9,442 matches
-
ceea ce sunt tocmai prin puterea lor extraordinară de a-și reprezenta realitatea și de a o instaura în imagini de neuitat. Dacă imaginația nu înseamnă neapărat ficțiune, ficțiunea în schimb, ca să se impună, are neapărat nevoie de imaginație. De altfel, „ficțiune” vine de la verbul fingo, fingere, care înseamnă originar: a fasona, a frământa o materie (brutarii se numeau fictores), deci a prelucra o substanță existentă. La Rochefoucauld, în portretul răuvoitor, dar penetrant, pe care-l trasează inamicului său, cardinalul de Retz
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
proza noastră de acum găsesc că suportă totuși destul de greu comparația cu cea interbelică (Iorga, Sadoveanu, Rebreanu, Papadat-Bengescu, Matei Caragiale ș.a.) și cu acea a lui I.L. Caragiale, Creangă, Ion Ghica. Proza ca artă literară nu e numai cea de ficțiune. În epocile clasice, marea proză o găsim și în operele de istorie, în jurisprudență, memorii, oratorie, tratate de economie politică, opere filozofice etc. De la Tacit la Montaigne, Saint-Simon, Bossuet, Montesquieu, Buffon, Michelet, Macaulay, P.L. Courier, Schopenhauer, Nietzsche, Bergson, Iorga (unul
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Proust etc., dar nu sunt convins deloc că arta prozei ar fi progresat. Ceea ce îmi pare nefiresc e faptul că astăzi prin termenul „proză” nu se mai înțelege decât romanul sau în tot cazul numai literatura „de ficțiune”. În mod normal, arta prozei ar trebui să cuprindă, iar în epocile clasice chiar cuprinde, orice scriere în proză cu caracter de operă (spre deosebire de Dl. Jourdain). Tudor Vianu în Arta prozatorilor români nu se ocupă numai de romancieri și nuveliști
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
fi decât unul care e și mare prozator, adică are o viziune coerentă și un punct de vedere propriu asupra istoriei; un autor de sinteze, nu de „contribuții”. O adevărată operă de istorie e operă de imaginație (bineînțeles, nu de ficțiune!). Ea impune o imagine memorabilă și coerentă a vieții și societății din trecut: „Scènes de la vie passée”. Prin aceasta trecutul este asimilat ca actual, adică în act, și este coroborat cu prezentul. Un adevărat prozator trebuie să aibă stil. Asta
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
de adversarii formării civilizației române, și „procesul creșterii fondului la formă”, foarte lent și, practic, invizibil la scara timpului prezent, pe care forțele conservatoare îl contestă. Exercițiul democrației asigură, în timp, formarea conștiinței cetățenești și a transformării suveranității naționale din ficțiune în realitate. e) Acțiunea formelor, a instituțiilor asupra „omului social”, asupra societăților, este „în afară de orice controversă”, susține E. Lovinescu, dacă ele - primele - „nu atacă sufletul omului în structura lui ancestrală”; „moravurile publice, virtuțile sociale” evoluează și se mlădiază, așadar, prin
[Corola-publishinghouse/Science/1956_a_3281]
-
a plăti aceste contribuții, oamenii își vând munca lor ș-a copiilor pe ani întregi, devenind astfel mult mai rău dintre dac-ar fi rămas iobagi”. În aceste condiții „obligativitatea învățământului primar e curată iluzie. Avertismentele rămân hârtii, amendele, o ficțiune, frecventarea școalelor, peste putință. Dacă însă copiii, constrânși de dorobanți, ar veni la școală, ei vin desculți, cu capul gol și astfel îmbrăcați, încât frecventarea regulată a școalei i-ar costa viața... Prin urmare cauza relei frecventări nu este aversiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
Belgia, Marea Britanie). A montat spectacole cu piese de Shakespeare, Camus, Sartre, Eugen Ionescu, Gellu Naum , Radu Stanca ș.a. Este profesor la Departamentul de Teatru al Universității din Cluj. În prima carte a lui M., Un zeu aproape muritor (1982), tiparul ficțiunilor este format. Scrierile ulterioare vor multiplica, prin retușuri, paranteze și variante, modelul inițial, fără a-l modifica esențial. O posibilă referință ar fi literatura lui Dino Buzzati, cu diferența că în narațiunile sau micronarațiunile autorului român fantasticul nu este efectul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287985_a_289314]
-
de asemenea necanonice în jurul lui Iov sau a lui Cain ori descriu riguros coșmarul nașterii Leviatanului sau al pedepsirii unei cetăți. În Istorii pe care n-am să le scriu (1998), circumstanțele (spațiale, temporale, cauzale etc.) continuă să fie minime. Ficțiunile manifestă de regulă paralizia logică întâlnită în vise. Unele pretexte sunt memorabile (un bătrân își prelungește viața respirând vicios aerul din baloanele care îi umplu camera, hrănindu-se, așadar, cu răsuflarea celor care le umflaseră). Autoportret cu himere (2001) e
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287985_a_289314]
-
se pune accentul pe funcția investigatoare și prospectivă a imaginației a fost introdus termenul, mai dinamic, imaginar. Imaginarul este capacitatea noastră de a crea imagini noi, exploratoare, vizionare. În paradigma actuală, se accentuează tot mai mult tendința de a privi ficțiunea și ficționalizarea, imaginea și imaginarul, ca o formă alternativă de cunoaștere, mai greu de controlat, dar mai exuberantă și poate mai promițătoare decât cunoașterea rațională. Mai puțin cunoscută În spațiul american, cu termeni câteodată greu de tradus În engleză, cercetarea
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
ideilor lui Platon, sau În sensul psihologic ori antropologic al lui Jung.) Operele care se comportă arhetipic sunt opere care se conjugă cu idealul modernist al subiectului unic și centrat. Sunt opere care secretă, la un nivel transcendent față de suprafața ficțiunii, un sens unificator, un scenariu explicativ. N-are importanță aici felul cum se construiește acest sens. Spre exemplu, romanul modern s-a constituit, la romancierii englezi din secolul al XVIII-lea, ca o dezvoltare a ideii de destin individual. Romanul
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
o Întrebare. Ce diferență este Între alteritatea celuilalt și alteritățile mele succesive ca experiențe existențiale În fața unui text sau ca experiențe estetice? Horea Poenar: Memoria, memoria În care se află alteritățile mele. Aceasta ar fi la rândul ei creatoare de ficțiune. Propriile mele alterități din trecut devin false Într-o anumită măsură, dar nu atât de mult cum se Întâmplă cu identitatea celuilalt, pe care niciodată nu o percep vertical, În acea verticalitate estetică de care vorbește Merleau-Ponty. Ceea ce eu trăiesc
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
un instrument legitim, să Îl legitimăm ca instrument de analiză. Desigur, nu poți proiecta orice, dar sunt unele fantasme care sunt declanșate de text, sunt o latență a acestuia. Sanda Cordoș: Unii dintre voi sunteți și autorii unor texte de ficțiune și aveți o mai mare libertate interioară de a lucra cu fantasma, de a vă lăsa incendiați de ea. Dar alții, printre care mă număr și eu, sunt doar critici, doar cititori, și chiar opțiunea pentru acest tip de discurs
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
un artefact literar. În locul unor definiții conceptuale tari aș vedea niște resurse explicative, flexibile, fără ambiții. Dar să revin la praxis. Anarhetipul mi se pare interesant din unghiul unei continuări a explorării praxisului, de data aceasta neliterar, al explorării surselor ficțiunilor, a ficționalizărilor neliterare. Și sunt destule. Anarhetipul poate și trebuie Încurajat să devină și mai rezistent, ceea ce spunea Mihaela, cu alte cuvinte, să Încercăm să ieșim dintr-o posibilă fundătură. Eu aș vedea o eventuală aplicare a anarhetipului, așteptând desigur
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
experiment spre conceptualizarea anarhetipului. Deocamdată, anarhetipul e un nume neliniștitor. Ceea ce contează pentru un prim pas. Încă un cuvânt pentru conduite, gândiți-vă la felul În care acestea sunt fragmentate, dizolvate, pulverizate, și cu greu pot fi adunate În jurul unei ficțiuni organizate cu mai mult ori mai puțin succes, ficțiunea fiecărui eu, care necesită Încredere, recunoaștere, centralizare. Mircea Muthu: Conduitele umane, am Înțeles. Dar hai să luăm un exemplu concret, fiindcă suntem la un Centru de cercetare a imaginarului. Și eu
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
neliniștitor. Ceea ce contează pentru un prim pas. Încă un cuvânt pentru conduite, gândiți-vă la felul În care acestea sunt fragmentate, dizolvate, pulverizate, și cu greu pot fi adunate În jurul unei ficțiuni organizate cu mai mult ori mai puțin succes, ficțiunea fiecărui eu, care necesită Încredere, recunoaștere, centralizare. Mircea Muthu: Conduitele umane, am Înțeles. Dar hai să luăm un exemplu concret, fiindcă suntem la un Centru de cercetare a imaginarului. Și eu m-am gândit foarte mult la imaginea publicitară, de
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
resuscitare. Corin Braga: Atunci ajungem la ceea ce spune Ștefan, și anume că, strategic vorbind, trebuie anunțat din start că anarhetipul se vrea dincolo. Iar noi cred că ne putem opri aici. Ficționalizareatc "Ficționalizarea" Mihaela Ursatc "Mihaela Ursa" O lume de ficțiuni Observ o legătură strânsă Între teoriile observatorului implicat, din discursul științific („observatorul participator”, „spectatorul actor”), și conceperea autorului, În actul critic, ca prezență-absență ficțională. Studiile literare ale ultimilor ani Îmbină critica poststructuralismului cu propunerea unei alternative de discurs teoretic, fără ca
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
umane. Concepția Întreținută de demonstrațiile poststructuraliste, după care lumea este un simplu construct lingvistic și social, pierde Încrederea criticilor, sub influența teoriilor științifice actuale, care nu mai ascultă de pozitivismul raționalist de tip umanist, ci alcătuiesc un Întreg sistem de ficțiuni ale haosului, indeterminării și ambiguității. Importanța teoriilor lecturii nu Încetează să crească, fapt explicabil prin marea lor permisivitate teoretică, acestea descoperindu-și compatibilități atât cu subiectul liber (angajat În lectură, creativ, purtător de intenție și conștiință de sine, interpretativ), cât
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
observator), modelul cuantic convențional (care afirmă interdependența dintre observator și sistem, precum și principiul indeterminării, Într-un univers postnewtonian) sau modelul cuantic relațional (acesta din urmă testând posibilitățile de extindere a teoriei cuantice spre o teorie gravitațională). Ca și În teoriile ficțiunii, În cosmologie este nevoie de o nouă formă de logică, bazată pe indecidabile (aici: propoziții asupra căror valoare de adevăr nu putem decide, a căror valoare de posibilitate trebuie Însă reținută și pusă În legătură cu indecidabilele derrideene). Această nouă logică ar
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
aduce Lubomír Doleäel În Poetica occidentală (carte de referință În problema ficționalității, prea puțin valorificată la noi), dar mai ales În Heterocosmica. Fiction and Possible Worlds (1998, Johns Hopkins University Press, Baltimore), unde se dezvoltă propunerea esteticianului Alexander Baumgarten, a ficțiunilor heterocosmice (ficțiuni imposibile În lumea actuală, opuse celor utopice, imposibile În toate lumile posibile). Utilizând ca surse filosofia lui Leibniz (unde descoperă o concepție despre ficțiune ce se bazează pe „lumile posibile”), estetica lui Alexander Baumgarten (a cărui logică a
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
Doleäel În Poetica occidentală (carte de referință În problema ficționalității, prea puțin valorificată la noi), dar mai ales În Heterocosmica. Fiction and Possible Worlds (1998, Johns Hopkins University Press, Baltimore), unde se dezvoltă propunerea esteticianului Alexander Baumgarten, a ficțiunilor heterocosmice (ficțiuni imposibile În lumea actuală, opuse celor utopice, imposibile În toate lumile posibile). Utilizând ca surse filosofia lui Leibniz (unde descoperă o concepție despre ficțiune ce se bazează pe „lumile posibile”), estetica lui Alexander Baumgarten (a cărui logică a sensibilității, diferită
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
1998, Johns Hopkins University Press, Baltimore), unde se dezvoltă propunerea esteticianului Alexander Baumgarten, a ficțiunilor heterocosmice (ficțiuni imposibile În lumea actuală, opuse celor utopice, imposibile În toate lumile posibile). Utilizând ca surse filosofia lui Leibniz (unde descoperă o concepție despre ficțiune ce se bazează pe „lumile posibile”), estetica lui Alexander Baumgarten (a cărui logică a sensibilității, diferită de cea a raționamentului și totuși modelată asemenea acesteia, Îi apare lui Doleäel legată de problematizarea categoriei logice de posibilitate), dar și conceptul humboldtian
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
expresia lui Spăriosu, este consacrarea „mutației estetice” În majoritatea științelor moderne (dintre care Spăriosu analizează mai ales impactul asupra Noii fizici - einsteiniene și posteinsteiniene). Noutatea pe care o aduce mutația estetică În discursul științific este faptul că permite manifestarea, ca „ficțiuni”, a unui „gen aparte de produse logice, manifestări speciale ale funcției logice”, „artificii” sau „concepte auxiliare”, „având un caracter magic, aproape «misterios»”1. Perspectiva lui Vaihinger mi se pare vitală pentru modul În care o nouă cosmologie, ficțională, Își spune
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
gnosticism (ca recuperare a gândirii magice, la Culianu) apare ca ipoteză probabilă și la teoreticienii postmodernismului. La Ihab Hassan, În The Postmodern Turn, noul gnosticism reprezintă deja o caracteristică a epocii actuale, În sensul În care perpetuează sensul nietzscheean al „ficțiunilor” care au devenit cunoașterea noastră 1. Adevărul a ceea ce poate fi gândit Înlocuiește adevărul referențial, mutând accentul pe ficționalizarea realului. Poststructuralismul se folosește de ficționalism, dar foarte frecvent Îi Împrumută doar punctele de plecare. Spre exemplu, teoria haosului și a
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
faptelor, deci În sens finalmente constructiv, teoria literară poststructuralistă folosește aceleași mijloace pentru a afirma că nici o cunoaștere nu este posibilă, deci Într-un sens deconstructiv. Cititorul atent al teoriilor de esență poststructuralistă nu poate trece cu vederea faptul că ficțiunile, din perspectivă poststructuralistă, vorbesc cu toată autoritatea despre neputința lor de a vorbi cu autoritate tradițională 2. Desigur, după structuralism și poststructuralism, primordialitatea limbajului nu mai este posibilă, dar limbajul cărților este acceptat În lumea cititorului ca „limbaj primar” sau
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
proiecție imaginală de care depinde lectura critică. Interesant este că tocmai dinspre medicii legiști ai autorului ne vin sugestii În această direcție: În Plăcerea textului, Barthes contemplă probabilitatea Întoarcerii subiectului: „Probabil că subiectul se Întoarce nu ca iluzie, ci ca ficțiune”. Istoria ca mystory Un alt exemplu elocvent: istoria literară de ultimă oră se bazează pe așezarea propriului story Într-o „construcție narativă”, emplotment, „creată În principal prin metafore”3. Aceasta ar presupune selectarea unui anumit registru imaginal, respectiv a unei
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]