4,844 matches
-
de milițian. L-am trecut de mult în galeria mea de personaje ale Bulevardului. Voiam, în primii ani de după studenție, să alcătuiesc un album al lor. Îmi dădeam seama, instinctiv, că realitatea devine adevărată, profundă, frumoasă numai dacă o scrii. Intuiam că literatura dă sens vieții. Ficțiunea face lumea coerentă. Că tot talentul unui prozator nu este de a copia realitatea, ci de a-i descoperi contururile ireale, fabuloase. Ireale în sensul de ascunse, nu bazaconiile subconștientului, ale incoerentului. Știam că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
nu-l credeam cum îmi povestea toate acelea. Dar mă simțeam bine, ca și cum cineva îmi citea dintr-o carte frumoasă pagini bine scrise, cu multă duioșie în ele, cu soiul acela de umanitate pe care o știam că există, o intuiam, o căutam, dar nu o puteam urma. Îmi venea să-i spun că și mama mea era basarabeancă și nu mai fusese la casa lor din al doilea refugiu, din ’44, de când luaseră rușii definitiv Basarabia. Cum ne trimisese într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
liceul nostru mă ascundea în dosul rafturilor cu cărți și-mi dădea să citesc volume vechi, apărute înainte de război, texte interzise celor de vârsta mea. Atunci am citit Cocoșul negru și copiasem monologul despre bani. „Azvârli un pumn de bani...“ Intuiam de pe atunci, de la 16-17 ani, că n-o să am bani niciodată, dar mă fascinau spusele acelui monolog. M-a întovărășit, de altfel, de-a lungul anilor acel monolog, împreună cu lipsa mea permanentă de bani. M-a apărat acel monolog, pentru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Și începea altă poveste. Atunci am avut revelația înfrățirii oamenilor, prin poveste, până și în Moarte. Nu știam prea multe despre arta de a povesti și nici nu mă interesa pe atunci. Dar în acea dubă-dric, ascultându-l pe șofer, intuiam, simțeam fermecat cum viețile se pot ordona în poveste, cum există un cineva care le apropie, le unește, le adună din toată risipirea lor, dându-le lumini noi, făcându-le parcă mai adevărate decât au fost atunci când se trăiau, când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
morții, să se mai întâlnească cu bunicul, tatăl lui.“ Îi povesteam bătrânului din rezerva de spital astfel de întâmplări surprins cum, eu însumi aflat sub boarea morții, observ cum viața se poate ordona, coerentă, din momente și întâmplări disparate. Ceea ce intuiam și discutam la nesfârșit cu prietenii mei în anii facultății, despre viață și text, iată că acum se întrupa în înseși povestirile mele. Textul meu ordona viața, dădea coerență trăitului, întărea nimicul într-un trup de adevăruri. Povestindu-i bătrânului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
că doar atât însemn: un pumn de firfirici, aruncați ca unui pomanagiu de care nu știi cum să scapi mai repede. Pomanagiu care înghite orice umilință, mândru nevoie mare că a ajuns și el să lucreze la Arhiva Cinematografiei. Simțeau, intuiau că puțin îmi păsa de o astfel de mândrie. Țineau să-mi arate că și lor puțin le păsa de mine. În gol de fantezie, disprețul și-l aruncau spre mine odată cu leafa lunarei umilințe. Mai ales în fața lui Țandără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
toată acea pâclă, un semn de ordine. Un liman spre care să tind sau dinspre care să mă întorc. Veneam din goluri și mă îndreptam spre goluri. Trombă devenise, în tot cinismul lui, un astfel de despărțitor al cețurilor. Ceea ce intuiam el îmi adeverea. Cenzura nu era doar un instrument al puterii, ci constituia mizera condiție duplicitară a textului care încerca să ordoneze vieți, destine, istorii. Frica mea căpătase dimensiuni precise. El m-a învățat, cum nu reușiseră alții, să trăiesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fapt, nu avea de ce să-mi fie teamă. Îmi repetam că e o prostie, o țicneală de-a lui Trombă. La fel de bine însă știam că nu-i de glumă cu așa ceva. Dacă o făcuse, avea să plătească, așa era legea. Intuiam că nu mai este iertare. Coboram și căutam cu privirea un local deschis. O votcă mi-ar fi limpezit gândurile. Închis peste tot. În față la „Gambrinus“ se strânsese ceva lume. Obișnuiții nerăbdători, glorioșii vânători ai cinzecilor hăituite de la prima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Ce tot urzești acolo? Mi-am Început relatarea cu zorii aceia de demult, cînd m-am deșteptat și nu-mi puteam aminti chipul mamei, și nu m-am oprit pînă cînd n-am amintit lumea de penumbre pe care o intuisem chiar În acea dimineață, În casa Nuriei Monfort. Bea mă asculta În tăcere, cu o atenție care nu trăda nici judecată, nici prejudecată. I-am vorbit de prima mea vizită la Cimitirul Cărților Uitate și de noaptea pe care mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Jacinta n-avea ochi decît pentru fată. Se temu că, dacă ar fi clipit din ochi, vedenia s-ar fi destrămat. Rămase pironit În loc și se uită la miraj ținîndu-și răsuflarea. La puțin timp, ca și cînd i-ar fi intuit prezența și privirile furișe, Penélope Își ridică ochii spre el. Frumusețea acelui chip Îi apăru dureroasă, de nesuportat. Avu impresia că Întrezărește o umbră de zîmbet pe buzele ei. Îngrozit, Javier fugi să se ascundă În Înaltul turnului cisternelor, lîngă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Aldaya nu văzu În proiecție altceva decît niște pete, susținînd, În plus, că atît pelicula proiectată, cît și tehnicianul care lucra cu proiectorul duhneau a vin și alte băuturi spirtoase. Chiar și așa, ca un bun om de afaceri, industriașul intui că, pînă la urmă, toate acestea se puteau dovedi avantajoase pentru el. Un milionar nebun, singur și obsedat de capturarea unor hectoplasme constituia o victimă cum nu se poate mai nimerită. Prin urmare, Îi dădu dreptate și Îl Îndemnă să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
dau pielea obosită și osul. Pieptul Îi scăzuse pînă se transformase În niște adieri de piele, șoldurile păreau ale unui băiețaș, iar carnea ei, tare și colțuroasă, scăpa pînă și privirii lui don Ricardo Aldaya, căruia Îi era suficient să intuiască o scăpărare de exuberanță ca să izbească furios, cum prea bine știau fetele angajate la el În casă și cele din casele apropiaților. E mai bine așa, Își spunea Jacinta. N-avea timp de prostii. Tot timpul ei era Închinat Penélopei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Javier Fumero. Miquel Moliner Îi avertiză că feciorul portarului de la San Gabriel nu avea să se simtă În largul său În mediul acela infatuat și pompos al feciorilor de bani gata, proveniți din familii Înstărite. Francisco Javier primi invitația, Însă, intuind același lucru pe care Îl anticipa Miquel Moliner, hotărî să decline oferta. CÎnd doña Yvonne, maică-sa, află că fiu-său intenționa să refuze o invitație la fastuoasa reședință a familiei Aldaya, fu pe punctul să-l jupoaie de viu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
a Întîmplat ceva? — Nu tocmai. Sau da, Într-un fel. — Ce voiați să-mi spuneți, don Gustavo? Librarul Îmi zîmbi cu blîndețe. Obișnuita sa atitudine semeață și aroganța de salon bătuseră În retragere. În locul lor, mi s-a părut că intuiesc o anumită gravitate, un pic de precauție și nu puțină Îngrijorare. — În dimineața asta l-am cunoscut pe don Manuel Gutiérrez Fonseca, În vîrstă de cincizeci și nouă de ani, burlac, funcționar la morga municipală a Barcelonei din anul 1924
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Închise și, după cîteva secunde, Începu concertul de zăvoare și ivăre care blindau intrarea În apartament. Ușa se deschise Încet și mă Întîmpină Cecilia, purtînd uniformă și bonetă, cu o lumînare Înfiptă Într-un sfeșnic. După expresia ei alarmată, am intuit că, probabil, aveam un aspect cadaveric. — Bună seara, Cecilia. Bea e acasă? Mă privi fără să priceapă. În protocolul cunoscut al casei, prezența mea, În ultima vreme un accident inuzual, era asociată numai cu Tomás, vechiul meu coleg de școală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
acel spațiu numai În condițiile În care Îl menținea În bune condiții și se demonstra solvabil pentru Întreținerea proprietății. În caz contrar, palatul de la Puertaferrisa urma să treacă În custodia celorlalți frați ai săi. — Chiar Înainte de a muri, tata a intuit că aveam să-i cheltuiesc banii În tot ceea ce el detesta mai mult În viață, pînă la ultimul sfanț. Veniturile lui ca jurnalist și traducător erau departe de a-i permite să Întrețină o asemenea locuință. — Partea grea nu e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
sară de partea cealaltă sau măcar să facă drumul Îndărăt spre stradă, Miquel a Întins mîna. Julián s-a ridicat pe lîngă zid și, strîngînd cu putere pumnul prietenului, i-a atins fața cu palma. S-au privit În tăcere Îndelung, intuind fiecare rănile pe care viața i le pricinuise celuilalt. — Trebuie să plecăm de-aici, Julián. Fumero te caută. Povestea cu Aldaya a fost o capcană. — Știu, a șoptit Carax, fără nici o inflexiune În glas. — Casa e Închisă. De ani de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
politicei fixează siluetele unor înaintași ai lui Cațavencu, Farfuridi, Dandanache. Merită cu prisosință să fie considerat printre înaintașii de seamă ai dramaturgiei originale Ion Dumitrescu-Movileanu. Comedia Două sute de galbeni sau Păhărnicia de trei zile este inspirată din evenimentele anului 1848. Intuind sensul acestor evenimente autorul satirizează tipul unui june boier, demagog și interesat, care, jonglând cu fraze revoluționare, aruncate alături de altele dubioase, caută să tragă profit din schimbările care se anunțau. Acest tip va fi prezent și în teatrul lui Caragiale
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]
-
Pristanda, tăinuitorul care „ De!...” se așteptă la o protecție, mai știu sigur și Cațavencu, deținătorul scrisorii, grupul său, căruia i-a făcut lecturarea acesteia și Cetățeanul turmentat. Farfuridi și Brânzovenescu bănuiesc și ei. Numai Zaharia Trahanache pare să ignore adevărul intuit până și de imbecilul Dandanache, care numește pe prefect soțul „dumneaei”. Trahanache nu numai că nu dă crezare „plastografiei”, dar nici măcar nu vrea „să afle Zoițica”, „ cum e ea simțitoare...!”. Tipătescu păstrează pentru amicul încornorat o stimă prevenitoare (și în
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]
-
noastre moderne, exercitând o influență activă asupra dramaturgiei posterioare. Viziunea caragialistă asupra caracterelor , a raporturilor dintre comic și tragic, a inspirat în mare măsură operele dramatică a lui Mihail Sorbul Patima roșie și Dezertorul. Autorul le-a intitulat „comedii tragice”, intuind una din direcțiile evoluției teatrului modern. Cu numai cinci personaje: Tofana, Sbliț, Castriș, Rudi și Crina, M. Sorbul izbutește să creeze în Patima roșie o acțiune captivantă, plină de surprize. S-a observat că lumea din această piesă este o
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]
-
tărâmul esteticii și invadează universul cotidian. De aici poate și seducția exercitată asupra spiritului uman care citește, dincolo de numeroasele interpretări care i se pot asocia, natura lui serioasă și tulburătoare, care-i conferă statut de oglindă a realității, de adevăr intuit dincolo de aparențe. La acesta se adaugă efectul cathartic al urâtului: creatorul redă ori imaginează urâtul, iar iubitorul de artă îl acceptă, în speranța accederii, prin el, la starea contrarie: frumosul. Nostalgia frumosului este dinamul insistenței artei asupra formelor urâtului. În
Interferenţe ale urâtului cu alte categorii estetice. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
un om care stă mai mult timp Întins pe podea fără nimic sub căpătâi. A doua zi, desigur, va avea junghiuri cumplite la grumaz. De jos se auzi un horcăit. Noimann nu se alarmă nici de data asta. De fapt, intuise că femeia nu se va lăsa bătută cu una, cu două și va căuta tot felul de tertipuri pentru a-i atrage atenția asupra ei. „Horcăiți, vă rog, un pic mai tare”, spuse Noimann, „măcar să acoperiți flașneta scrâșniturilor de dinți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
al Înghesuielii dinăuntru, valiza se aprindea și ea... Și atunci ardeau În salon doi oameni Braic, unul ieșit din valiză, altul apărut pe geam... Fiind prevăzător de fire, omul de paie nu lăsa, totuși, niciodată lucrurile la voia Întâmplării, ci, intuind din timp evoluția evenimentelor, lua toate măsurile de precauție pentru ca urmările „escapadelor” sale nocturne să fie cât mai mici. De pildă, știind prea bine că după experiența cu chibriturile se va alege cu arsuri, Își pregătea cu minuțiozitatea caracteristică unor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
În care se afla, nici despre cifre, nici despre note muzicale, nici despre insecte sau picioroange ce-i apăreau În fața ochilor, metamorfozându-se mereu dintr-o formă În alta. Lucrurile astea rămăseseră, până-n prezent, o taină a sa. Celălalt, probabil intuindu-i frământarea, căuta să abată gândurile lui Noimann Într-un alt plan: „Vă Întrebați, desigur”, spuse el, „de unde apar astfel de entități sau energii...” Noimann Își Îndreptă halatul. Pieptul său acoperit de o pilozitate abundentă nu trebuia expus oricărei priviri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
atunci când era beat, dar mai ales când era treaz? De ce Îi era teamă să privească adevărul În față? De ce, de fiecare dată când dă pătura la o parte, descoperă sub ea un alt Noimann, din ce În ce mai lingușitor față de sine Însuși? A intuit oare Mathilda adevărul legat de persoana sa? În timp ce stomatologul Paul Își punea astfel de Întrebări, la Corso, savurându-și cafeaua, Satanovski făcea cărțile și, așezând asul lângă valet și valetul lângă dama de treflă, sufla fum peste ele. În acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]