4,572 matches
-
medicale, celebru practician și fondator al Anatomiei moderne. Opera sa, variată și originală îl face cunoscut în tot Occidentul. Făcând serioase corecturi anatomiei galenice și adepților ei, deși niciodată nu a negat-o în rolul ei, Vesal a stârnit invidii, intrigi, ură, contrazicându-și profesorii și contemporanii, stârnind animozități. Foarte de tânăr publică Tabulae anatomicae (Documente anatomice), o adevărată introducere în anatomie, realizată pe observații directe privind alcătuirea organismului uman prin disecțiile pe care le face pe cadavre umane. Aceste cadavre
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
din partea scriitorului atât o muncă de construcție imensă, cât și minuni de inventivitate. Toți autorii dramatici vor afirma acest lucru, preferând acțiunea în comparație cu stilul, fie că sunt poeți ai scenei ca Racine, Hugo sau Claudel, fie că sunt maeștri ai intrigii precum Corneille sau Goldoni. "Poetul trebuie să fie poet de istorisiri mai curând decât de metri, pentru că el este poet pentru reprezentație și fiindcă ceea ce reprezintă el sunt niște acțiuni" (cap. 9). Tentația poetică este o primejdie de care autorul
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
piese ca L'Etourdi (Zăpăcitul) sau Les Fâcheux (Pisălogii), construite după unicul principiu al juxtapunerii episoadelor, fără legătură veritabilă unele cu altele 13. După cum arată Paul Ricoeur în Temps et récit (Timp și povestire), (t.1, Le Seuil, 1983), inventarea intrigii, fie ea romanescă sau dramatică, permite reconfigurarea experienței temporale. Operă de sinteză, ea reunește elemente eterogene, scopuri, cauze, întâmplări care prezidează la alegerea acțiunii și le unește. Poetul epic are mult mai multă libertate decât autorul dramatic. Întinderea epopeei îi
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a inversat pentru că această revelație îl precipită pe Oedip în disperare. Să semnalăm faptul că tragediile grecești nu ascund decât o singură peripeție. Situată la deznodământ, ea constituie momentul acțiunii în care se amorsează răsturnarea ce permite definirea frontierei între intrigă și deznodământ. Nu va fi mereu la fel. În teatrul european, începând cu Renașterea, piesele pot comporta una sau mai multe peripeții, unele dintre ele situându-se atunci în decursul intrigii. Fedra lui Racine conține două peripeții, anunțul morții lui
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care se amorsează răsturnarea ce permite definirea frontierei între intrigă și deznodământ. Nu va fi mereu la fel. În teatrul european, începând cu Renașterea, piesele pot comporta una sau mai multe peripeții, unele dintre ele situându-se atunci în decursul intrigii. Fedra lui Racine conține două peripeții, anunțul morții lui Tezeu, apoi cel al întoarcerii sale, amândouă situate în decursul intrigii. Teatrul secolului al XVIII-lea va înmulți numărul peripețiilor. Scena recunoașterii este o formă specială de lovitură de teatru. Ea
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
european, începând cu Renașterea, piesele pot comporta una sau mai multe peripeții, unele dintre ele situându-se atunci în decursul intrigii. Fedra lui Racine conține două peripeții, anunțul morții lui Tezeu, apoi cel al întoarcerii sale, amândouă situate în decursul intrigii. Teatrul secolului al XVIII-lea va înmulți numărul peripețiilor. Scena recunoașterii este o formă specială de lovitură de teatru. Ea operează o răsturnare de situație care-l face pe erou să treacă de la ignorarea identității persoanei pe care o are
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
arătat de la început și să rămână în acord cu el însuși." Dornic de a salva verosimilitatea, Horațiu condamnă, ca și Aristotel, deznodămintele cu "deus ex machina". "Să nu intervină vreun zeu, în afară de cazul în care ne va fi prezentată o intrigă demnă de un asemenea liberator." Din cauza unei supuneri excesive față de arta dramatică a Greciei clasice, reprezentată în ochii săi de Aristotel, Horațiu cere "ca un al patrulea personaj să nu se încumete să vorbească". În epoca clasică, scena greacă nu
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
teatrul medieval oferă spectacolul unor acțiuni succesive care nu au neapărat o legătură unele cu altele, iar teatrul umanist, liric și elegiac, nu prezintă privirilor spectatorilor decât puțină acțiune, clasicismul inventează, cu unitatea de acțiune, arta de a înnoda o intrigă. Secolul este cartezian. Regula, care este impusă începând din 1640, răspunde unui ideal de ordine și de claritate analog celui care se manifestă, la Descartes, în Discursul asupra metodei (Le Discours de la méthode), apărut în 1637. În ceea ce privește regula unității de
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ci pentru a șterge urmele "barbariei" medievale și pentru reinstaurarea unei limbi și unei literaturi moderne. Canoanele antice le apar, la sfârșitul atâtor secole de tenebre, singurele susceptibile de a da formă spiritului nou. Ei condamnă teatrul medieval, simplist în intrigile sale neconstruite, grosolan în ceea ce privește subiectele sale, ca și în limbaj, și caută exemple în tragedia și comedia antice. "În ceea ce privește comediile și tragediile, scrie Du Bellay în Défense et illustration de la langue française, dacă regii și republicile ar fi vrut să
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
părți sunt numite "integrante", după cum explică Corneille în Discursul despre utilitatea și părțile poemului dramatic, căci ele se întâlnesc în fiecare dintre "părțile de extensie", constituite, în piesa antică, din prolog, episod, exod și cor, în piesa clasică din expoziție, intrigă și deznodământ. 2.1. Primatul acțiunii Dintre cele șase părți "integrante", Corneille, ca și Aristotel, preferă acțiunea, căreia îi consacră majoritatea reflecțiilor sale teoretice. "Dintre aceste șase (părți), numai în cazul subiectului buna sa constituire depinde propriu-zis de arta poetică
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Mélite, pe când nu știa nimic despre existența regulilor. În 1660, retrospectiv, în Examen la Mélite, declară: "Acest bun simț comun, care era singura mea regulă, mă făcuse să găsesc unitatea de acțiune pentru a învenina patru Amanți printr-o singură intrigă." Unitatea de acțiune implică continuitatea sa. Acțiunea nu va fi una singură, dacă nu este continuă", scrie d'Aubignac în Practica teatrului. Bruștele rupturi de acțiune de care se servesc reprezentanții barocului, Shakespeare sau Calderón, în străinătate, Rotrou, în Franța
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Asta trebuie făcut la sfârșitul fiecărui act pentru a face acțiunea continuă." Unitatea de acțiune constă în stabilirea unei legături de necesitate internă între acțiunile secundare și acțiunea principală. Clasicismul inventează, cu unitatea de acțiune, arta de a înnoda o intrigă, ignorată în Antichitate, ca și în Evul Mediu. În teatrul grec vechi, acțiunile secundare sunt ca și inexistente. D'Aubignac atrage atenția că grecii, când voiau să trateze despre un material prea bogat, îl împărțeau în mai multe piese. "Ca
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Abandonată din cauza condițiilor de reprezentare pe care le impunea, trilogia cu legătură constituia un mijloc comod de rezolvare, prin alăturare, a problemei legăturii între mai multe acțiuni. Cât despre teatrul medieval, cu foarte lungile sale Mistere, și teatrul baroc, cu intrigi complicate, ele înmulțesc acțiunile secundare unindu-le, fără să se preocupe de legătura dintre ele. Pentru clasicism, în schimb, acțiunile secundare trebuie în mod necesar să exercite o influență directă asupra acțiunii principale. Ele sunt excluse dacă nu întrețin o
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Pentru clasicism, în schimb, acțiunile secundare trebuie în mod necesar să exercite o influență directă asupra acțiunii principale. Ele sunt excluse dacă nu întrețin o strânsă legătură cu ea. D'Aubignac a criticat rolul Infantei în Cidul, care introduce o intrigă paralelă cu acțiunea principală. Dragostea pe care i-o poartă Infanta lui Rodrigue, de nemărturisit la începutul piesei, căci Rodrigue este de un rang inferior ei, nu mai este așa când Cidul, învingătorul Maurilor, a salvat regatul Castiliei. Totuși Infanta
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să fie dependentă, un rezultat al tuturor acțiunilor particulare ce sunt folosite acolo drept incidente sau episoade." Unitatea de acțiune privește atât tragedia, cât și comedia. Corneille, în Discursul despre cele trei unități, o definește în comedie ca "unitatea de intrigă, sau obstacol în scopurile principalilor actori", în tragedie ca "unitatea de pericol (...), fie că eroul său este doborât de el, fie că scapă cu bine". Nu că aș pretinde că nu pot fi admise mai multe pericole într-una (tragedia
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scopurile principalilor actori", în tragedie ca "unitatea de pericol (...), fie că eroul său este doborât de el, fie că scapă cu bine". Nu că aș pretinde că nu pot fi admise mai multe pericole într-una (tragedia), și mai multe intrigi sau obstacole în cealaltă (comedia), numai să dăm în mod obligatoriu din unul în celălalt; căci atunci ieșirea din primul pericol nu face câtuși de puțin completă acțiunea, pentru că ea atrage un al doilea; și lămurirea unei intrigi nu-i
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai multe intrigi sau obstacole în cealaltă (comedia), numai să dăm în mod obligatoriu din unul în celălalt; căci atunci ieșirea din primul pericol nu face câtuși de puțin completă acțiunea, pentru că ea atrage un al doilea; și lămurirea unei intrigi nu-i lasă deloc pe actori să se odihnească, pentru că îi însărcinează cu rezolvarea uneia noi." În Examen la Horace, chiar Corneille subliniază defectele tragediei sale, care păcătuiește în privința unității de acțiune. Uciderea lui Camille creează un al doilea pericol
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care le pronunță împreună, ar provoca o mare obscuritate în înțelegerea lucrării, dacă ar trebui să instruiască auditoriul asupra vreunui lucru important. Nu la fel se întâmplă cu mașinăriile, care nu sunt în această tragedie niște lucruri detașate, ele formează intriga și deznodământul, și sunt atât de necesare aici, că nu ar fi posibil să înlăturăm vreuna, fără a face să cadă întregul edificiu." Corneille se scuză, fără îndoială din cauza docților, că nu a acordat locul întâi declamației în această operă
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sau în cazul acesta s-ar cuveni să facem multe pregătiri ingenioase. Este posibil ca un om să moară trăsnit, dar ar fi o idee proastă a poetului să scape așa de un amant pe care l-ar folosi pentru intriga unei comedii. Numai Verosimilul poate deci construi, susține și termina în mod rațional un poem dramatic." (Cartea II, cap. 2) Pentru Corneille, în schimb, dacă acțiunea este veridică, nu este cazul să ne facem griji pentru verosimilul ei. Acest mare
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în căsătorie pe cel care i-a ucis Tatăl, nici Soarta printr-un accident neprevăzut și produs printr-o înlănțuire de lucruri verosimile nu reușește să descurce situația", scrie Chapelain. Intervenția lui Don Fernand în deznodământ apare absolut neverosimilă. "Deznodământul Intrigii nu este bazat decât pe nedreptatea bruscă a lui Fernand, care, ca un Zeu ieșit dintr-o mașinărie, vine să comande o căsătorie pe care în mod rezonabil nici nu ar fi trebuit s-o propună." Dacă autenticitatea faptului îl
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
totdeauna, așa cum declară el însuși în Examen la Mincinosul, o "aversiune firească (...) pentru aparteuri", nu recurge la ele decât foarte rar. El preferă să le înlocuiască cu unele confidențe înainte și după o scenă de dragoste sau o scenă de intrigă, pentru a păstra situația conversației, mai degrabă decât să folosească, cu aparteul, un limbaj artificial. Dacă utilizează, contrar a ceea ce face în alte părți, multe aparteuri în Mincinosul (Le Menteur), este constrâns la asta de subiect. Ambiguitatea permanentă, pe care
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și arată măreția celor mari; la sfârșit este demnă de milă, ca aceea care arată regi și prinți căzuți pradă disperării. Comedia la începutul ei este plină de neprevăzut, turbulentă la mijloc, căci aici se fac toate înșelăciunile și toate intrigile, iar sfârșitul îi este vesel. Astfel încât începutul tragediei este totdeauna vesel, iar sfârșitul ei este mereu trist; exact inversul comediei, al cărei început este intenționat destul de trist, pentru că este ambiguu, însă sfârșitul ei este, negreșit, frumos și vesel; una provoacă
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vorbească decât persoane de o condiție cu totul mediocră, dar ea nu mai are totală justețe într-a noastră, când chiar și regii pot intra în ea, când acțiunile lor nu o depășesc. Când se pune în scenă o simplă intrigă de amor între niște regi, și când pe ei nu-i pândește vreun pericol nici asupra vieții lor nici de stat, nu cred că, deși personajele sunt ilustre, acțiunea este și ea îndeajuns pentru a se ridica până la înălțimea tragediei
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
oferi plăcerea căutată, și nu ar exista nimic mai rece decât o căsătorie creștinească lipsită de pasiune de o parte și de cealaltă. Trebuie să existe totdeauna patimă, să pătrundă gelozia, voința părinților să se opună, și să fie folosite intrigi pentru a se atinge scopurile. Astfel le este arătat drumul celor care vor fi stăpânite de aceeași pasiune, să se servească de aceeleași metode pentru a atinge aceleași scopuri. În fine, chiar scopul urmărit de Comedie angajează Poeții să nu
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pare acum întunecată. Dacă îmi permite răbdarea dumneavoastră, îmi întorc clepsidra și fac un salt mare în piesa mea, ca și cum ați fi dormit între timp."5 El dovedește o dezinvoltură tot atât de mare pentru unitatea de loc, constrângere incompatibilă cu complexitatea intrigilor sale. Îi atribuie corului, în Henric V, piesă din 1597, următoarele cuvinte: " Această groapă de nimic poate ea să cuprindă vastele câmpuri ale Franței? Putem noi oare îngrămădi în acest cerc de lemn toate căștile care au îngrozit întreaga suflare
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]