slave de persoană în onomastica românească: Dan, Radu, Vlad, Stan, Vâlcu, Voicu, Dragomir, Tihomir, Vladislav, Miroslav, Stanislav, Dragoslav-nume purtate la început de năvălitorii slavi, apoi de strămoșii românilor. Influența slavă asupra autohtonilor daco-romani

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de valoarea de circulație și de producție a cuvintelor. Aceste cuvinte slave n-au pătruns brusc în limba română, ci treptat, începând din a doua jumătate a secolului al VI-lea. Cea mai mare parte a lor au intrat în timpul conviețuirii cu slavii în nordul Dunării (secolele. VI-IX), iar o altă parte după creștinarea bulgarilor, în a doua jumătate a secolului al IX-lea. În sfârșit, a treia parte a cuvintelor slave au intrat odată cu întemeierea statelor românești, în secolele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a secolului al IX-lea. În sfârșit, a treia parte a cuvintelor slave au intrat odată cu întemeierea statelor românești, în secolele XIII-XIV, în legătură cu organizarea și dregătoriile medievale. Elementele vechi slave au pătruns în limba română, în secolele VI-XI, în timpul conviețuirii cu ei. Numărul lor este foarte însemnat și privește, ca și cuvintele latine, toate laturile vieții omenești, în unele domenii mai multe, în altele mai puține, dar le întâlnim peste tot! Dacă termenii om, bărbat, femeie sunt latini, o mulțime

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dublete ale celor anterioare, ci servesc pentru a exprima noțiuni fundamentale în toate domeniile vieții omenești, ceea ce a dus la dispariția termenilor corespunzători latini. Și să reținem că nu este vorba decât de moștenirea slavă cea mai veche, aceea a conviețuirii cu ei (secolele VI-XI), nu și de aceea legată de întemeierea statelor medievale românești și de influența culturală. Nu mai vorbim de domeniul credințelor și obiceiurilor populare, încă necercetat integral, dar și aici influența este considerabilă. 62 Menționarea românilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
viață feudală incipientă și creștină, românii erau singura populație de origine romanică. Ei trăiau într-o societate închegată, cu vechi rânduieli sociale și economice sedentare, cu structuri mentale creștine, încă înainte de 602, care asimilaseră pe slavi în lungile secole de conviețuire anterioară și erau acum un popor definit, de-sine-stătător. Feudalizarea progresivă a societății de la Carpați, Dunăre și Mare, ca și contactele nemijlocite ale romanității răsăritene medievale cu statul bulgar, Imperiul bizantin, Rusia kieveană și Ungaria arpadiană, în preajma anului o mie, au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se întâlnesc în bazinul superior al Prutului, pe cursul mijlociu al Nistrului și în bazinul Răutului (Basarabia centrală). În plus, toponimele și hidronimele slave din Moldova nu sunt argumente pentru a justifica o dominație politică străină, haliciană, ci doar expresia conviețuirii îndelungate a populației autohtone, romanice, cu cea slavă, înainte de asimilarea ei. Fenomenul asimilării slavilor în masa romanică se pare că a durat, în Moldova, un timp mai îndelungat decât în alte provincii românești. Conform cronicilor ruse, hotarele Rusiei haliciene nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]