KorAP: Find »[drukola/base=lector & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...102 103 104 ...326 >

8,145 matches

Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873

fiind că semnează două articole) consideră că prin intertextualitate trebuie înțeles conflictul dintre text și intertext. Textul devine o unitate de semnificație (signifiance) unind într-un tot simbolic perceput în simultaneitate sensurile succesive ale componentelor lui lexicale și sintactice, în timp ce lectorul simte că textul este complementar unui intertext căruia îi inversează mărcile, pe care îl anulează ori căruia îi oferă opoziție binară. Daniel Bilous atribuie intertextului o funcție sinecdotică: l'intertexte c'est le tout convoqué et représenté par sa partie

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
de decriptare a intertextului a făcut carieră în cercetarea dintre milenii. Însă ea este, la rândul ei (declarat sau nu !), intertextualistă: cu mai bine de douăzeci de ani înainte, Geneviève Idt fixa trei etape ale perceperii unui text parodic: "1 lectorul să recunoască prezența, într-un text, a altui text; 2 să identifice acest hipotext; 3 să măsoare distanța dintre hipotext și hipertext"26. Cele trei condiții reprezintă tot atâtea dovezi ale competenței hermeneutice a lectorului (mai mult sau mai puțin

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
perceperii unui text parodic: "1 lectorul să recunoască prezența, într-un text, a altui text; 2 să identifice acest hipotext; 3 să măsoare distanța dintre hipotext și hipertext"26. Cele trei condiții reprezintă tot atâtea dovezi ale competenței hermeneutice a lectorului (mai mult sau mai puțin specializat). Nu se poate scrie o carte 100% originală, nici măcar pe tema intertextualității. Important este cum se folosesc datele științifice deja dobândite și, evident, cât de declarată este paternitatea hipotextului (inclusiv în discursul critic). Nathalie

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
intertextului, nu coincide cu al cititorului. Perspectivele diferă, în consecință, identificarea nu va fi aceeași pentru cititor și pentru autorul textului. Întoarcerea la hipotext semnifică revenirea in illo tempore. Dar segmentele de suprapunere hipotext/ hipertext diferă de la scriitor la (fiecare) lector. Timpul primordial nu va fi același pentru amândoi. Totuși mecanismul prin care este instaurat sacrul nu se anulează. Christophe Cusset este de părere că viziunea lui G. Genette asupra hipertextului și hipotextului nu reușește să evite confuzia ideii generale de

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
anterior, face muncă de rescriere; cititorul, fie el comentator sau nu, în clipa în care descoperă fenomenul, îl percepe ca pe hipertextualitate (s.n.)" (Cusset: 1999, 9). Această disjuncție operată de Cusset pune în lumină un fapt esențial: illud tempus al lectorului nu este același cu al scriitorului. Rescrierea este un nume pentru repetarea care acționează mecanismul intertextual (privit din perspectiva autorului). Repetarea invocă hipotextul; în același timp, diferirea particularizează hipertextul și desăvârșește acțiunea intertextului. Termenul "rescriere" disimulează în simplitatea lui semantică

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
infimă și infinită".49 Ne despărțim de enunțul acestui punct de vedere (împreună cu Christophe Cusset, avem motive să credem) a cărui consecință ar putea provoca o amalgamare noțională nefavorabilă unui demers comprehensiv interesat de intertextualitate 50. Dacă privim din unghiul lectorului, hipertextuali tatea pare să înglobeze rescrierea. Însă, dacă demersul hermeneutic încearcă un exercițiu de identificare cu ipostaza autorului, rescrierea va evidenția funcții și producții intratextuale care îi asigură un rol distinct. Din acest motiv, rămânem mai aproape de nuanțarea căutătorului muzei

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
le cunoască pentru a putea să înțeleagă o operă literară în termenii semnificației ei de ansamblu", în timp ce intertextualitatea concerne "rețeaua de funcții care constituie și reglează relația între text și intertext". Pe urmele lui M. Riffaterre, Smaranda Vultur urmărește locul lectorului atunci când operează o decelare a intertextului de intertextualitate: "o utilă distincție cea dintre intertext al cărui domeniu e constituit de totalitatea textelor care pot fi asociate unui text de către un lector (deci o variabilă în funcție de competența de lectură a acestui

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Pe urmele lui M. Riffaterre, Smaranda Vultur urmărește locul lectorului atunci când operează o decelare a intertextului de intertextualitate: "o utilă distincție cea dintre intertext al cărui domeniu e constituit de totalitatea textelor care pot fi asociate unui text de către un lector (deci o variabilă în funcție de competența de lectură a acestui lector) și intertextualitatea care se referă la un mecanism interior de funcționare a unui text, participând la poetica operei, la facerea ei" (Vultur: 1992, 11). Totuși, semioticiana pasionată de memoria istoriei

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
atunci când operează o decelare a intertextului de intertextualitate: "o utilă distincție cea dintre intertext al cărui domeniu e constituit de totalitatea textelor care pot fi asociate unui text de către un lector (deci o variabilă în funcție de competența de lectură a acestui lector) și intertextualitatea care se referă la un mecanism interior de funcționare a unui text, participând la poetica operei, la facerea ei" (Vultur: 1992, 11). Totuși, semioticiana pasionată de memoria istoriei și de discursurile acesteia nu va apela în practica demontării

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
inevitabil, la metafore: textul este un cer, plat și profund, în același timp, infinit (de n-am uita să renunțăm la imaginea bolții intratextuale eminesciene, să nu ne acuze și pe noi, peste 40 de ani, de impresionism critic vreun lector înclinat spre taxinomii)...măcar dacă s-ar fi oprit la țesătură (imaginea etimologică a textului), cititorul ar fi fost ajutat de simțul tactil, pe când așa, infinitul îl inhibă. Lexia lui Barthes pare să fie o parte dintr-un întreg curgător

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
scrierii literare referențiale în același timp în care pagina ascunde, de fapt, realitatea. Scriitorul recurge la bibliotecă, pentru a ieși din situație, ca soluție de mijloc între ficțiune și redarea unor experiențe de o referențialitate acceptabilă; o intertextualitatea deschisă permite lectorului să perceapă în text, dincolo de specifi citățile literare, semnele lumii; fără a fi direct referențiale, semnele trimit, totuși, la spațiu extraliterar, la modul general (istoric, social); o intertextualitatea integrantă oferă cititorului, provizoriu, prilejul de a citi lumea în direct; de

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
numește, pentru intertext, locuri și semne), el conține și revelează propriul său sens" (Durand: 1992, 413). Fenomenul intertextual, în special prin componenta sa reiterativă, propune o analiză asupra abolirii timpului (Eliade), aspirație care apropie omul modern de cel arhaic. Scriitorul/lectorul ar trebui să-și asume o metafizică textuală care presupune transcenderea textului, ca manifestare singulară, irepetabilă și definitivă a scriiturii: "Dacă ne străduim să pătrundem semnificația adâncă a unui mit, suntem obligați să constatăm că această semnificație revelează conștientizarea unei

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
legitimarea intertextualității (la definire am renunțat să mai sperăm, ne consolăm cu descrieri plastice; R. Barthes știe să ne "vândă" conceptul: decât să exprime, eventual, anost, un element, mai bine să ne convingă de necesitatea lui în viața noastră, ca lectori), semioticianul nuanțează distanța semantică dintre nou și proaspăt, iar noi nu putem să nu ne gândim la faptul că împrospătarea este efectul întâlnirii (vechiului) hipotext cu (noul) hipertext. "Proaspăt" e bun, întruchipează mișcarea fericită a Textului: prospețimea este justificată istoric

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
se mută pe "A". Rămâne în formă interogativă posibilitatea de a cuantifica elementul repetat, de a stabili ori cel puțin de a ne apropia de limita (dimensională) inferioară a submultipilior lexiei. Ce este sentimentul de déjà-vu? Intertextualitatea înregistrată la polul lectorului, înainte ca acesta să devină coenunțiator, îmbracă forma unei impresii, convertită apoi în idee. Explicația pentru producerea impresiei de "déjà-vu" se ascunde în ceea ce psihologii numesc modele de suprapunere globală. Este vorba despre situația similară unui eveniment sau mai multora

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
rol sau doar, la limită, durata, paralelă cu a noastră, a tabloului pe care-l parcurgi" (Grupul : 1997, 112). Michael Riffaterre acceptă libertatea de a eluda coordonata temporală în lectură, deși abordarea intertextului riscă să fie puțin unilaterală, părtinitoare pentru lector. Semioticianul care a impus disocierea intertext/intertextualitate admite răsturnarea cronologiei. De vreme ce intertextul este, înainte de toate, un efect de lectură, nimic nu poate împiedica cititorul de azi să interpreteze o figură dintr-un monolog de Molière plecând de la o figură asemănătoare

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
din unghiul intertextului, nu coincid niciodată. Perspectivele diferă, în consecință, identificarea nu va fi aceeași pentru cititor ca pentru autorul textului. Întoarcerea la hipotext semnifică revenirea in illo tempore. Dar segmentele de suprapunere hipotext/hipertext diferă de la scriitor la (fiecare) lector. Timpul primordial nu va fi același pentru cei doi. Totuși, mecanismul prin care este instaurat sacrul nu se anulează. Receptarea operei literare presupune competență în descifrarea limbajului literar, susține și Laurent Jenny, abilitate dobândită în practica unei multiplicități de texte

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
nu va fi același pentru cei doi. Totuși, mecanismul prin care este instaurat sacrul nu se anulează. Receptarea operei literare presupune competență în descifrarea limbajului literar, susține și Laurent Jenny, abilitate dobândită în practica unei multiplicități de texte. Ca decodor, lectorul nu va fi niciodată inocent (Poétique: 1976, 257). Christophe Cusset este de părere că viziunea lui Gérard Genette asupra hipertextului și hipotextului nu reușește să evite confuzia ideii generale de intertextualitate. Autorul face muncă de rescriere; cititorul, fie el comentator

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
confuzia ideii generale de intertextualitate. Autorul face muncă de rescriere; cititorul, fie el comentator sau nu, în clipa în care descoperă fenomenul, îl percepe ca pe hipertextualitate. Distincția operată de Cusset pune în lumină acest fapt esențial: illud tempus al lectorului nu este același cu al scriitorului. Competența în efectuarea suprapunerii de texte (Linda Hutcheon) determină distanța mai mare sau mai mică față de ipostaza lectorului ideal. Cel care ar contabiliza toate intertextele din paginile unui text este ar fi o ființă

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
ca pe hipertextualitate. Distincția operată de Cusset pune în lumină acest fapt esențial: illud tempus al lectorului nu este același cu al scriitorului. Competența în efectuarea suprapunerii de texte (Linda Hutcheon) determină distanța mai mare sau mai mică față de ipostaza lectorului ideal. Cel care ar contabiliza toate intertextele din paginile unui text este ar fi o ființă utopică. Un asemenea om nu există, suntem cu toții ignoranți (Michel Butor). Pentru parodie, ca pentru orice formă de intertextualitate, cititorul cu adevărat operațional trebuie

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
care ar contabiliza toate intertextele din paginile unui text este ar fi o ființă utopică. Un asemenea om nu există, suntem cu toții ignoranți (Michel Butor). Pentru parodie, ca pentru orice formă de intertextualitate, cititorul cu adevărat operațional trebuie să fie lector "profesionist": critic, scriitor, profesor, student. Lectorul ideal n-ar putea fi decât un monstru, care ar fi citit totul și ar fi reținut totul, un soi de bibliotecă Babel ambulantă. Inexistența unui cititor ideal condamnă, de altfel, o parte a

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
paginile unui text este ar fi o ființă utopică. Un asemenea om nu există, suntem cu toții ignoranți (Michel Butor). Pentru parodie, ca pentru orice formă de intertextualitate, cititorul cu adevărat operațional trebuie să fie lector "profesionist": critic, scriitor, profesor, student. Lectorul ideal n-ar putea fi decât un monstru, care ar fi citit totul și ar fi reținut totul, un soi de bibliotecă Babel ambulantă. Inexistența unui cititor ideal condamnă, de altfel, o parte a literaturii la pierderea dimensiunii hipertextuale (Sangsue

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
la intervale precise, adică în momentul în care tradiția coincide cu orizontul de așteptare până la plictiseală, și unde tradiția, resimțită drept prea canonică, este depășită de evoluția extraliterară: economică, socială, etc. Jucându-se cu hipotextul în hipertext, intertextualistul (scriitor sau lector) este asemenea bricolerului. Gândirea mitică operează combinarea elementelor în construirea unui sens, asemeni bricolerului care utilizează diverse materiale pentru a le conferi o altă semnificație decât cea care ține de prima lor întrebuințare. Scriitorul intertextualist ipostaziază și el bricolerul lui

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
îndepărtează orice operă de pericolul însingurării. Totuși, memoria Textului Infinit are propriile criterii după care își alege elementele care merită reținute. Acestea vor popula opere noi și vor opune discontinuității din literatura universală un aer de socializare textuală în care lectorul trăiește, relaxat, certitudinea că timpul este permisiv, un prezent continuu. Nostalgia originilor, ca întoarcere la hipotext, înregistrează un dublu aspect : intertextualitate și intratextualitate. Intratextualitatea traduce, în termeni eliadieni, o formă individuală a nostalgiei. "Ceea ce se produce este ca o continuă

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
de care se bucură (sau nu) poezia. Ea trebuie înțeleasă în inconfundabilul său statut de "încifrare" a lumii și de revelare a unei alte realități. Proza, pe de altă parte, conține în sine și torsul și fuiorul, în sensul că lectorului i se arată și încifrarea, apăsarea hieroglifelor, dar și încercarea dezlegării lor. Întorcându-ne la poezie, este vorba despre ceva mult mai adânc, o altă față a spiritului poetic, cu rădăcini foarte vechi, de tip arhaic, prediscursiv. Această dominantă arhaică

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
secundă putem vorbi și în cazul intertextualității, unde termenul corespunzător determinatului (hipotextul) este el însuși, deja, rezultatul unei ecuații de obținere a semnificației (expresie literară a unei referențialități livrești etc.). Și în intertextualitate se produce un tip de "hierofanie", când lectorul sesizează faptul că hipertextul actualizează un hipotext (clasicizat). O formă simbolică poate deveni hierofanică fiindcă ea este, în același timp, punct de plecare pentru o căutare a semnificațiilor latente (traiect hermeneutic sau anamneză) și punct de sosire pentru o manifestare

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]