KorAP: Find »[drukola/base=identitar & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...102 103 104 ...122 >

3,043 matches

Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753

poate fi redusă la procesul de relegare a purității originare (teza latinității absolute) pe fondul unei duble evoluții: i) una mai degrabă ideologică, dar informată empiric, ce ține de afirmarea din ce în ce mai pregnantă a factorului autohton în conștiința istorică și simțul identitar românești; ii) o altă evoluție, mai degrabă impusă de rigorile profesionale și normele metodei istorice și lingvistice, de recunoaștere a influenței slave în constituirea specificului românesc. În epoca interbelicului, paradigma sintezei triale, substrat-strat-adstrat, va dobândi recunoașterea cvasi-universală, întrunind consensul majoritar

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
naționale (1859-1918) componenta dominantă a fost considerată a fi factorul latin (Laurian, 1862 [1859]; Heliade Rădulescu 1861; Melidon, 1867; Tocilescu, 1894, 1889; Xenopol, 1890, 1897; Iorga, 1910), în faza de consolidare a acesteia (1918-1947) elementul autohton, dacic, va dobândi centralitate identitară. Până ca elementul autohton să se impună ca decisiv în configurația etnogenetică a românilor, fapt ce se împlini către sfârșitul intervalului pe care îl avem vedere (1918-1947), începutul interbelicului continuă să stea sub semnul latinismului. Un latinism care și-a

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
epocii, admite că "suntem un popor romanic de coloratură slavă" (p. 75). Tocmai prin această "nuanță aparte", conferită de înrâurirea slavică, poporul român prezintă "o posibilitate de civilizație și cultură unică în mijlocul marei familii romanice" (Giurescu, 1942, p. 75). Unicitatea identitară românească, până acum conceptualizată ca rezultat al conjuncției dintre latinitate și teritorialitate dacică, va fi singularizată suplimentar, prin evidențierea unei triple conjuncții: i) latinitate; ii) teritorialitate dacică; iii) slavonism. Latinitatea ortodoxă în spațiul dacic devine astfel formula unicității românești: "Latini

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
este accentuată și printr-un procedeu lingvistic, acela de eliminare a cratimei care separa dacii de romani. Preferința pentru denumirea de "Dacoromani" (Floru, 1931, p. 20; Giurescu, 1942, p. 62) în detrimentul celei de "Daco-romani" sugerează și un proces de telescopare identitară, i.e., contopirea sintetică a celor două elemente etnice într-un tot unitar în cadrul căruia a fost aspirată influența slavă. Subliniind apăsat că "nu avem de a face cu părți egale, nici cantitativ, nici calitativ" (p. 76), Giurescu stabilește apoi ponderea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
compromis la care se ajunge este un adevăr relativ național controlat parțial de evidențe empirice și rigori inferențiale. În climatul spiritual dominat de un ortodoxism intransigent, unitatea sufletească a românilor a fost readusă în capul ordinii de zi a chestiunilor identitare. Am arătat că acțiunea unificatoare a lui Mihai Viteazul nu mai putea fi interpretată în cheie naționalistă. Profesionalizarea câmpului istoriografic, precipitată prin asumarea criticismului, prevenea asemenea "anacronisme psihologice". Niciun istoric serios nu își mai permitea să atribuie unirii principatelor din

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
mai ales, nu voia să audă de "legea nouă"" (p. 235). Găsim în acest citat ingredientele elementare ale tezei "trădarea cărturarilor" (Benda, 1993) [1927]. Apostazia nu se restrânge doar la credința ortodoxă, ci ipso facto, se extinde și la nivel identitar. Pe fondul ideii de stat etnocratic ortodoxist, pactul făcut de prelații ardeleni în 1700 nu este doar o apostazie doctrinară, ci și o renegare identitară, în condițiile în care ortodoxia este definită ca piatra unghiulară a românismului. Denunțarea unirii cu

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
nu se restrânge doar la credința ortodoxă, ci ipso facto, se extinde și la nivel identitar. Pe fondul ideii de stat etnocratic ortodoxist, pactul făcut de prelații ardeleni în 1700 nu este doar o apostazie doctrinară, ci și o renegare identitară, în condițiile în care ortodoxia este definită ca piatra unghiulară a românismului. Denunțarea unirii cu Roma ca trădare identitare a românismului este perfect rezonantă cu teza românității duale pe care Nae Ionescu o va explicita în 1932. Pentru directorul de

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
de stat etnocratic ortodoxist, pactul făcut de prelații ardeleni în 1700 nu este doar o apostazie doctrinară, ci și o renegare identitară, în condițiile în care ortodoxia este definită ca piatra unghiulară a românismului. Denunțarea unirii cu Roma ca trădare identitare a românismului este perfect rezonantă cu teza românității duale pe care Nae Ionescu o va explicita în 1932. Pentru directorul de conștiință al generației '27, Samuil Micu, datorită apartenenței sale confesionale, poate fi "bun român", dar niciodată "român" pur și

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
de mai sus extrase din N.A. Constantinescu (1928), condiționează identitatea română de ortodoxism. La întrebarea "a fi sau a nu fi român" se poate răspunde doar prin ortodoxism. În avangarda reflecției social-istorice românești, interbelicul este perioada care cunoaște deplina osmoză identitară între românism și ortodoxism. Artizanii ei au fost teologi ortodocși de un ascuțit profil intelectual, de calibrul unor Nichifor Crainic și Dumitru Stăniloae, care au elaborat în scrierile lor o teologie ortodoxistă a națiunii. Astfel, principiul de căpătâi al statului

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a metaforei mustului în care s-a răscopt ortodoxia nu compensează totuși excesul de a întinde ortodoxia și românitatea la o existență bimilenară. Posedați de ideea că ființa românească este străbătută de duhul ortodox - în care rezidă miezul spiritual și identitar al românismului - teologii națiunii au elaborat eboșa doctrinară a unei soteriologii a salvării colective prin ortodoxism. Iată ce spune unul din profeții neamului românesc, dând glas crezului de generație al cărui făclier era: "mântuirea, în concepția creștinătății răsăritene, se cucerește

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
și sămânța desăvârșirii existențiale. Ortodoxia românească include în sieși premisele perfecțiunii culturale: " Noi putem realiza cultura cea mai armonioasă, deci cea mai perfectă de pe lume" (p. 93). Extrema naționalistă a interbelicului continuă în literatura didactică unele axiome centrale în dogmatica identitară elaborată în sfârșitul secolului al XIX-lea și desăvârșită în avangarda reflecției social-istorice interbelice legate de spiritualitatea românilor, cum ar fi teza "creștinismului genetic" (care exaltează vechimea creștinismului la români), teza românilor ca botezatori ai barbarilor, teza supraviețuirii românității prin

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
în memoria națională românească, aceasta este intim sudată de întemeierea statalității. Basarab, devenit ulterior demontării mitului lui Negru Vodă, dintr-un succesor al acestuia în Basarab I Întemeietorul și izvor dinastic, este învestit ca figură simbolică a neatârnării românești. Convertirea identitară a lui Basarab, din succesor în tripla calitate de întemeietor, eliberator și cap dinastic, deschide o fereastră înspre observarea modului în care funcționează mecanismele de construcție mitică a memoriei colective. Lupta de la Posada din 1330, încheiată cu victoria lui Basarab

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
creștinați mult în urma noastră. Suntem, în sfârșit, singurul popor în această parte a Europei care a izbutit să aibă o vieață politică fără întrerupere, dela întemeierea statului până astăzi (Giurescu, 1942, p. 4). În acest succint paragraf este concentrată chintesența identitară românească. Cele câteva rânduri degajă elementele structurale ale conștiinței naționale românești într-o serie de superlative istorice: vechimea, prioritatea, nobilitatea originară, creștinismul genetic, continuitatea politică singulară etc. În baza acestor caracteristici istorice, "sentimentul de mândrie națională și de absolută încredere

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
exclusivistă, xenofobică și antisemită pe parcursul interbelicului, este înlocuit cu doctrina patriotismului socialist, în care accentul cade pe ultima componentă. Noua doctrină antinaționalistă se străduiește din răsputeri să dizolve identitățile etnice consolidate în tradiția politică românească. În fapt, este un atentat identitar la adresa românismului ca produs nemijlocit al naționalismului etnic exclusivist. Politica stalinistă a chestiunii naționale își vădește caracterul antinaționalist în legiferarea "Statutului naționalităților" din 1945, care consacra, printre principiile sale, următoarele: i) egalitatea deplină în fața legii, fără deosebire de etnie, rasă

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
etnia nu este un criteriu de determinare a naționalității, iar identitatea și apartenența națională nu sunt urmarea destinului (ca în concepția herderiană), ci rezultatul alegerii personale. Redefinirea concepției naționalității pe aliniamentele socialiste, anti-etnice, a fost o mișcare tectonică în structura identitară cristalizată de-a lungul secolului naționalist sub forma românismului. Această eviscerare a principiului naționalismului etnic din conștiința românească a produs transformări structurale ale memoriei naționale, a cărei formulă sedimentată în cadrele ideii naționale a fost brusc reașezată pe baze antinaționaliste

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
unitate spirituală și politică a neamului românesc. Reorientarea antinaționalistă antrenată de comunismul incipient a lovit serios în ideea de unitate națională, urmărind să o relege în dosul idealului unității de clasă a proletariatului român. Am arătat mai devreme cum categorizările identitare nu s-au mai făcut după criteriile verticale ale etniei, ci în funcție de criteriile orizontale ale liniilor de separație clasială. În acord cu această răsturnare, ideea de unitate a fost la rându-i orizontalizată. Unitatea națională, creând frontiere verticale între grupuri

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
țarii, de a apară cu orice sacrificiu cuceririle revoluționare ale poporului, independența și suveranitatea patriei" (1978, art. 12, lit. d). Cu toate că nu este definit pe criterii etnice, autoritățile statale propagă un naționalism socialist impregnat chiar cu o tematică sacrificială. Contorsiunea identitară de la antinaționalismul din prima fază a comunismului stalinist la asumarea ideii naționale în comunismul ceaușist va fi examinată în secțiunea care urmează, dedicată acestui subiect. 3.5.3. Concepția despre naționalitate Maturizarea sistemului socialist în România a consacrat mariajul "contra

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
matur a dus de la "suprimarea la reafirmarea valorilor naționale" (Verdery, 1991, p. 98). După cum punctează și cercetătoarea americană, "ideia națională" pentru care O. Goga și-a confesat crezul fanatic a fost recuperată și prelucrată ca "simbol suprem" (master symbol). Retorica identitară s-a reconfigurat în jurul ideii de Națiune, aceasta din urmă recâștigându-și locul central pe care l-a avut începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea în conștiința de sine a românilor (Verdery, 1991, p. 122). Documentul programatic care revelă

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
matur ideea națională este complet revizuită. Acum, Partidul recunoaște că "națiunea și statul național au jucat un rol de mare însemnătate" în istoria românilor. Privită prin noua optică ale cărei lentile au fost reșlefuite ideologic, ideea națională apare ca vector identitar în orizontul socialist, ceea ce face ca "întărirea națiunii" și a independenței naționale să constituie "o necesitate legică, obiectivă" (Programul PCR, 1975, p. 145). "Patria socialistă" este reformatată pentru a deveni "națiunea socialistă". Această transformare este semnificativă pentru ilustrarea naționalizării socialismului

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
deveni "națiunea socialistă". Această transformare este semnificativă pentru ilustrarea naționalizării socialismului românesc. În primele două decenii postbelice, noțiunea de "patrie proletară" a luat locul celei de "națiune română", în același timp în care patriotismul sovietic substituia naționalismul etnic ca doctrină identitară. În tot acest timp, cuvântul "naționalism" a fost anatemizat ca blasfemie politică, iar cuvântul "națiune" a fost scos din uzul discursiv. Programul... validează tripla reabilitare - semantică, ideologică și discursivă - a națiunii. Fuziunea celor două principii totalizante și deopotrivă antinomice, naționalismul

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
și dăunător" (p. 147). Turnura naționalistă pe care a luat-o comunismul matur a ocolit totuși formula etnică a românismului. Programul... condamnă deopotrivă "naționalismul îngust", șovin, cât și "cosmopolitismul" antinațional, optând pentru formula națiunii proletare în detrimentul națiunii etnice. Noua concepție identitară promovată de autoritățile statale reclama o dublă loialitate din partea cetățenilor, atât față de idealul național, cât și față de cel socialist. În anii săi de maturitate politică, regimul comunist pretinde astfel o solidaritate duală, ipostaziată atât în identificarea cu aspirațiile naționale cât

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
supradimensionarea realizărilor istorice ale poporului român; iii) caracterul său aniversativ, conferit de patosul celebrativ și istoria festivistă. Unitatea. Faza internaționalismului proletar și a patriotismului socialist destrămase mitologema unității naționale, acoperind locul lăsat liber de dispariția acestei structuri mitoistorice a conștiinței identitare românești cu ideea coeziunii proletare, a solidarității de clasă și a unității sindicale patronate de Partidul Comunist Român. Definitivarea tranziției de la socialismul antinaționalist către național-comunism a presupus restitutio in integrum a principiului naționalist. Drept consecință, ideea unității naționale a fost

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
FSN, susținătorii anticomunismului au continuat să rămână în stradă trei săptămâni după sfârșitul alegerilor. Definiți drept "golani" de către Ion Iliescu, pe care protestatarii îl vedeau ca întruchiparea umană a neocomunismului, termen pe care aceștia l-au îmbrățișat ca etichetă nominală identitară, contestatarii au adoptat Proclamația de la Timișoara, al cărei punct 8 interzicea candidatura foștilor activiști de partid și ofițeri ai Securității pentru primele trei legislaturi consecutive. Protestele au fost în cele din urmă reprimate prin cea de-a treia mineriadă, cea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Atrasă din ce în ce mai tentant în siajul UE, care a ademenit elita politică românească cu fonduri uriașe, guvernarea s-a înscris și mai ferm pe cursul integrării europene, în ciuda pedegree-ului comunist al elitelor postcomuniste ale politicii românești. Reșapându-și imaginea publică și profilul identitar după modelul partidelor social-democrate occidentale, PDSR devine PSD (Partidul Social Democrat) în iulie 2001. Al treilea mandat prezindențial al lui Ion Iliescu, în care guvernarea i-a revenit lui Adrian Năstase, a inaugurat perioada în care noua oligarhie socio-economică crescută

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
În schimb, jumătatea naționalistă nu doar că a fost conservată in integrum, ci a fost chiar supralicitată compensativ. Art. 3 al. 1 din Legea din 1995 fixează printre scopurile supremele ale învățământului rolul său în "păstrarea identității naționale"25. Funcția identitară la care este chemată educația se înfăptuiește prin asigurarea "cultivării dragostei față de țară, față de trecutul istoric și de tradițiile poporului român" (art. 4, al. 2). Loialitatea națională și devoțiunea colectivă față de trecutul național sunt create prin intermediul celor trei "materii nucleare

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]